DECIZIA nr. 29 din 9 noiembrie 2020referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 42 din 14 ianuarie 2021



    Dosar nr. 2.095/1/2020
    Corina-Alina Corbu- președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului
    Laura-Mihaela Ivanovici- președintele Secției I civile
    Marian Budă- președintele Secției a II-a civile
    Denisa Angelica Stănișor- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal
    Daniel Grădinaru- președintele Secției penale
    Beatrice Ioana Nestor- judecător la Secția I civilă
    Simona Gina Pietreanu- judecător la Secția I civilă
    Mihaela Tăbârcă- judecător la Secția I civilă
    Adina Georgeta Nicolae- judecător la Secția I civilă
    Lavinia Dascălu- judecător la Secția I civilă
    Carmen Georgeta Negrilă- judecător la Secția I civilă
    Simona Lala Cristescu- judecător la Secția I civilă
    Cristina Petronela Văleanu- judecător la Secția I civilă
    Georgeta Stegaru- judecător la Secția I civilă
    Bianca Elena Țăndărescu- judecător la Secția I civilă
    Sorinela Alina Macavei- judecător la Secția I civilă
    Mioara Iolanda Grecu- judecător la Secția I civilă
    Valentin Mitea- judecător la Secția I civilă
    Eugenia Pușcașiu- judecător la Secția I civilă
    Ruxandra Monica Duță- judecător la Secția a II-a civilă
    Elisabeta Roșu- judecător la Secția a II-a civilă
    Nicolae Gabriel Ionaș- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Decebal Constantin Vlad- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal
    Lucia Tatiana Rog- judecător la Secția penală
    Simona Cristina Neniță- judecător la Secția penală
    Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-șef al Secției judiciare.La ședința de judecată participă magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.Magistratul-asistent învederează legala constituire a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și faptul că la dosarul cauzei au fost depuse: raportul întocmit, puncte de vedere din partea Ministerului Public și ale unităților de cult, precum și opiniile facultăților de drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara și Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public.Cu privire la admisibilitatea prezentului recurs în interesul legii, reprezentantul Ministerului Public a arătat că acesta îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă sub aspectul titularului sesizării și, parțial, pe aceea privind evidențierea unor probleme de drept rezultate din conținutul normativ și aplicarea în timp a dispozițiilor legale invocate în actul de sesizare a instanței supreme, fiind atributul exclusiv al Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii de a reconfigura limitele sesizării printr-o eventuală recalificare a unora dintre obiectele acesteia.Totodată, a susținut că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă sub aspectul exemplificării caracterului neunitar al jurisprudenței prin hotărâri judecătorești definitive anexate actului de sesizare, iar împrejurarea că acestea provin în exclusivitate de la aceeași instanță nu constituie un fine de neprimire din perspectiva acestei din urmă condiții. Aceasta se explică prin situațiile factuale care au generat o tipologie unică de litigii, fiind determinată și de împrejurarea că titlurile de proprietate contestate în aceste cauze privesc terenuri forestiere aflate în raza unei singure unități administrativ-teritoriale (județul Suceava). Totodată, poate fi avută în vedere și anvergura cazuisticii care vizează anularea unui mare număr de titluri de proprietate emise în aceeași perioadă în favoarea unităților de cult din acest județ, din această perspectivă reținându-se similitudinea cu starea jurisprudențială din cauza în care s-a pronunțat Decizia în interesul legii nr. 19/2018.Cu privire la cele patru probleme de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, reprezentantul Ministerului Public a arătat că acestea au fost analizate în ordinea logică a întrebărilor, care nu corespunde cu ordinea indicată de autorul sesizării.Astfel, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, reconstituirea dreptului de proprietate nu poate opera în favoarea unităților de cult din terenurile forestiere asupra cărora Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina (F.B.O.R.B.), ca persoană juridică distinctă, a avut un drept de administrare. În aplicarea acestor dispoziții legale, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităților de cult se face în considerarea fostului drept de proprietate, astfel cum acesta exista în fondul bisericesc al cultului de la care terenurile forestiere au fost preluate de stat în perioada regimului comunist, nu în considerarea terenurilor forestiere asupra cărora o fundație distinctă de cultul respectiv avea un drept de administrare corespunzător proprietății publice a statului.Revine instanțelor de fond sarcina de a verifica identitatea dintre terenurile forestiere asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea structurilor de cult și cele asupra cărora o fundație distinctă de aceste structuri a avut un drept de administrare. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a susținut că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităților de cult prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol se raportează la suprafețele de teren forestier care au aparținut în proprietatea, înzestrarea, folosința și administrarea acestora, ca subiecte de drept individuale, neputând fi valorificate la reconstituire drepturile care au aparținut unei fundații speciale, cu caracter public, precum este cazul F.B.O.R.B.Referitor la dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) pct. vi) din Legea nr. 169/1997, s-a arătat că acestea sunt aplicabile și în privința titlurilor de proprietate emise cu încălcarea dispozițiilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 29 alin. (1)-(31) din Legea nr. 1/2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, întrucât modificările aduse prin acest din urmă act normativ nu instituie un nou caz de nulitate absolută, ci a existat o continuitate de soluție în privința sancțiunii aplicabile, singura deosebire fiind aceea că, în redactarea Legii nr. 169/1997, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, nulitatea era virtuală, nu expresă.În ceea ce privește sesizarea de recurs în interesul legii având ca obiect înlăturarea (asanarea) sancțiunii nulității absolute prin prisma prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, denumită în continuare C.E.D.O. sau Convenție sau Convenția europeană a drepturilor omului (dacă un drept afectat de nulitate absolută beneficiază de protecția prevederilor C.E.D.O.), s-a considerat că aceasta este inadmisibilă, revenind instanțelor învestite cu soluționarea litigiilor să efectueze în concret examenul de proporționalitate al ingerinței în dreptul de proprietate al unităților de cult pârâte, în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. În subsidiar, cu privire la această problemă s-a susținut că, la data promovării acțiunilor formulate de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, unitățile de cult cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unor terenuri cu vegetație forestieră și le-au fost emise titluri de proprietate asupra acestora aveau un „bun actual“ în sensul paragrafului 1 al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Anularea acestor titluri de proprietate constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor care trebuie să corespundă exigențelor prevăzute de cel de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respectiv: să fie legală, să fie reclamată de un interes public, general și să existe un raport de proporționalitate, în sensul ca titularul bunului să nu suporte o sarcină excesivă disproporționată, analiza raportului rezonabil de proporționalitate urmând a fi realizată în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii 1. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel:Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție2. Sesizarea cu prezentul recurs în interesul legii a fost formulată de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava, prin Hotărârea nr. 36 din 24 iulie 2020, atașându-se întreaga documentație considerată relevantă pentru soluționarea problemelor de drept care constituie obiectul prezentului recurs în interesul legii.III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unui recurs în interesul legii3. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 1/2000, forma în vigoare la data formulării cererii de reconstituire:  +  Articolul 29(1) În aplicarea prevederilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, propunerile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile forestiere și eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele parohiei, schitului, mănăstirii, instituției de învățământ, indiferent de forma acesteia, în limita suprafețelor pe care le-au avut în proprietate, dar nu mai mult de 30 ha, indiferent dacă terenurile sunt situate pe raza mai multor localități.(2) Centrele eparhiale, parohiile, schiturile, mănăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafețe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere în județul în care a fost constituită parohia, schitul sau mănăstirea.(3) Terenurile atribuite potrivit alin. (2) nu vor putea depăși, cumulat, suprafața avută în proprietate de fondul bisericesc în județul în care s-a constituit parohia, schitul sau mănăstirea care depune cerere pentru reconstituire.(4) Comunele, orașele și municipiile, care au deținut în proprietate terenuri cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, fânețe și pășuni împădurite, redobândesc, la cerere, proprietatea acestora, în limitele probate cu actele care atestă suprafețele solicitate în condițiile art. 9 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată.(5) În cazul cererilor formulate de consiliile locale, actele de reconstituire a dreptului de proprietate și eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele comunei, orașului sau al municipiului, ca persoane juridice, iar titlul se va înmâna primarului. [...]Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 1/2000, forma în vigoare la data emiterii hotărârii Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din județul Suceava vizate în prezenta cauză și a titlurilor de proprietate a căror anulare se solicită:  +  Articolul 29(1) În aplicarea prevederilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, propunerile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile forestiere și eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele parohiei, schitului, mănăstirii, instituției de învățământ, indiferent de forma acesteia, în limita suprafețelor pe care le-au avut în proprietate, dar nu mai mult de 30 ha, indiferent dacă terenurile sunt situate pe raza mai multor localități.(2) Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile, filiile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafețe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere.(3) Terenurile atribuite potrivit alin. (2) nu vor putea depăși, cumulat, suprafața avută în proprietate de fondul bisericesc în județul în care s-a constituit protoieria, mănăstirea, schitul, parohia sau filia care depune cerere pentru reconstituire.(3^1) Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră, dobândesc în proprietate suprafețe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare.(4) Comunele, orașele și municipiile, care au deținut în proprietate terenuri cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, fânețe și pășuni împădurite, redobândesc, la cerere, proprietatea acestora, în limitele probate cu actele care atestă suprafețele solicitate în condițiile art. 9 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată.(5) În cazul cererilor formulate de consiliile locale, actele de reconstituire a dreptului de proprietate și eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele comunei, orașului sau al municipiului, ca persoane juridice, iar titlul se va înmâna primarului.4. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în vigoare la data emiterii titlului de proprietate a cărui nulitate se solicită în prezenta cauză, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 169/1997  +  Articolul III(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri;b) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, orașelor sau municipiilor;c) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile revendicate de foștii proprietari, cu excepția celor atribuite conform art. 23 din lege;d) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole constituite ca izlaz comunal;e) actele de constituire a dreptului de proprietate, în condițiile art. 20, în localitățile în care s-a aplicat cota de reducere prevăzută de lege;f) actele de constituire a dreptului de proprietate, în condițiile art. 20 și în cazul în care în localitatea respectivă nu s-a constituit dreptul de proprietate persoanelor îndreptățite de lege;g) transferurile de terenuri dintr-o localitate în alta, efectuate cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege, în scopul ilicit de a spori prin aceasta valoarea terenului primit ca urmare a transferului;h) actele de vânzare-cumpărare privind construcțiile afectate unei utilizări sociale sau culturale - case de locuit, creșe, grădinițe, cantine, cămine culturale, sedii și altele asemenea - ce au aparținut cooperativelor agricole de producție, cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute la ultimul alineat al art. 28 din lege.(2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluționarea cererilor este de competența instanțelor judecătorești de drept comun, care au plenitudine de jurisdicție.Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată prin titlul V din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente:  +  Articolul III(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, și ale prezentei legi:a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt:(i) actele de reconstituire în favoarea unor persoane care nu au avut niciodată teren în proprietate predat la cooperativa agricolă de producție sau la stat sau care nu au moștenit asemenea terenuri;(ii) actele de reconstituire și constituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foștilor proprietari, solicitate de către aceștia, în termen legal, libere la data solicitării, în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenurile intravilane, a Legii nr. 1/2000 și a prezentei legi, precum și actele de constituire pe terenuri scoase din domeniul public în acest scop;(iii) actele de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane asupra terenurilor proprietarilor care nu au fost înscriși în cooperativa agricolă de producție, nu au predat terenurile statului sau acestea nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate;(iv) actele de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate emise după eliberarea titlului de proprietate fostului proprietar pe vechiul amplasament, transcris în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni sau, după caz, intabulat în cartea funciară, precum și actele de înstrăinare efectuate în baza lor;(v) actele de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate în măsura în care au depășit limitele de suprafață stabilite de art. 24 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991;(vi) actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deținut anterior în proprietate astfel de terenuri.(...)(2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluționarea cererilor este de competența instanțelor judecătorești de drept comun.(2^1) Nulitatea absolută, în sensul prezentei legi, va putea fi invocată și în litigiile în curs.5. Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul silvic  +  Articolul 4(1) Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național.Dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național se exercită în conformitate cu dispozițiile prezentului Cod silvic.6. Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale  +  Articolul 1Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudențiale divergente7. Cu privire la prima chestiune, prin această problemă de drept se urmărește interpretarea dispozițiilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în sensul de a se stabili dacă un drept care este afectat de unul dintre cazurile de nulitate absolută reglementat de această normă legală poate intra sub protecția prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.Această problemă de drept a fost dezlegată diferit în opiniile jurisprudențiale divergente.A. Astfel, într-o primă opinie, care susține respingerea cererilor de chemare în judecată și menținerea titlurilor de proprietate, se apreciază că existența unui „bun“ în patrimoniul unităților de cult, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., este neîndoielnică, iar anularea titlurilor de proprietate ar reprezenta o ingerință nejustificată și disproporționată. Această opinie este bazată, în esență, pe următoarele argumente:– unitățile de cult s-au bucurat timp de 14 ani de dreptul de proprietate recunoscut de autoritățile administrative ale statului, prin emiterea titlului de proprietate atacat cu acțiunea în nulitate;– lipsa oricărei culpe a petentei, unitatea de cult, în reconstituirea dreptului de proprietate;– jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) în interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție;– autoritățile statului erau cele care aveau obligația să verifice dacă cerințele impuse de lege vizând reconstituirea erau îndeplinite.B. În opinia contrară, care susține anularea titlurilor de proprietate, se apreciază că prevederile C.E.D.O. apără doar dreptul de proprietate legal dobândit, cu respectarea condițiilor prevăzute de normele de drept de ordine publică.Această opinie este bazată, în esență, pe următoarele argumente:– sancțiunea nulității absolute ce derivă din încălcarea normelor imperative nu poate fi înlăturată, întrucât prevederile C.E.D.O. nu apără un drept nul absolut;– culpa autorităților emitente ale titlului de proprietate este irelevantă, întrucât prevalează interesul general ocrotit de norma imperativă asupra eventualelor greșeli ale autorităților emitente și indiferent de trecerea unei anumite perioade de timp de la emiterea titlului de proprietate, deoarece nulitatea absolută are caracter imprescriptibil, pentru că tinde la apărarea unui interes general;– prevederile și jurisprudența C.E.D.O. nu apără un petent în culpă, iar nedepunerea de către unitatea de cult, odată cu cererea de reconstituire, a dovezilor dreptului de proprietate, conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, nu poate asigura protecția art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O.;– pentru înlăturarea nulității absolute a titlului de proprietate prin prisma C.E.D.O. trebuie identificată jurisprudența C.E.D.O. cu un grad foarte ridicat de similaritate, în sensul că trebuie invocate de unitatea de cult cauze C.E.D.O. care să se refere la confirmarea unui drept de proprietate afectat de nulitate absolută;– înlăturarea unei nulități absolute poate avea loc doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege pentru confirmarea unei nulități absolute;– imposibilitatea invocării din oficiu a dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O.Se mai remarcă faptul că în susținerea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu această problemă de drept pe calea recursului în interesul legii se invocă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2012, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii în considerentele căreia, printre altele, se statuează că „(...) atât timp cât aplicarea aceleiași norme interne (atât în interpretarea restrictivă, cât și în cea extensivă) produce efectul identic al generării unei practici neunitare, practică neunitară ce trebuie reglată prin mecanismul recursului în interesul legii (...), se impune acceptarea posibilității de soluționare a recursului în interesul legii și în cazul în care practica neunitară a apărut ca efect al aplicării directe într-o cauză concretă a unei reglementări internaționale, deci a dreptului intern în accepțiunea sa constituțională, luând în considerare efectul înlăturării legii naționale, în soluționarea aceleiași probleme de drept“.8. Referitor la interpretarea și aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi), potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005] - aplicarea în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută - s-a arătat că prin această problemă de drept se urmărește clarificarea modului de aplicare în timp a prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997, care reglementează cazuri de nulitate absolută a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în condițiile în care norma în discuție a avut un conținut diferit în timp.Și această problemă de drept a fost dezlegată diferit în ambele opinii jurisprudențiale în analiză și are ca premisă faptul că dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997 aveau o formulare diferită în cele două momente de referință - la data emiterii titlurilor de proprietate (anul 2004) și, respectiv, la data introducerii cererilor de chemare în judecată (2017).A. Astfel, într-o primă opinie, care susține respingerea cererilor de chemare în judecată și menținerea titlurilor de proprietate, se apreciază că, la data emiterii titlurilor de proprietate, erau sancționate cu nulitatea absolută doar titlurile de proprietate emise cu încălcarea prevederilor legale în beneficiul persoanelor fizice.În susținerea acestei soluții se arată că în aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituția României, care statuează principiul neretroactivității legii, temeiul invocat prin acțiune, respectiv art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), adaugă motive noi de anulare față de cele existente la data emiterii titlurilor de proprietate, iar, raportat la data emiterii titlurilor, acest caz de nulitate prevăzut de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 se putea aplica doar titlurilor de proprietate emise în favoarea persoanelor fizice, pe când în cazul titlurilor emise în favoarea persoanelor juridice, cum sunt pârâtele unități de cult, nu era reglementată această cauză de nulitate.B. În opinia contrară, asupra acestei probleme de drept se reține că aceste prevederi legale sunt incidente în cauză, întrucât nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ, ele nu fac decât să reitereze sancțiunea nulității absolute pentru încălcarea normelor de drept imperative, cum sunt cele referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră. Acestea constituie un bun de interes național, conform legislației în vigoare, astfel că nulitatea este absolută.Se mai susține că prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 nu introduc un nou caz de nulitate absolută, nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ, ci reafirmă sancțiunea nulității absolute în cazul încălcării unor norme imperative, iar art. III alin. (2^1) din aceeași lege permite expres aplicarea acesteia și în litigiile în curs la data modificării legii, așadar, cu atât mai mult în cele inițiate ulterior pe rolul instanțelor, cum sunt cauzele în care s-a semnalat practică neunitară în sesizarea de față.De altfel, se arată că prevederile art. III din Legea nr. 169/1997, în forma în vigoare la data emiterii titlurilor de proprietate, trimit expres la dispozițiile generale de drept comun în materia nulității absolute.Referitor la aplicarea în timp a acestor dispoziții legale s-a pronunțat și Curtea Constituțională, sens în care s-au invocat deciziile nr. 328/2003, nr. 296/2001, nr. 1.563/2010, nr. 49/2007, nr. 700/2007, nr. 982/2008, nr. 984/2008 și nr. 568/2010.9. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, raportat la forma acestei norme de la momentul la care a fost formulată cererea de reconstituire, respectiv la data la care a fost emisă hotărârea comisiei județene pentru reconstituirea dreptului de proprietate, prin invocarea acestei probleme de drept, se urmărește:– interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, în sensul de a stabili dacă aceasta are în vedere doar patrimoniul unui cult religios în sens de patrimoniu al bisericii (în cazul de față, al Bisericii Ortodoxe Române) sau se are în vedere atât patrimoniul bisericii, cât și patrimoniul unor fundații constituite de biserică (în cazul de față, Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina);– interpretarea sintagmei „avut în proprietate“, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere „proprietatea directă“ (deplină) sau se are în vedere și „proprietatea utilă“.Cu referire la aceste sintagme, analizate în ambele opinii, sunt de reținut următoarele: A. Într-o primă opinie, care susține respingerea cererilor de chemare în judecată și menținerea valabilității titlurilor de proprietate, distincția dintre patrimoniul bisericii și patrimoniul unei fundații constituite de biserică (în cazul de față, Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina) nu prezintă relevanță deosebită, având în vedere și faptul că organele statului nu au făcut această distincție la data recunoașterii dreptului de proprietate, chiar dacă unitățile de cult au indicat fără echivoc în cuprinsul cererii de reconstituire faptul că solicită bunurile aparținând Fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, statul, prin organele sale, fiind astfel în mod clar în cunoștință de cauză cu privire la conținutul pretențiilor acestora.Totodată, în această opinie se mai reține că, având în vedere calitatea de „proprietar util“ a Fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina asupra terenurilor potrivit extrasului de carte funciară, unitățile de cult sunt îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate.În aceeași opinie s-a apreciat că, în cauzele respective, calitatea necontestată de proprietar util a Fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina justifică reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităților de cult, iar distincția între „proprietar direct“ și „proprietar util“ este lipsită de relevanță, având în vedere că dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 fac trimitere la bunuri aflate în proprietate, fără a face distincție între proprietatea utilă și proprietatea directă.B. În opinia contrară, cu referire la aceeași problemă de drept, se apreciază că distincția dintre patrimoniul Fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, ale cărei eventuale drepturi se invocă, și „fondul bisericesc al cultului“ căruia îi aparține unitatea de cult, sintagmă ce se regăsește în prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este de esență pentru soluționarea cauzelor, cele două patrimonii fiind diferite.Se mai reține că unitățile de cult se prevalează de calitatea de proprietar a Fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, însă s-a apreciat că o asemenea eventuală calitate nu poate să legitimeze îndreptățirea unităților de cult la reconstituirea dreptului de proprietate, prin prisma prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, față de împrejurarea că patrimoniul acestei fundații nu trebuie confundat cu patrimoniul sau fondul bisericesc al cultului religios ortodox.În aceeași opinie se mai reține că această calitate de „proprietar util“ nu îndreptățește la reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.Prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 fac vorbire, în mod expres, de fostele proprietăți ale fondului bisericesc al cultului religios din care fac parte unitățile de cult petente, stipulându-se „dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere“.Noțiunea de „proprietar util“ sau „proprietate utilă“ nu este reglementată de legislația de fond funciar, nici în contextul prevederilor Legii nr. 18/1991, nici de dispozițiile Legii nr. 1/2000, ale căror norme fac obiect de dezbatere în prezenta cauză.Aceste noțiuni juridice erau reglementate de Codul civil austriac, în contextul căruia proprietatea asupra unui bun imobiliar putea fi împărțită între „proprietarul direct“ (care avea drept asupra substanței lucrului) și „proprietarul util“ (care exercita un drept de folosință).Aceste noțiuni juridice nu au fost preluate de legislația de fond funciar, sub imperiul căreia se desfășoară prezentul litigiu, nefiind reglementate de această legislație. Ca atare, acestea nu pot fi valorificate prin prisma prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.Dispozițiile Codului civil austriac, respectiv ale legislației de fond funciar, ultima intrată în vigoare începând cu anul 1991, constituie regimuri juridice diferite, care nu s-au intersectat nici din punctul de vedere al perioadei de timp în care s-au aflat în vigoare.Astfel, nu pot fi „împrumutate“ noțiuni juridice dintr-o legislație anterioară, la care dispozițiile Legii nr. 1/2000 nu fac trimitere, în caz contrar fiind în prezența unei „lex tertia“ („o altă lege“), ce nu poate fi creată pe cale judiciară.10. Referitor la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, s-a arătat că acest alineat a fost adăugat în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 1/2000 prin Legea nr. 400/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea și completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, precum și modificarea și completarea Legii nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002.Din punct de vedere temporal, în procedura de emitere a titlurilor de proprietate contestate, Legea nr. 400/2002 a fost adoptată după formularea cererilor de reconstituire a drepturilor de proprietate de către unitățile de cult, dar înainte de adoptarea hotărârilor de către comisia județeană și emiterea titlurilor de proprietate.Norma în discuție are următoarea formulare: „(3^1) Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră, dobândesc în proprietate suprafețe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare.“Problema de drept generată în interpretarea și aplicarea acestui text legal vizează chestiunea clarificării persoanei titularului unei astfel de cereri de reconstituire, în sensul de a se stabili dacă aceste prevederi au în vedere suprafața de teren cu vegetație forestieră ce a fost în înzestrarea, folosința sau administrarea unităților de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau se referă la terenul ce a aparținut, cu același titlu, cultului religios din care acestea fac parte.A. Într-o primă opinie, care susține respingerea cererilor de chemare în judecată și menținerea titlurilor de proprietate, se apreciază că, atunci când vizează reconstituirea pe baza proprietății deținute în trecut, temeiul legal analizat nu se raportează la suprafața de teren ce ar fi aparținut în proprietatea, înzestrarea, folosința, administrarea unităților de cult ca subiecte de drept individuale, ci la terenul ce a aparținut (sub orice formă) cultului religios din care acestea fac parte.În aceeași opinie se recunoaște unităților de cult dreptul la reconstituire, conform prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, prin valorificarea drepturilor Fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina.B. În opinia contrară se apreciază că aceste dispoziții legale prevăd expres că este vorba despre terenurile ce au aparținut în înzestrarea, folosința sau administrarea unităților de cult, ca subiecte de drept individuale, întrucât legiuitorul utilizează expresiile „care au avut“, respectiv „pe care le-au avut“, cu referire directă la unitățile de cult, iar trimiterea la structurile de cult prevăzute la alin. (2), care menționează: „Centrele eparhiale, parohiile, schiturile, mănăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi...“, are rolul de a determina care categorie de unități de cult este beneficiara acestor dispoziții legale.În aceeași opinie se apreciază că eventualele drepturi ale Fundației Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina nu pot fi valorificate de unitatea de cult nici prin prisma prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, neexistând o echivalență între Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina și fondul bisericesc, ca patrimoniu al cultului religios.V. Punctul de vedere al Ministerului Public11. În punctul de vedere formulat de Ministerul Public, aspectul privind stabilirea condițiilor în care unitățile de cult pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră a fost analizat pe baza examenului general al evoluției legislative în materie; astfel, punctul de plecare l-a constituit Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 1925, întrucât acesta era în vigoare în 1948, când pădurile au fost preluate în proprietatea publică a statului, distincțiile regăsindu-se și în Statutul Bisericii Ortodoxe Române din anul 1949 și în cel aprobat în 2008. În cazul Bisericii Ortodoxe Române, distincția dintre fondul general bisericesc, Biserică și părțile sale constitutive este realizată prin dispozițiile art. 23 și 29 din Legea din 6 mai 1925 pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, din a căror analiză sistematică se desprind următoarele: – fondul general bisericesc reprezintă o masă patrimonială cu afectațiune specială, destinată îndeplinirii misiunii religioase, culturale și filantropice a Bisericii, alcătuită din averile comune ale întregii Biserici, din donații, contribuții aprobate de Congresul național bisericesc și din cotele pe care Congresul național bisericesc le stabilește pentru fiecare eparhie în parte asupra veniturilor acestora (art. 23 din lege); – Biserica și părțile sale constitutive (parohii, protopiate, mănăstiri, episcopii, arhiepiscopii, mitropolii) sunt persoane juridice; ele au dreptul și datoria de a păstra tot ceea ce dețin și de a aduna averi, mobile și imobile, de orice fel, spre a le întrebuința pentru Biserică și așezămintele sale (art. 27 din lege). De asemenea, Fondul religionar greco-oriental din Bucovina, denumit „Fondul bisericesc ortodox român al Bucovinei“, a cunoscut, în chiar Statutul Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin Legea din 6 mai 1925, o reglementare distinctă, fiind consacrat ca o persoană juridică, o fundație specială de sine stătătoare, beneficiind de o reglementare specială printr-un regulament de administrare ce a fost adoptat la 26 noiembrie 1925.Reiese că, potrivit acestei reglementări, era exclusă orice confuzie între fondul general bisericesc și Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, precum și considerarea acestei din urmă persoane juridice ca dezmembrământ al masei patrimoniale de afectațiune reprezentate de fondul general bisericesc. Întrucât dispozițiile legale care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate sunt de strictă interpretare și aplicare și pentru a nu se ajunge la depășirea limitelor materiale ale fostului drept de proprietate al cultului, astfel cum acesta se afla în fondul bisericesc la data preluării terenurilor forestiere de către stat și la constituirea, pe cale indirectă, a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere în favoarea unor entități juridice care nu au avut în proprietate astfel de imobile, în art. 29 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 s-a precizat că, în cazul reconstituirii potrivit alin. (2), terenurile atribuite unităților de cult nu pot depăși cumulat suprafața avută în proprietate de fondul bisericesc în județul în care s-a constituit structura de cult care depune cererea de reconstituire. Rezultă din interpretarea gramaticală a acestor dispoziții legale că, în ipoteza art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, reconstituirea se face în considerarea fostului drept de proprietate, astfel cum acesta se regăsea în fondul bisericesc al cultului de la care terenurile forestiere au fost preluate de stat în perioada regimului comunist. Chiar dacă, în ipoteza alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, terenurile forestiere sunt atribuite unor persoane juridice care nu le-au avut anterior în proprietate, legiuitorul menționează expres această operațiune juridică drept o reconstituire, nu constituire. Această calificare este, de altfel, concordantă cu concluzia desprinsă din interpretarea sistematică și gramaticală a primelor trei alineate ale art. 29 din Legea nr. 1/2000, de vreme ce reconstituirea vizează vechiul drept de proprietate, astfel cum acesta se găsea în masa patrimonială cu afectațiune specială a cultului, ca persoană juridică distinctă de părțile sale constitutive ce beneficiază, la rândul lor, de personalitate juridică, atribuirea fiind făcută acestor din urmă părți constitutive, din rațiuni de politică economică și socială. Sfera structurilor de cult îndreptățite la atribuire prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri cu vegetație forestieră în condițiile art. 29 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2000 a fost lărgită de modificările aduse acesteia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001, fiind introduse noi unități de cult - protoieriile și filiile. În schimb, concepția inițială a legii în privința mecanismului de reconstituire prevăzut de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 a rămas nemodificată.12. Sub aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, chestiunea sesizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava vizează dacă, în interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităților de cult se raportează la suprafețele de teren forestier care au aparținut în proprietatea, înzestrarea, folosința și administrarea acestor structuri, ca subiecte de drept individuale, sau și la terenurile care au aparținut, sub orice formă, cultului religios din care aceste structuri fac parte, inclusiv prin valorificarea drepturilor care au aparținut unei fundații speciale, cu caracter public, precum este cazul F.B.O.R.B.Se observă că prin dispozițiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 400/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea și completarea Legii nr. 1/2000 pentru neconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 a Legii nr. 109/1997, precum și modificarea și completarea Legii nr. 18/1991, republicată, s-a prevăzut un drept la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care structurile de cult le-au avut în folosință perpetuă sau înzestrare. Deși exprimarea legiuitorului nu se bucură de o claritate adecvată, sensul exact al normei a fost lămurit prin modificările legislative ulterioare și în jurisprudența Curții Constituționale din care se desprinde faptul că folosința perpetuă și înzestrarea structurilor de cult în diferite etape istorice echivalau cu dobândirea unui drept de proprietate, drept a cărui reconstituire operează în condițiile legilor reparatorii. Observând aspectele aflate în divergență în privința alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, din interpretarea gramaticală a textului rezultă că dreptul la reconstituire consacrat prin aceste dispoziții operează în privința structurilor de cult prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol pentru terenurile forestiere pe care aceste structuri, iar nu alte entități juridice (F.B.O.R.B.) sau mase patrimoniale (fondul general bisericesc) le-au avut în proprietate, prin înzestrare sau le-au fost date în perpetuă folosință de-a lungul timpului. Nici de această dată intenția legiuitorului nu a fost aceea de a constitui un drept de proprietate în favoarea structurilor de cult pe baza unui vechi drept de administrare aparținând unei fundații, ci exclusiv aceea de a reconstitui dreptul de proprietate, în limita de 30 ha teren forestier, pe baza și în considerarea unui vechi drept de proprietate pe care l-au avut structurile de cult, ca entități juridice distincte. De altfel, din interpretarea sistematică și istorică a reglementării privind retrocedarea terenurilor forestiere rezultă concepția unitară a legiuitorului exprimată în art. 47 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și ale art. 29 alin. (1), (2) și (3^1) din Legea nr. 1/2000, în sensul că: a) entitățile juridice îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri cu vegetație forestieră, în condițiile acestor dispoziții, sunt structurile de cult anume indicate de lege, nu o fundație sau cultul ca atare; b) reconstituirea a vizat un vechi drept de proprietate, nu constituirea unui drept nou pe baza unor drepturi de folosință sau administrare anterioare, care, eventual, să fi fost transformate în drept de proprietate în baza noilor reglementări; c) reconstituirea a fost treptat extinsă, însă concepția a rămas aceeași sub aspectul subiectelor de drept îndreptățite la reconstituire și al dreptului supus reconstituirii, întrucât: – în prima etapă de reglementare, reconstituirea s-a realizat și a vizat vechiul drept de proprietate al structurilor de cult, dovedit prin acte de proprietate ale acestora; – în a doua etapă a inclus și bunuri imobile aflate în proprietatea fondului bisericesc al cultului, ca structură patrimonială a bisericii; și– în a treia etapă a inclus terenurile cu care structurile de cult au fost înzestrare ori care le-au fost atribuite acestora în folosință perpetuă, înțelese ca vechi drept de proprietate care a aparținut acestor subiecte de drept, nu altor persoane juridice. 13. Referitor la chestiunea care vizează aplicarea în timp a dispozițiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a susținut că aceasta este circumscrisă de autorul sesizării problemei aplicării retroactive a acestor dispoziții legale în privința titlurilor de proprietate emise anterior modificărilor aduse art. III din Legea nr. 169/1997 prin articolul unic pct. 1 din titlul V al Legii nr. 247/2005.În analiza efectuată asupra acestei probleme de drept punctul de pornire îl reprezintă calificarea nulității care intervine în cazul reconstituirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri cu vegetație forestieră în favoarea unor persoane juridice, care nu erau îndreptățite la aceste reconstituiri, potrivit Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, în forma în vigoare la data emiterii actelor de reconstituire, dispozițiile art. II și III din Legea nr. 169/1997 dând expresie principiului legalității și principiului neretroactivității.Împrejurarea că art. III din Legea nr. 169/1997 în redactarea sa inițială nu conținea o consacrare expresă a sancțiunii nulității în cazul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere în favoarea unor persoane juridice care nu erau îndreptățite la astfel de reconstituiri nu înseamnă că nelegala reconstituire illo tempore ar fi fost lipsită de vreo sancțiune.În aplicarea legilor reparatorii, principiul legalității funcționează cu forță diriguitoare obligatorie, în sensul că reconstituirea dreptului de proprietate nu poate opera în favoarea unor persoane care nu erau îndreptățite și/sau pentru terenuri cu privire la care nu exista un drept la reconstituire. Sancțiunea specifică pentru încălcarea principiului legalității este nulitatea actului de reconstituire efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii sale, acest aspect rezultând din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. II din Legea nr. 169/1997.Din această perspectivă, orientarea de jurisprudență care identifică o situație de aplicare retroactivă a dispozițiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, realizează o confuzie între existența motivului de nulitate absolută și consacrarea lui normativă, nulitatea absolută putând fi nu doar expresă, ci și virtuală. Și în cazul nulității virtuale instanțele învestite cu o acțiune în constatarea nulității absolute trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor de valabilitate a reconstituirii dreptului de proprietate prin raportare la dispozițiile legale incidente la data emiterii actelor de reconstituire. Așadar, dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 sunt aplicabile și în privința titlurilor de proprietate emise cu încălcarea dispozițiilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 29 alin. (1)-(3^1) din Legea nr. 1/2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, întrucât modificările aduse prin acest din urmă act normativ nu instituie un nou caz de nulitate absolută, ci a existat o continuitate de soluție în privința sancțiunii aplicabile, singura deosebire fiind aceea că, în redactarea Legii nr. 169/1997, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, nulitatea era virtuală, nu expresă.14. În ceea ce privește ultima problemă de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, anume dacă un drept afectat de nulitate absolută beneficiază de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, s-a arătat că a fost adusă în atenția instanței supreme pe calea sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, formulată de Tribunalul Suceava, ce a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 37/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținânduse că evaluarea dacă soluția anulării titlului de proprietate emis în circumstanțele particulare evidențiate în sesizare reprezintă sau nu o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul Convenției, se poate realiza numai pe baza unei analize nemijlocite și directe de către instanțele judecătorești de drept comun, în raport cu situația particulară a fiecărei cauze, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale părților litigante, o atare analiză neputând fi realizată pe calea sesizării în vederea pronunțării unor chestiuni de drept, soluțiile și considerentele anterioare fiind aplicabile mutatis mutandis și în prezentul recurs în interesul legii. În subsidiar, s-a susținut că, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, noțiunea de „bun“ are o semnificație autonomă, care nu se limitează doar la proprietatea asupra bunurilor corporale, instanța europeană optând pentru o abordare extinsă a noțiunii de „bunuri“, independent de calificările formale date în ordinea juridică a statelor semnatare ale Convenției, iar restabilirea legalității încălcate prin emiterea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane juridice care nu erau îndreptățite la astfel de reconstituiri, combinat cu faptul că aceste reconstituiri au operat asupra terenurilor din fondul forestier național aflat în proprietatea publică a statului, constituie, în mod evident, cauze de utilitate publică ce justifică ingerința în dreptul de proprietate.VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale15. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 609/1/2019 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secția I civilă, în Dosarul nr. 5.049/285/2017, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, văzând că dovada dreptului de proprietate pentru reconstituire se face conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, dacă îndreptățirea la reconstituire poate rezulta, din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și din aplicarea principiului bunei-credințe, văzând culpa comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate și trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate până la formularea acțiunii de constatare a nulității absolute a acestuia. Se are în vedere, pe de altă parte, eventuala culpă a petentei raportat la prevederile art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, care nu a depus niciun act doveditor conform documentațiilor înaintate de comisiile de fond funciar, faptul că este vorba de terenuri cu vegetație forestieră, ce constituie bunuri de interes național conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, că petenta a folosit și exploatat terenul cu vegetație forestieră 13 ani până în prezent, văzând că prin acțiunea dedusă judecății se invocă un motiv de nulitate absolută a titlului de proprietate.2. Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în sensul dacă aceste prevederi se raportează la suprafața de teren cu vegetație forestieră ce a aparținut în proprietatea, înzestrarea, folosința sau administrarea unităților de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau la terenul ce a aparținut, în aceleași modalități, cultului religios din care acestea fac parte.3. Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât și titularul unui drept de folosință considerat «proprietar util».4. Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă aceste prevederi se aplică «automat» și cererilor de reconstituire formulate anterior intrării în vigoare a acestor prevederi, văzând că hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate a comisiei județene de fond funciar a fost emisă după intrarea în vigoare a acestor dispoziții legale.16. De asemenea, referitor la prima chestiune, în ansamblul și succesiunea problemelor de drept enunțate de către titularul sesizării prezintă relevanță Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, precum și Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012.17. Prin aceste decizii, prin care au fost respinse ca inadmisibile recursurile în interesul legii cu care Înalta Curte a fost sesizată, s-a analizat chestiunea posibilității instanței supreme ca, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, să dea o dezlegare de principiu cu privire la compatibilitatea unor dispoziții din dreptul național cu prevederi din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum acestea sunt dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.18. Din perspectiva jurisprudenței instanței constituționale pot prezenta relevanță următoarele decizii ale Curții Constituționale: Decizia nr. 676 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017; Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017; Decizia nr. 146 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013; Decizia nr. 508 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008; Decizia nr. 527 din 13 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008; Decizia nr. 193 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 26 martie 2008; Decizia nr. 1.216 din 18 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2008; Decizia nr. 296 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002; Decizia nr. 328 din 11 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 7 noiembrie 2003; Decizia nr. 49 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2007; Decizia nr. 982 din 30 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008; Decizia nr. 296 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002; Decizia nr. 1.563 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2011. VII. Punctul de vedere al specialiștilor19. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, cu privire la prima problemă de drept, a arătat că se impune menținerea unui echilibru just între interesul general al comunității și necesitatea protejării drepturilor fundamentale ale particularilor, așa cum rezultă și din Cauza Ioan împotriva României (Cererea nr. 31.005/03, pct. 45), în ceea ce privește nulitatea absolută a titlurilor de proprietate emise cu încălcarea prevederilor legale imperative, aceasta trebuie avută în vedere în evaluarea interesului general al comunității, încadrându-se în cerințele privind respectarea siguranței raporturilor juridice și necesitatea menținerii coerenței sistemului juridic intern în general, iar în aprecierea caracterului proporțional al ingerinței, jurisprudența C.E.D.O. privind anularea titlurilor de proprietate are în vedere atât contribuția autorităților publice la situația care a generat cauza de nulitate a titlului, cât și buna-credință a particularului vizat.Cu privire la cea de a doua problemă, s-a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1), (3) și (5) din Codul civil. Astfel, verificarea legalității titlului de proprietate se va face potrivit legii în vigoare la data emiterii titlului, conform principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că situația juridică ce trebuia soluționată viza raporturile de proprietate.O interpretare a contrario a dispozițiilor art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, nu poate fi suficientă pentru a delimita sfera actelor juridice ce puteau fi sancționate cu anularea, nulitatea ori o altă cauză de ineficacitate, dacă încălcau prevederile legii de restituire.Modificarea art. III alin. (1) prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a trecut de la specie la gen, adică de la persoane fizice la persoane, nu a venit decât să confirme, printr-o formulare mult mai adecvată, ceea ce oricum era reglementat, direct sau implicit, de textul legal în vigoare la data emiterii titlului de proprietate.În ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, s-a considerat că enumerarea este una cu caracter limitativ, astfel încât, ca urmare a acestei interpretări și înțelegeri a textului de lege, Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina nu poate fi titular al dreptului descris de acest text normativ, aceasta, în nume propriu, nefiind îndreptățită să solicite reconstituirea dreptului de proprietate în baza acestui temei legal. Pentru această rațiune, sintagma „fondul bisericesc al cultului“ face referire doar la patrimoniul cultului religios, în sens de patrimoniu al bisericii (Biserica Ortodoxă Română, în ipoteza de față), iar nu și la patrimoniul unor fundații constituite de Biserică, acestea fiind persoane juridice de sine stătătoare, cu un patrimoniu propriu, care nu se confundă cu patrimoniul cultului religios, respectiv cel al bisericii. Totodată, alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 1/2000 impune prin sintagma „a avut în proprietate“ ca titularul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate să facă dovada că, în trecut, cultul religios căruia îi aparține a avut în patrimoniul/fondul său un veritabil drept de proprietate asupra suprafeței de teren forestier în legătură cu care se solicită reconstituirea; se remarcă faptul că, pentru a putea fi aprobată reconstituirea dreptului de proprietate, textul de lege este formulat de așa manieră încât condiția existenței dreptului de proprietate în trecut asupra terenului forestier, trebuie să se verifice cu privire la cultul religios din care titularul cererii de restituire face parte, fiind necesar ca terenul forestier să se fi aflat în proprietate, în fondul bisericesc al cultului religios, iar nu în persoana titularului cererii de restituire, o astfel de interpretare trebuind a fi avută în vedere prin prisma unei interpretări literale și gramaticale a acestui text.Un alt argument de luat în considerare în sensul acestei interpretări îl oferă chiar legiuitorul care, prin redactarea alin. (3^1) al art. 29, în cadrul căruia folosește sintagmele „au avut în folosință/administrare sau în înzestrare“, demonstrează că acesta face o clară delimitare și conturare a condiției pe care titularul cererii de reconstituire trebuie să o îndeplinească cu privire la terenul asupra căruia se pretinde reconstituirea, folosind distinct noțiunile juridice de proprietate, folosință, administrare și înzestrare în legătură cu condițiile pe care trebuie să le îndeplinească titularul cererii, respectiv să fi existat un drept de proprietate deplină, de folosință sau de administrare cu privire la terenurile forestiere cu privire la care este formulată cererea de reconstituire. De asemenea, prin completarea Legii nr. 1/2000 cu prevederile acestui alineat (3^1), legiuitorul demonstrează că a avut cunoștință de faptul că, în trecut, terenurile erau atribuite, în scopul împroprietăririi, sub diferite forme juridice, ce ofereau titularului atribute similare dreptului de proprietate, dar nu un veritabil drept de proprietate, făcând astfel, în prezent, dificilă sau chiar imposibilă dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor. Pentru aceste rațiuni s-a introdus acest text de lege și s-a oferit dreptul de a solicita dobândirea dreptului de proprietate deplină și celor care nu au l-au avut în trecut în proprietate, dacă aceștia fac proba că au fost beneficiari ai unui drept de folosință sau de administrare asupra terenurilor forestiere.Cu privire la interpretarea și aplicarea art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 s-a arătat că cererea în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră este realizată de către subiectele de drept anterior identificate, în calitate de subiecte de drept individuale, de titulare ale acestui drept, iar prevederile acestui alineat se raportează la suprafața de teren asupra căreia aceste unități de cult pot să dovedească faptul că au avut un drept de administrare sau de folosință, iar nu la suprafața de teren care a aparținut, sub același regim juridic, cultului religios din care acestea fac parte. Ca urmare a acestei interpretări se desprinde ideea potrivit căreia, pentru ca titularul cererii de dobândire a dreptului de proprietate să poată obține acest drept, de această dată, acesta trebuie [spre deosebire de ipoteza alin. (2) al aceluiași articol] să facă dovada existenței dreptului de folosință sau de administrare, iar nu cu privire la cultul religios din care face parte, și nici nu trebuie dovedită existența dreptului în patrimoniul/fondul bisericesc al cultului religios.20. Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai, cu privire la prima problemă, a arătat că, pornind de la particularitățile deduse analizei, dreptul de proprietate beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, acesta fiind recunoscut de către stat prin actul de reconstituire a dreptului în patrimoniul unităților de cult.Referitor la cea de-a doua problemă s-a apreciat că, în ceea ce privește condițiile de validitate și de eficacitate, lex temporis actus este cea care guvernează cauzele de nulitate, felul, întinderea și regimul nulității, inclusiv efectele sale directe. În mod excepțional, legea nouă poate avea incidență în privința condițiilor de exercitare a acțiunii în nulitate absolută, fără a afecta însuși dreptul de proprietate în substanța lui, în această cheie juridică trebuind interpretată dispoziția art. III alin. (2^1) din Legea nr. 169/1997.Premisele de la care se pleacă în deciziile Curții Constituționale nr. 328/2003 și nr. 1.563/2010 sunt diferite de cele din prezenta speță, deoarece situațiile la care se face referire în dezlegările date de Curte sunt altele. În deciziile la care se face referire, nulitățile se aplicau, anterior și ulterior modificării aduse de Legea nr. 247/2005, acelorași categorii, și anume persoanele fizice. Examinând excepțiile de neconstituționalitate, Curtea a reținut că prevederile art. III din Legea nr. 169/1997 consacră sancțiunea nulității absolute aplicabilă actelor emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere și, astfel, nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ.De asemenea, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, referindu-se la constituționalitatea titlului V din Legea nr. 247/2005, Curtea Constituțională a statuat că aceste dispoziții nu aduc atingere drepturilor câștigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condițiilor legale în vigoare la momentul nașterii lor. Efectul nulității absolute de repunere în situațiile anterioare deschide posibilitatea celor îndreptățiți să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.În ceea ce privește cea de-a treia problemă s-a considerat că nu trebuie operată nicio distincție în analizarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“ între patrimoniul bisericii (privit ca patrimoniul unui cult religios) și patrimoniul fundației constituite de către Biserică (Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina), iar în ceea ce privește interpretarea sintagmei „avut în proprietate“ cu referire la termenii de „proprietate directă“, respectiv „proprietate utilă“, specific dreptului austriac de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dreptul de proprietate utilă devine în secolul al XX-lea un drept de proprietate corespunzător accepțiunii moderne.Cu referire la cea de a patra problemă s-a considerat că atunci când se vizează reconstituirea dreptului de proprietate atât în forma lui deplină, cât și prin transformarea drepturilor de folosință sau înzestrare, art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 nu se raportează la suprafața de teren cu destinație forestieră care ar fi aparținut în proprietatea, administrarea, folosința sau care ar fi fost dată spre înzestrare unităților de cult ca subiecte de drept individuale, ci la terenul care a aparținut cultului religios din care acestea fac parte.VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii 21. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, din punctul de vedere al evoluției în timp a cauzelor de nulitate, se va ține seama de regimul nulității absolute virtuale și de regula tempus regit actum.În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, sintagma „fondul bisericesc al cultului“ trebuie înțeleasă în sensul că are în vedere exclusiv patrimoniul unităților componente ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu și patrimoniul fundațiilor constituite de Biserică. Sintagma „a avut în proprietate“ are în vedere existența în patrimoniul structurilor de cult menționate în cuprinsul alin. (2) al art. 29 a unui drept de proprietate desăvârșit, corespunzător înțelesului rezultat din interpretarea prevederilor art. 480 din Codul civil de la 1864, iar nu și a unor forme istorice particulare ale dreptului de proprietate.În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008, se consideră că textul legal are în vedere suprafața de teren cu destinație forestieră care s-a aflat în înzestrarea, în administrarea sau în folosința structurilor de cult ca subiecte de drept individuale care au solicitat atribuirea în proprietate, iar nu terenul care a aparținut, în aceleași modalități, cultului religios din care acestea fac parte. Sesizarea referitoare la înlăturarea aplicării sancțiunii nulității absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea acestei norme convenționale, are caracter inadmisibil, întrucât indică o problemă de aplicare a legii, și nu de interpretare și aplicare unitară a acesteia.IX. Înalta Curte de Casație și JustițieIX.I. Analiza condițiilor de admisibilitate22. Verificând regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava, care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimare procesuală pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.23. Cu referire la cerințele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabilește astfel: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.“24. Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil:– sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; – problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; – dovada soluționării diferite de instanțele judecătorești să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; – hotărârile judecătorești definitive să fie anexate cererii.25. Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava, precum și a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerințelor formale de admisibilitate anterior enunțate.26. Astfel, potrivit celor susținute în cuprinsul actului de sesizare al Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava, precum și în anexele acestuia reiese că, la nivelul Tribunalului Suceava, care se pronunță în ultimă instanță în această materie, potrivit dispozițiilor art. 5 din titlul XIII din Legea nr. 247/2005, există practică neunitară în soluționarea cererilor în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise în favoarea unităților de cult care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 1/2000, în considerarea drepturilor deținute de către Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, cererea în constatarea nulității fiind întemeiată pe prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 29 alin. (2) și (3^1) din Legea nr. 1/2000.27. Practica judiciară neunitară semnalată în cuprinsul sesizării privește nu numai soluția asupra fondului raportului juridic litigios, ci și unele probleme de drept intermediare, dezlegate de instanțele sesizate pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente decizorii, de natură a contribui la construirea raționamentului, într-o succesiune logică a etapelor demonstrației juridice, aceste chestiuni de drept dezlegate pe cale incidentală având vocația de a susține și sprijini soluția pronunțată cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății.28. În același timp se reține că unele dintre problemele de drept enunțate în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii au aptitudinea de a primi o dezlegare de principiu prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, în timp ce una din chestiunile de drept semnalate (analiza compatibilității aplicării art. III din Legea nr. 169/1997 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1) presupune o analiză punctuală, de speță, din perspectiva raportului de proporționalitate, nefiind susceptibilă de o dezlegare de principiu în cadrul unui mecanism de unificare.29. Aceste probleme de drept au fost dezlegate diferit de instanțele judecătorești din circumscripția Curții de Apel Suceava, la nivelul tribunalului, întrucât, din anexele memoriului de recurs în interesul legii rezultă că în cadrul Secției civile a Tribunalului Suceava au fost pronunțate hotărâri definitive prin care s-au anulat titlurile de proprietate emise în favoarea unităților de cult, iar prin alte hotărâri judecătorești, pronunțate de aceeași instanță, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a titlurilor de proprietate emise în beneficiul unităților de cult, în circumstanțe similare.30. În ceea ce privește întinderea practicii divergente la nivelul curților de apel din țară, prin sesizarea cu prezentul recurs în interesul legii, petentul s-a prevalat de documentarea acestui aspect realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 609/1/2019 în care s-a pronunțat Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019.31. Din decizia menționată reiese că, pe lângă Curtea de Apel Suceava, doar la nivelul Curții de Apel Cluj și al Curții de Apel Iași s-a identificat practică judiciară cu privire la unele dintre chestiunile de drept sesizate în dosarul menționat, chestiuni similare cu cele supuse dezlegării în prezentul recurs în interesul legii (a se vedea paragrafele 72 și 73 din Decizia nr. 37/2019).32. În acest context se constată că problemele de drept a căror dezlegare de principiu s-a solicitat pe calea acestui recurs în interesul legii sunt de interes pentru instanțele din circumscripția Curții de Apel Suceava, având în vedere că pe rolul judecătoriilor din circumscripția Tribunalului Suceava (pentru etapa de primă instanță) și, ulterior, pe rolul tribunalului, în calea de atac a apelului, au fost înregistrate în jur de 580 de cauze similare în care se impune analizarea acelorași probleme de drept, iar dintre acestea, prin hotărâri definitive, a fost soluționat un număr redus de dosare.33. Se reține că anexele memoriului de recurs în interesul legii cuprind atât hotărâri definitive prin care s-a respins cererea de chemare în judecată în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate (deciziile civile nr. 519 din 3 iulie 2020, nr. 1.244 din 26 octombrie 2018, nr. 1.129 din 10 octombrie 2018, nr. 1.247 din 26 octombrie 2018, nr. 1.127 din 10 octombrie 2018, nr. 1.246 din 26 octombrie 2018, nr. 1.243 din 26 octombrie 2018, nr. 1.128 din 10 octombrie 2018, toate pronunțate de Tribunalul Suceava - Secția civilă), precum și hotărâri judecătorești definitive prin care s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Suceava și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în favoarea unității de cult pârâte în fiecare cauză (deciziile civile nr. 288 din 10 martie 2020, nr. 290 din 10 martie 2020, nr. 313 din 17 martie 2020, nr. 314 din 17 martie 2020, nr. 315 din 17 martie 2020, nr. 316 din 17 martie 2020, nr. 317 din 17 martie 2020, nr. 319 din 17 martie 2020, pronunțate, de asemenea, de Tribunalul Suceava - Secția civilă).34. În acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul competenței sale de unificare a practicii judiciare pe calea recursului în interesul legii, urmează a se reține admisibilitatea procedurii și din punctul de vedere al întinderii practicii judiciare neunitare, constatându-se deja că această cerință este îndeplinită și atunci când aceasta acoperă un număr redus de curți de apel (Decizia nr. 24 din 26 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2019, paragraful 19) sau practica judiciară divergentă se identifică doar la nivelul unei singure curți de apel din țară (Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 13 decembrie 2018, și Decizia nr. 16 din 20 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 septembrie 2019, paragrafele 35-45).35. Având în vedere aceste considerente, se constată îndeplinite cerințele de ordin formal pentru admisibilitatea prezentului recurs în interesul legii în sensul considerentelor ce se vor arăta.IX.II. Analiza fondului recursului în interesul legii36. Potrivit actului de sesizare, Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție ca, pe calea unei decizii pronunțate în recurs în interesul legii, să se dea o dezlegare de principiu, în vederea unificării practicii judiciare, următoarelor probleme de drept:– interpretarea și aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 - înlăturarea (asanarea) sancțiunii nulității absolute prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. (dacă un drept afectat de nulitate absolută beneficiază de protecția prevederilor C.E.D.O.);– interpretarea și aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi), potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005] - aplicarea în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută;– interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000;– interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000.37. În esență, astfel cum reiese din conținutul anexelor la memoriul de recurs în interesul legii, în cursul anului 2017, judecătoriile aflate în circumscripția Tribunalului Suceava au fost sesizate într-un număr important de cauze cu soluționarea unor cereri de chemare în judecată, inițiate de către reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Suceava, împotriva unor unități de cult, beneficiare ale unor titluri de proprietate emise în anul 2004, în aplicarea Legii nr. 1/2000, pentru câte 30 ha teren cu vegetație forestieră, în contradictoriu și cu Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava, cu instituția prefectului și Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate (din localitatea corespunzătoare), solicitându-se constatarea nulității absolute a dreptului de proprietate, în temeiul art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, pentru încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000; printr-un al doilea capăt de cerere, s-a solicitat obligarea pârâtelor unități de cult la restituirea contravalorii masei lemnoase exploatate de pe suprafața de 30 ha teren cu vegetație forestieră reconstituit în proprietate, pentru o perioadă de 3 ani anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată.38. În susținerea motivului de nulitate invocat, reclamanta sa prevalat de pronunțarea unei decizii irevocabile, din anul 2014, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, recunoscută prin lege până la desființarea sa prin Decretul-lege nr. 273/1949, nu a deținut niciodată calitatea de proprietar asupra terenurilor de fond forestier cu care figura în extrasele de carte funciară pe raza județului Suceava (în jur de 168.000 ha teren cu vegetație forestieră), proprietate care, din punct de vedere istoric și juridic, a aparținut, succesiv, statului austriac, statului austro-ungar și, după 1918, statului român.39. În combaterea nulității s-au invocat aspecte care au primit dezlegări diferite din partea instanțelor, respectiv:(i) prevederile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate (2004), aveau o formulare care excludea persoanele juridice din sfera de aplicare a normei, putând fi sancționate cu nulitatea absolută numai titlurile emise în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, întrucât ipoteza de la art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 a fost introdusă în actul normativ de referință la o dată ulterioară emiterii titlului de proprietate, respectiv în anul 2005, ca urmare a modificării legii prin titlul V din Legea nr. 247/2005;(ii) pentru verificarea cerințelor rezultând din art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, instanțele de judecată trebuie să se raporteze la dreptul de administrare sau de folosință deținut de Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina (având în vedere că cererea de reconstituire a fost formulată în considerarea patrimoniului deținut de această entitate juridică) sau la dreptul propriu (administrare, folosință sau înzestrare) al structurilor de cult prevăzute la alin. (2) al art. 29, titulare ale cererii formulate în baza Legii nr. 1/2000;(iii) în ce măsură protecția dată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, conform jurisprudenței C.E.D.O., poate salva actul de la nulitate, având în vedere că este vorba despre un drept dobândit prin emiterea titlului de către autoritățile statului, în urma parcurgerii unei proceduri prevăzute de Legea nr. 1/2000.40. Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii apreciază că este necesară reordonarea obiectului învestirii, întrucât în sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava problemele de drept sunt structurate într-o manieră care nu respectă ordinea de analiză impusă de soluționarea obiectului cererii și a apărărilor formulate în cauzele deduse judecății, având în vedere că aplicarea prioritară a C.E.D.O. se cere a fi luată în considerare în măsura în care se înlătură de la aplicare norma de drept național prin care se sancționează cu nulitatea absolută titlul de proprietate emis cu încălcarea unor norme imperative din Legea nr. 1/2000. 41. Potrivit precizărilor anterioare, se apreciază că obiectul recursului în interesul legii urmărește dezlegarea de principiu a următoarelor probleme de drept, în ordinea pe care o impune efectuarea analizei:a) interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi), potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005] - din punctul de vedere al aplicării în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută;b) interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000;c) interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000;d) înlăturarea aplicării sancțiunii nulității absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea acestei norme convenționale.IX.II.1. Interpretarea și aplicarea art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi)], potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, din punctul de vedere al aplicării în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută42. Problema modalității de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. III din Legea nr. 169/1997 s-a pus ca urmare a modificărilor aduse prin adoptarea Legii nr. 247/2005 referitoare la reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente^1, conform căreia, în corpul textului menționat [la alin. (1) lit. a) pct. (i)-(vi)] au fost enumerate cauze de nulitate nereglementate ca atare anterior (conform titlului V articolul unic).^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.43. În aceste condiții a apărut situația în care, la data emiterii titlurilor de proprietate (la nivelul anului 2004), sancțiunea nulității avea o reglementare diferită de cea existentă la momentul învestirii instanței (anul 2017) cu acțiuni în nulitatea respectivelor titluri.44. În acest context, instanțele au avut abordări diferite în ceea ce privește norma incidentă, în a cărei interpretare și aplicare să procedeze la verificarea valabilității titlului contestat.45. Astfel, unele instanțe au considerat că ceea ce interesează este forma textului legal de la data emiterii titlului de proprietate [art. III alin. (1) lit. a)], care sancționa cu nulitatea doar actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, fără să poată avea aplicabilitate dispoziția modificatoare [art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi)], care a vizat și situația actelor de reconstituire emise cu privire la terenuri forestiere pe numele persoanelor (fără deosebire că erau persoane fizice sau juridice) care nu deținuseră anterior, în proprietate, astfel de terenuri.46. Justificarea unei astfel de soluții s-a bazat pe principiul constituțional al neretroactivității legii civile și pe faptul că nu pot fi adăugate condiții noi de anulare a unui act față de cele existente la data întocmirii lui, fără ca aceasta să nu însemne retroactivitate și deci încălcarea principiului menționat. De aceea, s-a considerat că sancțiunea nulității, așa cum era ea prevăzută la data emiterii titlurilor [de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997], este aplicabilă doar titlurilor de proprietate emise pe numele unor persoane fizice, în timp ce în cazul persoanelor juridice (în speță, unitățile de cult) nu exista reglementat un caz de nulitate.47. Alte instanțe au considerat că, dimpotrivă, noua reglementare este incidentă în analiza valabilității titlurilor de proprietate emise anterior (inclusiv pe numele persoanelor juridice), întrucât dispoziția legală nu aduce ceva nou pe plan normativ; ea nu face decât să reitereze sancțiunea nulității absolute care operează pentru încălcarea normelor de ordine publică, imperative, cum sunt cele referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate. Ca atare, nu se pune problema unei retroactivități, mai ales că dispozițiile art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, în forma în vigoare la data emiterii titlurilor, trimit expres la dispozițiile generale, de drept comun, în materie de nulitate absolută.48. Rezolvarea acestei divergențe jurisprudențiale, într-o corectă interpretare și aplicare a legii și a principiilor de drept, presupune stabilirea corectă a premiselor date de: (i) existența unei situații de drept intertemporal; (ii) identificarea naturii și regimului juridic al cauzei de nulitate a cărei sancționare se urmărește; (iii) respectarea principiului neretroactivității legii civile.(i) Există situații de conflict al legilor în timp ori de câte ori o lege nouă tinde să modifice o normă civilă până atunci în vigoare și să reglementeze diferit un anumit raport juridic (sau un anume statut real ori personal născut sub o reglementare anterioară). Aceasta înseamnă existența unui act (sau fapt) juridic încheiat (ori săvârșit) înainte de intrarea în vigoare a normei noi, care să fie afectat ori susceptibil de a fi afectat prin intrarea în vigoare a normei noi^2.^2 Pentru premisele conflictului de legi în timp, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Editura Solomon, București, 2017, p. 415-416; M. Nicolae, principiile dreptului tranzitoriu în Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulității actului juridic civil, în RRDP nr. 6/2007, p. 97-106; M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, în lumina Noului Cod civil, Editura UJ, 2013, București, p. 437-438.49. Modalitatea de rezolvare a conflictului de legi intertemporal are la bază, în primul rând, principiul neretroactivității legii noi^3, reglementat cu valoare constituțională [potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile“], ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor acte, fapte, situații juridice legal încheiate, concretizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.^3 În dreptul civil, în lumina regulilor conflictuale, aplicarea în timp a normelor de drept este guvernată de următoarele principii: principiul neretroactivității legii noi; principiul aplicării imediate a legii noi (adică, tuturor actelor și faptelor încheiate, săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, inclusiv efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate); principiul supraviețuirii legii vechi (legea veche, chiar dacă este abrogată de legea nouă, se aplică efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate, precum și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere) - ibidem, Drept civil, Teoria generală, p. 419.50. Cu referire la aspectele ce fac obiectul sesizării, conflictul de legi în timp ar fi determinat de împrejurarea că un act juridic (titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2001) ar fi supus unui regim al nulității diferit de cel existent la momentul emiterii lui, în condițiile în care prin modificarea adusă în anul 2005 Legii nr. 169/1997 ar fi fost reglementate cauze de nulitate noi, inexistente anterior.51. Este de principiu că un act juridic nu poate fi analizat, sub aspectul valabilității sale, din perspectiva unor motive de nulitate inexistente la data întocmirii lui, fără ca aceasta să nu însemne încălcarea principiului neretroactivității, căci actul încheiat rămâne supus regulii tempus regit actum în ceea ce privește întrunirea condițiilor de fond și de formă care îi asigură valabilitatea.52. În același timp însă trebuie verificat, pornind de la cauza de nulitate propriu-zisă, de la natura normelor a căror încălcare o sancționează și luând în considerare regimul juridic al nulităților, dacă este vorba despre o reglementare care să constituie o noutate legislativă față de cea existentă anterior sau este doar o normă declarativă, care sancționează o nulitate virtuală, așa încât dispoziția nu este una aptă să retroactiveze și să încalce regulile dreptului intertemporal.(ii) Natura și regimul juridic al cauzei de nulitate reglementate prin dispoziția art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/199753. Potrivit dispoziției nou-introduse prin Legea nr. 247/2005 la pct. (vi) al lit. a) din art. III din Legea nr. 169/1997, sunt sancționate cu nulitatea absolută „actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deținut anterior în proprietate astfel de terenuri“. 54. Este vorba, așadar, despre nulitatea care intervine pentru nerespectarea regimului proprietății asupra terenurilor forestiere, din punctul de vedere al reconstituirii dreptului numai în favoarea persoanelor care puteau face dovada unei vocații în acest sens, respectiv, dovada deținerii anterior, în proprietate, a unor astfel de terenuri. 55. Or, pe acest aspect, al modalității în care se putea face reconstituirea, dispozițiile Legii nr. 18/1991, ca și cele ale Legii nr. 1/2000 erau exprese și clare, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, în legătură cu dovezile și condițiile în care se putea proceda la reconstituire.56. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000: (1) „La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole și forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orășenești, municipale și comisiile județene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existența actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991^4, republicată, precum și pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludența acestor acte, ținându-se seama și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2)^5 din aceeași lege.“^4 Potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, la cerere se va anexa:a) copie xerox de pe titlul de proprietate care s-a emis sau, după caz, de pe procesul-verbal ori de pe fișa de punere în posesie;b) copii xerox de pe actele doveditoare ale dreptului de proprietate pentru suprafețele de teren solicitate în plus;c) o declarație în care se va menționa, pe propria răspundere, suprafața totală de teren atribuită în proprietate, prin reconstituire ori prin constituire, de familie, potrivit prezentei legi, chiar dacă aceasta s-a făcut în mai multe localități ori de la mai mulți autori.^5 Potrivit art. 11 din Legea nr. 18/1991:(1) Suprafața adusă în cooperativa agricolă de producție este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidențele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declarații de martori.(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în ceea ce privește suprafețele preluate de cooperativele agricole de producție în baza unor legi speciale sau în orice mod de la membrii cooperatori.57. În mod asemănător, prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 18/1991^6, republicată, era reglementată posibilitatea restituirii terenurilor cu destinație forestieră, între anumite limite, pe baza cererilor însoțite de actele doveditoare de proprietate.^6 Conform art. 47 din Legea nr. 18/1991, republicată:(1) Consiliile parohiale sau organele reprezentative ale schiturilor și mânăstirilor, precum și ale instituțiilor de învățământ, pot cere restituirea terenurilor cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, fânețe și pășuni împădurite, care le-au aparținut în proprietate, în limita suprafețelor pe care le-au avut în proprietate, dar nu mai mult de 30 ha, indiferent dacă sunt situate pe raza mai multor localități.(2) Cererile împreună cu actele doveditoare de proprietate se fac în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9 alin. (3)-(9). (3) Consiliile locale ale comunelor, orașelor și municipiilor pot cere restituirea în proprietate privată a terenurilor cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, fânețe și pășuni împădurite, în baza actelor care le atestă această calitate, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9 alin. (3)-(9). (4) Dispozițiile art. 41 alin. (2) rămân aplicabile.“^7 Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: „Aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public“, iar potrivit alin. (2): „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.58. Or, nesocotirea unor dispoziții imperative, legate de modalitatea în care trebuia să se procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate, după efectuarea verificărilor în legătură cu proba dreptului de proprietate anterior, care ar fi îndreptățit la reconstituire, nu putea rămâne fără sancțiune pe planul dreptului civil, indiferent dacă ea era prevăzută în mod expres de lege sau era doar una virtuală, adică subînțeleasă, dedusă din natura și interesul public al drepturilor ocrotite. Aceasta întrucât era vizat regimul proprietății asupra terenurilor din fondul forestier, considerat ca aparținând domeniului public, conform art. 5 din Legea nr. 18/1991^7, respectiv bun de interes național, potrivit art. 4 din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic^8, fiind indiferent, față de natura normei încălcate, dacă destinatarul acesteia era persoană fizică [așa cum se regăsea în reglementarea inițială a art. III alin. (1) lit. a)] sau juridică [așa cum s-a prevăzut prin norma modificatoare și completatoare a dispozițiilor art. III alin. (1) lit. a)].^8 Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, „Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național“.59. De aceea, sub acest aspect, al cauzelor de nulitate, trebuie distins între nulitatea expresă (explicită, textuală) care este prevăzută ca atare într-o dispoziție legală și nulitatea virtuală (implicită, tacită) care, fără a fi expres prevăzută de lege, rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiție de valabilitate a actului juridic civil^9.^9 Există nulitate virtuală (sau tacită, implicită), atunci când sancțiunea nu este prevăzută expres de lege, dar nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziției legale încălcate sau din scopul urmărit de legiuitor prin instituirea anumitor condiții de validitate ale actului sau chiar din nerespectarea formelor prevăzute de lege. Regula „nicio nulitate fără text“ care exista odată în materia căsătoriei și-a pierdut de mult importanța. Așadar, atât nulitatea absolută, cât și nulitatea relativă pot fi incidente, indiferent dacă sunt sau nu declarate ca atare de lege - a se vedea, în acest sens, O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, în reglementarea noului Cod civil, Editura U.J., București, 2013, pp. 324-325.60. Astfel cum s-a subliniat în doctrină^10, este utilă reglementarea nulităților exprese, deoarece exclude orice discuție pe tema existenței sau inexistenței unui caz de nulitate tacită și previne apariția unor soluții contradictorii în jurisprudență. De aceea, mai ales cu ocazia modificării sau completării unui text de lege, considerat imperfect, devenit inactual sau care s-a dovedit, în practică, defectuos ori în urma ivirii în practica judiciară a unor controverse pe tema nulităților tacite, legiuitorul intervine și obișnuiește să consacre, in terminis, sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării unei reguli deja în vigoare.^10 A se vedea M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulității actului juridic civil, în R.R.D.P. nr. 1/2008, pp. 120-122.61. Acesta este și cazul prevederilor modificatoare ale art. III din Legea nr. 169/1997, referitoare la sancționarea cu nulitate absolută, potrivit „dispozițiilor legale aplicabile la data încheierii actului juridic civil“, a actelor de reconstituire emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și ale Legii nr. 169/1997 în favoarea persoanelor care nu deținuseră anterior, în proprietate, astfel de terenuri.62. În aceste situații, legea nouă, în speță, Legea nr. 247/2005, nu a creat noi cazuri de nulitate, ci, după observarea dispozițiilor imperative prevăzute de legislația funciară privind reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, a enumerat principalele cazuri de încălcare a acestor prevederi care atrag nulitatea absolută a actelor emise cu nesocotirea lor^11.^11 Ori de câte ori legea nouă se mărginește numai la consacrarea formală a unei nulități tacite preexistente, ea nu poate avea efecte retroactive, fiind pur declarativă. Dacă însă legea nouă conține prevederi care nu se mărginesc la simpla enunțare a unui caz de nulitate tacită, deja existent, și transformarea acestuia într-un caz de nulitate expresă, ci creează o veritabilă cauză de nulitate ori, după caz, modifică conținutul normativ al normei anterioare care cuprindea ipoteza unei nulități virtuale, atunci o asemenea lege nu ar putea, fără retroactivitate, să se aplice și unor acte încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, ibidem, p. 122-123.63. Așadar, nulitățile introduse ulterior în Legea nr. 169/1997 nu au, în realitate, caracter de noutate, nu reprezintă ceva novator în ordinea juridică, ci vin și dau expresie formală unor nulități virtuale preexistente (care sancționau și în absența normei exprese eliberarea unui titlu de proprietate în favoarea unei persoane ce nu avea vocație la reconstituire câtă vreme nu făcuse dovada dreptului de proprietate pe care să îl fi deținut în patrimoniu).64. De fapt, norma nou-introdusă are o valoare declarativă, legiuitorul doar confirmând sau reafirmând că anumite acte juridice sunt nule dacă au fost încheiate cu nerespectarea cerințelor legale la data întocmirii lor, fiind fără relevanță că destinatarul normei era inițial persoana fizică și ulterior orice persoană care beneficiase de reconstituire cu nesocotirea dispozițiilor legii.65. De aceea, este eronată interpretarea conform căreia textul art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 ar supune spre analiză o cauză nouă de nulitate, inexistentă la data emiterii titlului, apărută în ordinea juridică ulterior, întrucât, în realitate, suntem în prezența unei nulități virtuale existente ca atare de la data adoptării actului normativ și care a fost doar formalizată ulterior, prin modificările aduse în baza Legii nr. 247/2005.66. Indiferent că este vorba despre nulitate expresă ori tacită, efectele operării unei astfel de sancțiuni constau în invalidarea, lipsirea de efecte juridice a actului încheiat cu nesocotirea prescripțiilor legale, iar dreptul de critică asupra acestora se concretizează prin promovarea acțiunii în nulitate.(iii) Principiul neretroactivității legii civile în raport cu dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/199767. Întrucât s-a susținut că prin adoptarea unei modificări legislative care aducea în peisajul juridic cazuri de nulitate inexistente anterior se încalcă principiul neretroactivității, dispoziția legală a fost atacată pentru neconstituționalitate.68. Într-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate și completate prin articolul unic din titlul V al Legii nr. 247/2005, nu fac decât să consacre sancțiunea nulității absolute aplicabilă actelor emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000 și, de aceea, nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ.69. Astfel fiind, dispozițiile noi precizează, o dată în plus, sancțiunea nulității actelor translative de proprietate încheiate cu încălcarea normelor legale imperative. Or, cum un act nul nu poate produce efecte, fiind desființat de la data încheierii lui, un asemenea act nu poate să constituie temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate. Pentru a exista retroactivitate, noua reglementare trebuia să se aplice și situațiilor juridice anterioare intrării ei în vigoare. În cazul de față însă sancțiunea este aceeași, astfel încât continuitatea reglementării exclude, prin ipoteză, retroactivitatea legii noi^12, nefiind încălcat textul art. 15. alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția celei penale și contravenționale mai favorabile.^12 A se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 296 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002; Decizia Curții Constituționale nr. 328 din 11 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 7 noiembrie 2003; Decizia Curții Constituționale nr. 49 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2007; Decizia Curții Constituționale nr. 982 din 30 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008; Decizia Curții Constituționale nr. 1.563 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2011.În mod asemănător a apreciat instanța constituțională, de exemplu, și în situația dispoziției art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la actele juridice de înstrăinare încheiate cu privire la imobile preluate fără titlu valabil, lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. S-a statuat că retroactivitatea textului de lege este în mod necesar subsecventă admiterii caracterului novator al reglementării. Altfel spus, numai în măsura în care soluția consacrată de acesta nu era de conceput - chiar în considerarea altor temeiuri sau a altor rațiuni - critica de neconstituționalitate ar putea fi considerată întemeiată. Cum singurul element „novator“ l-a reprezentat consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular de interes social major înseamnă că nu există retroactivitatea textului de lege (a se vedea, de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 191/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 august 2002).70. Concluzionând, față de considerentele arătate anterior, dispoziția art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 nu este retroactivă, ea nu vine să reglementeze un caz nou de nulitate, inexistent la data emiterii titlului de proprietate, ci, dimpotrivă, consacră în mod expres o nulitate absolută existentă până la acel moment doar virtual, decurgând din nesocotirea prevederilor imperative referitoare la modalitatea de reconstituire a dreptului asupra terenurilor forestiere. Sub aspectul regimului juridic al actului încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale imperative la momentul întocmirii lui (și, ca atare, neproducător de efecte juridice), norma ulterioară nu aduce nimic nou, fiind vorba doar de respectarea principiului legalității (eliberarea titlului de proprietate nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale privind reconstituirea) și de sancțiunea încălcării lui.71. Ca atare, interpretarea și aplicarea art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, din punctul de vedere al evoluției în timp a cauzelor de nulitate, trebuie făcute cu respectarea regimului juridic al nulităților virtuale și cu aplicarea regulilor dreptului intertemporal, respectiv a principiului tempus regit actum.72. Rezultă că dispoziția legală menționată putea constitui temei al acțiunilor în nulitate cu privire la titluri emise anterior intrării ei în vigoare, de vreme ce sancționează o nulitate virtuală, concomitentă întocmirii actului.73. În ceea ce privește însă analiza pe fond a unei astfel de acțiuni în nulitate, ea trebuie realizată ținându-se seama de diferitele forme normative ale art. 29 din Legea nr. 1/2000, care au prevăzut anumite condiții ale constituirii/reconstituirii (supuse verificării la un moment contemporan emiterii titlului de proprietate) și, în mod corespunzător, verificarea conformității unui astfel de demers cu principiile degajate din jurisprudența C.E.D.O., referitoare la respectarea dreptului la un bun, în sensul autonom al acestei noțiuni, dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a securității raporturilor juridice.IX.II.2. Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/200074. În forma inițială a Legii nr. 1/2000, art. 29 avea următorul conținut:Centrele eparhiale, parohiile, schiturile, mânăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafețe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere în județul în care a fost constituită parohia, schitul sau mânăstirea.75. Ulterior, acest text legal a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001, astfel cum a fost aceasta aprobată cu modificări și completări prin Legea de aprobare nr. 400/2002, dobândind următorul conținut:Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile filiile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc prin reconstituire suprafețe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere.Se poate observa că în noua formulare textul legal menționează și alți subiecți cu vocație la reconstituire, respectiv protoieriile și filiile; totodată, renunță la sintagma inserată în partea finală a normei: „în județul în care a fost constituită parohia, schitul sau mănăstirea“.76. Prin Legea nr. 247/2005, dispozițiile alin. (2) al art. 29 au fost din nou modificate, primind următorul conținut.Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile și alte structuri ale unităților de cult dobândesc, prin reconstituire, dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiereÎn această formă, textul legal modifică sfera subiecților care au dreptul de a solicita reconstituirea, majorând-o prin introducerea sintagmei „și alte structuri ale unităților de cult“. În acest fel, vocația la reconstituire a fost extinsă, fiind câștigată tuturor structurilor unităților de cult, astfel cum acestea sunt stabilite prin legile și statutele în materie.De asemenea, au fost înlăturate limitarea dreptului la reconstituire la suprafața de 30 ha, precum și sintagma „din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere“.Această formă a normei este în vigoare și în prezent.77. Autorul sesizării a menționat că jurisprudența neuniformă a rezultat prin raportare atât la conținutul inițial al alin. (2) al art. 29, cât și la cel stabilit prin modificările aduse de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001 și de Legea nr. 400/2002 de aprobare a acestei ordonanțe de urgență, apreciind că aceste forme ale textului analizat au fost incidente în procesele în care au fost dezlegate diferit problemele de drept care fac obiectul recursului în interesul legii. Prin cererea de sesizare nu s-a făcut însă referire și la conținutul normativ stabilit în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005, astfel că acesta nu se va constitui în obiect al prezentei analize.78. În ce privește interpretarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, autorul sesizării a făcut precizarea că prin invocarea acestei probleme de drept se urmărește:– interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, în sensul de a stabili dacă acesta are în vedere doar patrimoniul unui cult religios în sens de patrimoniu al bisericilor (în cazul de față, al Bisericii Ortodoxe Române) sau se are în vedere atât patrimoniul bisericii, cât și patrimoniul unor fundații constituite de biserică (în cazul de față Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina);– interpretarea sintagmei „a avut în proprietate“, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere „proprietatea directă“ (pe care autorul sesizării o mai numește și deplină) sau se are în vedere și „proprietatea utilă“.79. Cu privire la interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 8 octombrie 2007, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014), la data intrării în vigoare a acestei legi „...în România funcționează 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din prezenta lege“. La poziția 1 din anexă este menționată, recunoscându-i-se calitatea de cult religios, Biserica Ortodoxă Română.80. Anterior Legii nr. 489/2006, regimul general al cultelor religioase era reglementat prin Decretul nr. 177/1948, acesta făcând vorbire în cuprinsul său atât despre cultul ortodox, cât și despre alte culte religioase recunoscute în România.81. Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006, anterior lui regimul general al cultelor din România fiind reglementat prin Legea nr. 54/1928.82. Deși sintagma „cult religios“, precum și, în legătură cu aceasta, sintagma „unități de cult“ au fost și sunt frecvent evocate atât în actele normative dedicate reglementării regimului general al cultelor și libertății religioase, cât și în alte acte normative care fac referire la cultele recunoscute de lege (precum, spre exemplu, legile în materia fondului funciar sau Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România), lipsește totuși o definiție legală a noțiunii. Remarcând aceasta, Curtea Constituțională a statuat printr-o decizie a sa (nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017) că „... din coroborarea prevederilor art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (2), art. 8, art. 17 și următoarele din Legea nr. 489/2006 rezultă că prin sintagma «cult religios» se înțelege structura religioasă, cu personalitate juridică de drept privat, constituită în condițiile legii (...), formată din persoane fizice care adoptă, împărtășesc și practică aceeași credință religioasă, și care dobândește statut de utilitate publică prin recunoașterea de către stat a calității de cult religios, potrivit procedurii reglementate prin aceeași lege“ (adică prin Legea nr. 489/2006, n.n.).83. Această definiție oferită de instanța de contencios constituțional surprinde elementele esențiale de caracterizare a noțiunii de cult religios, astfel că ea urmează a fi avută în vedere, ca reper util, și în cadrul deciziei de față.84. În egală măsură și în mod specific, ea poate fi avută în vedere și prin raportare la regimul de reglementare a cultelor religioase stabilit prin Decretul nr. 177/1948, în perioada de activitate a acestuia, nicio dispoziție a acestui decret ori a altor acte normative din epocă nefiind de natură a trimite la concluzia că o astfel de definiție nu ar putea fi considerată, în esența ei, ca oportună și adecvată.85. În ceea ce privește personalitatea juridică a cultelor religioase, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 prevede: „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.“86. Tot astfel este recunoscută, expres și neechivoc, inclusiv personalitatea juridică a structurilor ce compun cultele: „De asemenea, sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea“ [art. 8 alin. (2) din aceeași lege].87. Anterior, Decretul nr. 177/1948 afirma și el calitatea de persoane juridice atât a cultelor religioase, cât și a entităților lor locale; potrivit art. 28 din decret, „Cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. Sunt persoane juridice și părțile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum și așezămintele, asociațiunile, ordinele și congregațiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat dispozițiunilor legii persoanelor juridice“.88. În ceea ce privește părțile componente ale cultelor evocate generic de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 este de reținut, în legătură cu organizarea locală a Bisericii Ortodoxe Române, că, potrivit art. 40 alin. (1) din statutul acesteia (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 50 din 22 ianuarie 2008): „Unitățile componente ale Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie, sunt: a) parohia; b) mănăstirea; c) protopopiatul (protoieria); d) vicariatul; e) eparhia; (arhiepiscopia și episcopia); f) mitropolia“, iar potrivit alin. (2), „Fiecare din unitățile componente ale bisericii, în conformitate cu dispozițiile prezentului statut, are dreptul de a se conduce și de a se administra autonom față de alte părți componente de același rang...“.89. În planul personalității juridice a acestor structuri locale, art. 41 alin. (1) din statut menționează, în armonie cu mai sus evocatele prevederi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, că toate unitățile componente arătate în cuprinsul alin. (1) al art. 40 „...sunt persoane juridice de drept privat și de utilitate publică, cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut“.90. În sistemul precedentului statut al Bisericii Ortodoxe Române (aprobat prin Decretul nr. 233/1949, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 23 februarie 1949), părțile componente și organele locale ale Bisericii Ortodoxe Române erau parohia, protopopia, mănăstirea, eparhia și mitropolia (art. 39), fiecare având „...dreptul de a se conduce și administra, independent de altă parte componentă de același grad“.91. Referitor la patrimoniul cultelor și, după caz, al unităților componente locale ale acestora, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 prevede, sub titlul „Patrimoniul cultelor“: „Cultele religioase și unitățile lor de cult pot avea și dobândi, în proprietate sau administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.“92. Sub precedenta reglementare a regimului general al cultelor lipsea o dispoziție similară celei cuprinse în art. 27 alin. (1) din actuala lege, care să recunoască în mod direct patrimoniul propriu al cultelor religioase și/sau al părților lor componente. Inexistența unei asemenea reglementări nu era însă de natură a conduce la o altă concluzie decât cea îngăduită astăzi de Legea nr. 489/2006, în condițiile în care, sub titlul „Despre patrimoniul cultelor religioase“, art. 28-37 din Decretul nr. 177/1948 reglementau la nivel general aspecte privitoare, între altele, la averea mobilă și imobilă a acestor culte ori a părților lor componente. Spre exemplu, art. 29 alin. (1) prevedea că „Bunurile mobile și imobile ale cultelor religioase, ale diferitelor părți constitutive, așezămintelor, asociațiunilor, ordinelor și congregațiunilor vor fi inventariate de organele lor statutare“, recunoscându-se implicit că nu doar cultele religioase, ci și părțile lor componente puteau avea fiecare, în proprietate, bunuri mobile sau imobile, constituindu-și, astfel, un patrimoniu propriu.93. La concluzii similare trimit, prin interpretare, și alte dispoziții ale Decretului nr. 177/1948, însă, brevitatis causa, inventarierea lor în cuprinsul analizei de față nu apare ca necesară.94. În fine, este util a menționa și că Decretul nr. 177/1948 afirma, prin art. 18, că „Asociațiunile civile și fundațiunile care urmăresc, în total sau în parte, scopuri religioase, trebuie, pentru a fi recunoscute ca persoane juridice, să aibă încuviințarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor, fiind supuse întru totul obligațiunilor ce decurg din legi cu privire la caracterul lor religios“.95. Asemenea asociații și fundații erau așadar înțelese ca având personalitate juridică proprie, neputându-se confunda, în plan juridic, cu însuși cultul religios ale cărui scopuri le susțineau. Tot astfel, este posibilă în ce le privește și concluzia că, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din același decret, ele puteau avea în stăpânire, în nume propriu (deci prin constituirea unui patrimoniu atașat persoanei lor, distinct de cel al cultului religios sau al unor părți componente ale acestuia), bunuri mobile sau imobile, de care, potrivit legilor și statutelor care le guvernau, puteau dispune. Această concluzie își are, fără echivoc, susținere în dispozițiile art. 170 alin. (1) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, potrivit cărora „Averea fundațiilor și asociațiunilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora și se administrează de Biserică în limita și în condițiunile actelor constitutive și conform dispozițiunilor acestui statut“.96. În prezent, art. 173 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede în mod similar că „Patrimoniul fundațiilor și asociațiilor bisericești cu personalitate juridică constituite de Biserică este proprietatea acestora și se administrează de Biserică în limita și în condițiile actelor constitutive și conform dispozițiilor prezentului statut“. În acest fel, este recunoscută existența unui patrimoniu propriu al acestor entități, el neputându-se confunda cu cel al altor entități cu caracter religios.97. O asemenea apreciere este în totul concordantă cu cele ce rezultau din prevederile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 27 din 6 februarie 1924, potrivit cărora [art. 1 alin. (2)] „asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ sau patrimonial, create și organizate de particulari, sunt considerate persoane juridice de drept privat“. Or, calitatea lor de subiecți de drept distincți și autonomi, rezultată din înzestrarea lor cu personalitate juridică, le conferea și dreptul de a avea un patrimoniu propriu, care nu putea fi confundat cu cel al altor persoane, fie ele fizice sau juridice, chiar dacă acestea din urmă erau cele care le-au creat, și nici absorbit, pur și simplu, în patrimoniul acestora.98. Deși autorul sesizării a făcut referire, în legătură cu interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, la situația patrimoniului unor fundații constituite de biserică, menționând expres Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, nu este oportun a face, prin cele de față, o analiză care să privească situația particulară a acestei fundații, ca subiect de drept distinct, căci scopul recursului în interesul legii, ca instituție procesuală menită să contribuie la asigurarea unei practici unitare, nu este acela de a analiza situația particulară a unor subiecți de drept determinați, o asemenea sarcină revenindu-i judecătorului de caz. Dimpotrivă, problemele de drept deduse analizei pe calea acestui mecanism procesual trebuie să primească o dezlegare cu caracter general și impersonal, câtă vreme obiectul interpretării îl constituie tocmai legea, înțeleasă, ea însăși, ca sumă de norme generale și impersonale cu caracter regulator.99. De altfel, situația juridică particulară a Fondului Bisericesc Ortodox din Bucovina a fost analizată de Curtea Constituțională, fiind de observat, spre exemplu, Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017.100. În ce privește interpretarea, din perspectiva tuturor celor ce precedă, a sintagmei „fondul bisericesc al cultului“ întrebuințate în cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară datei de 20 octombrie 2005, mai trebuie remarcat că prin prevederile art. 168 al Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, se stabilea că „Totalitatea bunurilor aparținând Patriarhiei, Mitropoliilor, Episcopiilor, Protopopiatelor, Parohiilor și Mânăstirilor constituie averea bisericească“.101. În sensul acestor prevederi, averea bisericească (sau, altfel spus, averea ce constituia fondul bisericesc al cultului ortodox) era alcătuită din totalitatea bunurilor care aparțineau atât Patriarhiei, cât și celorlalte părți componente și organe locale ale Bisericii, astfel cum acestea erau enumerate în cuprinsul art. 39 din statut și, apoi, din nou menționate în art. 168.102. Rezultă, totodată, că în definiția averii bisericești oferită de art. 168 al statutului nu se cuprindea și averea fundațiilor și asociațiilor, cu privire la acestea art. 170 din același statut prevăzând că „Averea fundațiunilor și asociațiunilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora...“. Or, dacă sar fi intenționat a se cuprinde în averea bisericească și averea fundațiilor și asociațiilor cu scopuri religioase, s-ar fi menționat în mod expres aceasta în cuprinsul art. 168.103. Mai mult, este important a observa că Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, s-a aflat în vigoare până în anul 2008, când a fost abrogat în mod expres prin dispozițiile art. 204 ale noului Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008.104. Sfera de cuprindere a „averii bisericești“ la care se referea art. 168 din vechiul statut a fost modificată prin dispozițiile art. 169 din noul statut: potrivit acestora din urmă, „Totalitatea bunurilor aparținând parohiilor, schiturilor, mânăstirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor și Patriarhiei, asociațiilor și fundațiilor constituite de Biserică, fondurile destinate unui scop bisericesc, precum și averile bisericilor fundaționale alcătuiesc patrimoniul bisericesc care aparține Bisericii Ortodoxe Române, iar regimul lui este reglementat de prezentul statut. Bunurile aflate în folosință fac, de asemenea, parte din patrimoniul bisericesc și se administrează conform actelor de dobândire și dispozițiilor prezentului statut“.105. În marginea acestui text legal, două observații sunt, în context, necesare: prima, că sintagma „avere bisericească“ utilizată de vechiul statut nu a mai fost păstrată, făcându-se vorbire despre „patrimoniul bisericesc“; a doua, că sintagmei „patrimoniul bisericesc“ îi corespunde o sferă mai largă de bunuri, ea încorporându-le și pe acelea ale asociațiilor și fundațiilor constituite de Biserică. De remarcat, sub acest aspect, că sunt vizate exclusiv asociațiile și fundațiile constituite de Biserică, iar nu și cele create de alți subiecți.106. Față însă de anul intrării în vigoare a noului statut, anume 2008, rezultă că definiția utilizată în cuprinsul art. 169 este lipsită de relevanță pentru eventuala înțelegere a sensului sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, folosită în cuprinsul art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, pentru soluționarea prezentului recurs în interesul legii fiind de interes, prin raportare la limitele analizei ce rezultă din obiectul sesizării, reglementările anterioare anului 2005. Or, în perioada relevantă erau în vigoare dispozițiile art. 168, respectiv cele ale art. 170 din vechiul statut, în raport cu care, așa cum s-a arătat mai sus, „averea bisericească“ nu o încorpora și pe aceea a fundațiilor și asociațiilor constituite de biserică.107. În concluzie, sintagma „fondul bisericesc al cultului“ utilizată în dispozițiile alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, în forma anterioară datei de 20 octombrie 2005 a acestor dispoziții, trebuie înțeleasă ca având în vedere exclusiv patrimoniul unităților componente ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu și patrimoniul asociațiilor și/sau fundațiilor constituite de biserică.108. În ce privește înțelesul sintagmei „a avut în proprietate“, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere exclusiv „proprietatea directă“ sau vizează și „proprietatea utilă“, sunt de reținut cele ce se vor arăta în continuare.109. Cu caracter preliminar, trebuie precizat că sintagmele „proprietate directă“, respectiv „proprietate utilă“ nu aparțin vocabularului juridic specific sistemului de drept românesc. Tot astfel, nici legislația română relevantă în planul stabilirii, prin reconstituire sau constituire, a dreptului de proprietate asupra terenurilor adoptată după anul 1989 nu a înțeles să utilizeze aceste sintagme ori altele echivalente și nici, în genere, să se refere direct sau indirect la o astfel de distincție pentru a-i atribui efecte sub aspectul stabilirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.110. În plan istoric, distincția la care se referă autorul sesizării era proprie Codului civil austriac, acesta fiind aplicat în Bucovina până la 15 octombrie 1938, când prin Legea nr. 478/1938 a fost pus în aplicare și în această regiune Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.111. Potrivit art. 353 din Codul civil austriac, „Tot ce aparține cuiva, toate lucrurile sale corporale și incorporale, se numesc proprietatea sa“. Definită astfel, proprietatea era înțeleasă, în sens subiectiv, ca facultate „de a dispune după libera sa voință de substanța și folosurile unui lucru și de a exclude de la aceasta orice altă persoană“(art. 364).112. Valorificând o tradiție care își avea originea în dreptul feudal, Codul civil austriac distingea între proprietatea deplină (numită și desăvârșită), caracterizată prin reunirea în patrimoniul aceleiași persoane a tuturor atributelor dreptului de proprietate, și proprietate diviză (împărțită). Cu privire la aceasta din urmă, sub titlul „Împărțirea proprietății în desăvârșită (numită, în unele traduceri, deplină n.n.) și nedesăvârșită“, art. 357 din Codul civil austriac prevedea:Când dreptul asupra substanței unui lucru e unit în aceeași persoană cu dreptul asupra foloaselor, dreptul de proprietate este desăvârșit și neîmpărțit. Dacă însă cineva are vreun drept numai asupra fondului bunului, iar altul, în afară de vreun drept asupra fondului, are drept exclusiv asupra foloaselor acestuia, atunci dreptul de proprietate este împărțit și este deplin pentru amândoi.Primul se numește proprietar principal (direct, în unele traduceri, n.n.), cel de-al doilea proprietar util“ (adică al folosinței sau, în unele traduceri, proprietar uzufructuar n.n.).113. Prin urmare, proprietatea nedesăvârșită (sau diviză) era caracterizată prin despărțirea folosinței de proprietate, ea exercitându-se proprio iure. O trăsătură esențială a ei era aceea de a fi definitivă, iar nu, precum uzufructul, temporară, astfel că ea se putea moșteni, în vreme ce uzufructul, fiind doar temporar, înceta la moartea uzufructuarului. Doar dacă proprietarul util nu ar fi avut un succesor legitim, proprietatea utilă se consolida cu cea directă (art. 1.149 din Codul civil austriac).114. Sub aspectul dobândirii proprietății utile, art. 1.126 din același cod dispunea că: „Proprietatea împărțită a unui bun imobiliar nu se poate dobândi decât prin intabulare în cărțile sau registrele publice, întocmai ca și deplina proprietate. Un titlu valabil dă numai un drept personal contra persoanei obligate, și nu un drept real contra celui de-al treilea.“115. Rezultă așadar că valabila dobândire a dreptului și opozabilitatea lui față de terți erau, pentru toate formele de proprietate, supuse, ca regulă, înscrierii în cartea funciară.116. În planul dreptului de dispoziție, atât proprietarul direct (principal), cât și cel util (al folosinței) puteau dispune în mod liber de dreptul lor [„...fiecare poate dispune de partea sa proprie, întrucât nu se vatămă prin aceasta drepturile celuilalt“ - art. 1.127 din Codul civil austriac; „Unul, ca și celălalt, e îndreptățit să-și reclame pe cale judecătorească partea sa, să o ipotecheze și să o înstrăineze între vii sau prin testament (....)“ - art. 1.128 din același cod].117. Concluzionând, în vreme ce proprietatea directă (principală) îi conferea titularului ei doar nuda proprietate și dreptul de a dispune de aceasta, proprietatea utilă îi asigura titularului doar folosința bunului, deci dreptul de a uza de lucru și de a-i culege fructele, precum și puterea de a dispune de acest drept al său.118. În nicio situație, proprietatea utilă (a folosinței) nu putea fi confundată cu cea directă (principală) ori echivalată acesteia, fiecare având un conținut juridic propriu și distinct. Tot astfel, niciuna dintre aceste două forme, considerate nedesăvârșite, de proprietate nu putea fi echivalată proprietății desăvârșite (depline), aceasta din urmă fiind singura care integra toate prerogativele specifice conținutului juridic al dreptului de proprietate în înțelesul său modern: atributul posesiei, cel al folosinței și pe cel al dispoziției materiale și juridice. Doar când cele două forme nedesăvârșite de proprietate se (re)uneau în persoana aceluiași proprietar, dreptul de proprietate (re)devenea desăvârșit, adică deplin.119. În ce privește Legea nr. 18/1991 și legile modificatoare ulterioare, precum și, în conexiune, Legea nr. 1/2000, examinarea întregului conținut al acestora, ca fundament al interpretării sistematice, respectiv teleologice, a lor trimite cu claritate la concluzia că legiuitorul a avut în vedere, atunci când s-a referit la proprietate/drept de proprietate, exclusiv sensul modern, general acceptat și uzitat al noțiunii, înțelegându-l ca încorporând, în totalitatea lor, atributele definitorii pentru dreptul de proprietate, iar nu doar pe unele dintre acestea.120. Este vorba, prin urmare, despre un înțeles deplin și integrator al conceptului de proprietate, aflat în armonie cu figura juridică a acestuia consacrată în legislația civilă generală (de drept comun) în vigoare la data adoptării legilor în materia fondului funciar și, în egală măsură, confirmat în jurisprudența și doctrina juridică ale epocii.121. Doar în acel fel se asigură, din perspectiva caracterului unitar al legislației (și, implicit, al coerenței, predictibilității și accesibilității acesteia), dezideratul integrării organice a actelor normative în sistemul legislativ de care aparțin, orice act normativ nou trebuind corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune [a se vedea art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 și, anterior, art. 4 alin. (1) din Decretul nr. 16/1976 al Consiliului de Stat].122. Deoarece unitatea terminologică implică, în mod necesar, ca în limbajul normativ aceleași noțiuni să fie exprimate numai prin aceiași termeni, rezultă și că atunci când o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context trebuie stabilită prin chiar actul normativ ce îl instituie. Ținând însă seama de faptul că această regulă are valoare de principiu general, transtemporal, în materie de tehnică legislativă, ea trebuie acceptată inclusiv pentru perioada anterioară acestei legi [a se vedea, pentru această exigență, prevederile art. 37 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000].123. Dintr-o asemenea perspectivă este de remarcat că, la data intrării în vigoare a legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000, precum și în perioada socotită de referință de către autorul sesizării (adică până la 5 septembrie 2002), reglementarea generală a dreptului de proprietate era realizată prin dispoziții cuprinse în Codul civil de la 1864. Având ca fundament prevederile art. 480 din acest cod („Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege“), jurisprudența și doctrina juridică au afirmat, consecvent, că dreptul de proprietate constituie o unitate a trei majore atribute: 1) posesia (adică prerogativa de a stăpâni în fapt, direct și nemijlocit, bunul, prin putere proprie și în interes propriu, sau de a consimți ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă, în numele și interesul proprietarului, de către o altă persoană); 2) folosința (adică prerogativa proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, precum și de a dobândi în proprietate fructele și veniturile bunului); 3) dispoziția [adică prerogativa de a hotărî înstrăinarea bunului sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia (dispoziția juridică), precum și de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos, lucrul care îi aparține (dispoziția materială)].124. Acesta fiind înțelesul comun atribuit noțiunii de proprietate/drept de proprietate, rezultă că, în lipsa unor dispoziții legale speciale care să prevadă, în mod neechivoc, că în sensul legilor în materia fondului funciar (inclusiv al Legii nr. 1/2000) conceptul de proprietate/drept de proprietate ar avea, în anumite situații precis indicate și caracterizate, un alt înțeles decât cel comun, orice normă care cuprinde o referire la proprietate/drept de proprietate (inclusiv la ce s-a „avut în proprietate“) trebuie interpretată ca având în vedere înțelesul comun al dreptului de proprietate, astfel cum a fost acesta menționat mai sus.125. Prin urmare, în interpretarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 trebuie considerat că sintagma „a avut în proprietate“ (cu referire la terenuri forestiere) are în vedere existența în patrimoniul subiecților enumerați în cuprinsul aceluiași text legal a unui drept de proprietate desăvârșit, corespunzător înțelesului rezultat din interpretarea prevederilor art. 480 din Codul civil de la 1864. În consecință, sintagma în discuție nu ar putea viza și forme istorice particulare ale dreptului de proprietate, caracteristice altor sisteme juridice, precum, în Codul civil austriac, proprietatea „directă (principală)“ sau cea „utilă (a folosinței)“, ca forme considerate nedesăvârșite ale dreptului de proprietate.126. Un argument suplimentar în favoarea acestei concluzii este și acela că spre deosebire de alin. (3^1) al art. 29, în cuprinsul căruia legiuitorul s-a referit la „dobândirea în proprietate“, în cuprinsul alin. (2) referirea legală este la dobândirea „prin reconstituire“ a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.127. Or, semantic, termenul „reconstituire“ are înțelesul de restabilire, de recreare a unei situații existente în trecut; altfel spus, prin reconstituire se reface o situație anterioară, păstrându-se caracteristicile acesteia. Este vorba, așadar, despre echivalență între ce a fost și ceea ce urmează din nou să fie, simetria în conținut fiind definitorie. Pe cale de consecință, dacă art. 29 alin. (2) îngăduie reconstituirea dreptului de proprietate, beneficiarul dobândind posesia, folosința și dispoziția asupra terenurilor ce constituie obiectul reconstituirii, înseamnă că și anterior acesta trebuie să fi fost titularul unui drept echivalent, adică al unuia având același conținut juridic, iar nu al unui drept restrâns la un anumit atribut al proprietății.IX.II.3. Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000128. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, „Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră, dobândesc în proprietate suprafețe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare“.129. Art. 29 a fost completat cu aceste dispoziții prin art. I pct. 43^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea și completarea Legii nr. 1/2000, astfel cum a fost aceasta a fost modificată și completată prin Legea de aprobare nr. 400/2002.130. În anul 2008, alin. (3^1) al art. 29 a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 261/2008, dobândind următorul conținut: „Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră, potrivit prevederilor Legii nr. 61/1937 pentru înzestrarea unor mânăstiri ortodoxe din țară cu întinderi de păduri și alte terenuri, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 66 din 20 martie 1937, astfel cum a fost modificată prin Decretul-lege nr. 47/1938, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 74 din 30 martie 1938, cu modificările și completările ulterioare, dobândesc în proprietate respectivele suprafețe.“131. Autorul sesizării a precizat că interpretarea solicitată Înaltei Curți de Casație și Justiție privește alin. (3^1) al art. 29 în conținutul său anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008, astfel că acest conținut va fi avut în vedere prin cele ce urmează.132. Cu privire la problema de drept în privința căreia a apărut divergența, autorul sesizării a menționat că este necesar a se stabili dacă textul legal are în vedere suprafața de teren cu vegetație forestieră ce s-a aflat în înzestrarea, folosința sau administrarea unităților de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau terenul ce a aparținut, în aceleași modalități, cultului religios din care acestea fac parte.133. În ce privește textul legal supus interpretării, analiza acestuia trimite la concluzia că respectă exigențele stabilite prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, el fiind, sub aspectele ce interesează în legătură cu prezenta sesizare, formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. 134. În scopul determinării subiecților care ar putea solicita „dobândirea în proprietate“ de terenuri forestiere, partea introductivă a textului legal face referire la structurile de cult prevăzute la alin. (2) al art. 29 (în forma în vigoare la 9 iulie 2002), respectiv centrele eparhiale, protoieriile, mânăstirile, schiturile, parohiile și filiile „constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi“.135. Stabilind că dobândirea în proprietate este recunoscută „structurilor de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră“, norma în discuție nu lasă nicio îndoială asupra concluziei că atribuirea de terenuri este permisă numai dacă aceste structuri de cult au avut ele însele în folosință sau în înzestrare, în considerarea calității lor de subiecte de drept determinate, înzestrate cu personalitate juridică proprie, terenuri forestiere. În consecință, condiția legală nu este îndeplinită atunci când un alt subiect de drept decât structurile de cult menționate expres de lege a avut în folosință sau în înzestrare asemenea terenuri, beneficiul atribuirii în proprietate fiind legat de condiția ca înseși structurile de cult să fi fost titularele unor astfel de drepturi, iar nu un terț, indiferent de statutul său juridic ori de legătura sa cu Biserica. 136. Dintr-o asemenea perspectivă nu prezintă relevanță patrimoniul cultului religios în ansamblul său, ci patrimoniul structurilor de cult avute în vedere de lege, în condițiile în care, după cum s-a arătat în precedent (a se vedea supra pct. 93), acestea au avut propriul lor patrimoniu, în relație cu calitatea lor de persoane juridice distincte.137. În acest fel, legiuitorul a înțeles să dea valoare regulii potrivit căreia orice persoană are un patrimoniu, fructificând, totodată, și caracteristica de unicitate a patrimoniului: o persoană fizică sau juridică are un singur patrimoniu, oricât de multe drepturi și obligații s-ar include în acesta.138. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să permită dobândirea în proprietate de către structurile de cult evocate și a unor terenuri care ar fi aparținut altor subiecte de drept ori, pur și simplu, care ar fi făcut parte din fondul bisericesc al cultului respectiv, era necesar să se facă o asemenea mențiune în cuprinsul alin. (3^1), urmându-se, spre exemplu, modalitatea de reglementare avută în vedere în cazul alin. (2) al art. 29, ca text normativ care face referire la „fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin“ respectivele structuri.139. Interpretarea gramaticală a prevederilor art. 29 alin. (3^1) conjugată cu interpretarea contextuală (sistematică) a Legii nr. 1/2000, precum și, în ansamblul lor, a legilor în materia fondului funciar trimite, deci, la concluzia că atribuirea în proprietate către structurile de cult menționate în alin. (2) al art. 29 al Legii nr. 1/2000 este supusă condiției ca acestea, iar nu cultul religios de care ele aparțin, să fi avut în folosință, în administrare sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră. 140. Deși autorul sesizării, întemeindu-se pe o parte din practica judiciară care a justificat promovarea recursului în interesul legii, face referire nu doar la terenuri forestiere care sau aflat în înzestrarea, folosința sau administrarea structurilor de cult, ci și la terenuri aflate în proprietatea lor, această din urmă referire apare ca eronată, ea neavând corespondent în dispozițiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000. Astfel cum cu claritate rezultă din examinarea acestor dispoziții legale, în cuprinsul lor sunt evocate exclusiv terenurile forestiere care s-au aflat în înzestrarea, folosința sau administrarea structurilor de cult, ipoteza proprietății nefiind menționată de lege. 141. Nici măcar sintagma „au avut în înzestrare“ nu are în vedere vreun drept de proprietate, căci în măsura în care aceasta vizează terenurile dobândite de structurile de cult în temeiul Legii nr. 61/1937 pentru înzestrarea unor mânăstiri ortodoxe din țară cu întinderi de păduri și alte terenuri, astfel cum a fost modificată prin Decretul-lege nr. 47/1938, cu modificările și completările ulterioare, devine necesar a observa că termenul „înzestrare“ are în vedere atribuirea în folosință, iar nu în proprietate: potrivit art. 1 alin. (1) al acestei legi, „Statul este autorizat să atribuie în deplină și perpetuă folosință unor mănăstiri ortodoxe din țară o suprafață de pădure în întindere totală de 18 800 ha și alte terenuri în suprafață de cel mult 600 ha, din proprietățile sale, în scopul ca venitul acestor înzestrări să servească exclusiv pentru conservarea și restaurarea clădirilor monumente istorice, aparținând acestor mănăstiri, precum și pentru întreținerea diferitelor școli ateliere, tipografii, aziluri, orfelinate, instituții de asistență socială și sanitare etc., existente sau care se vor înființa în aceste mănăstiri, în conformitate cu dispozițiile art. 88 din statutul legii de organizare a Bisericii ortodoxe române“. Este vorba, așadar, despre prerogativa folosinței, ca drept real, iar nu despre o constituire de proprietate pe care Legea nr. 61/1937 să o fi realizat, această interpretare corespunzând, de altfel, și aceleia pe care Curtea Constituțională a oferit-o prin Decizia nr. 983 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2013.142. Aceasta explică de ce în cuprinsul alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000 se face vorbire despre faptul că structurile de cult evocate de textul legal „dobândesc în proprietate“ terenuri cu destinație forestieră, fără a se pune în discuție „reconstituirea“ dreptului de proprietate, căci aceasta impunea ca și anterior respectivele structuri de cult să fi avut în proprietate terenuri.IX.II.4. Înlăturarea aplicării sancțiunii nulității absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea acestei norme convenționale143. Independent de temeiul analizării cererii în constatarea nulității absolute - fie art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate (2004), fie art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, formă a textului în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (2017), prin unele hotărâri definitive anexate memoriului de recurs în interesul legii s-a reținut încălcarea, la data emiterii titlului de proprietate în favoarea unităților de cult pârâte pentru 30 ha teren cu vegetație forestieră, atât a dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cât și a prevederilor art. 29 alin. (3^1) din același act normativ.144. În acest context, unele instanțe de apel au analizat apărările formulate de către pârâte prin actele de procedură formulate de acestea în cauză, apărări care constau în invocarea protecției conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea acestei norme convenționale, fundamentate, în principiu, pe aceleași circumstanțe factuale:– parcurgerea unei proceduri reglementate de Legea nr. 1/2000;– emiterea titlului de proprietate atacat de către autoritățile statului, în aplicarea dispozițiilor legale, ceea ce este de natură a constitui un „bun actual“ sau o „valoare patrimonială“ ce intră în sfera de protecție a articolului 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.; – pronunțarea Deciziei civile nr. 147A din 13 noiembrie 2013 de Curtea de Apel Cluj - Secția civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la un interval mare de timp după emiterea titlurilor de proprietate, hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit natura juridică a drepturilor deținute de Fundația Bisericii Ortodoxe Române din Bucovina (drept de administrare), subiect de drept care a fost calificat ca fiind persoană juridică de drept public, aceasta fiind entitatea juridică de pe urma căreia au formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate de 30 ha teren cu vegetație forestieră, iar nu în considerarea drepturilor fondului bisericesc al cultului religios ortodox (Biserica Ortodoxă Română, persoană juridică de drept privat, de utilitate publică);– lipsa oricărei culpe a unităților de cult în emiterea, în condițiile enunțate, a titlurilor de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră;– formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate la un interval de timp considerabil (13 ani) de la data emiterii titlului de proprietate, perioadă în care au exercitat plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru care au fost emise titlurile de proprietate etc., motive pentru care au solicitat respingerea acțiunii în nulitatea titlurilor de proprietate, în aplicarea garanțiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și a jurisprudenței incidente a instanței europene.145. În această etapă a analizei se impune precizarea că în cuprinsul memoriului pentru promovarea prezentului recurs în interesul legii asupra acestei probleme de drept, deși se menționează de către titularul sesizării că redă opiniile jurisprudențiale divergente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată din examinarea anexelor sesizării că acestea nu se regăsesc ca atare, astfel cum sunt sintetizate în actul de sesizare, cu referire la soluția de admitere a acțiunii în nulitatea titlurilor de proprietate, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, fie prin confirmarea sentinței date în primă instanță, fie prin admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. 146. Argumentele redate în sprijinul soluției de admitere a acțiunii în nulitatea titlului de proprietate reproduc considerațiile de ordin teoretic exprimate de judecători în cadrul dezbaterilor profesionale organizate la nivelul Tribunalului Suceava, fiind redate ca atare în cuprinsul referatului înaintat Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava în vederea declanșării recursului în interesul legii.147. Recursul în interesul legii reprezintă o procedură reglementată de Codul de procedură civilă prin care se realizează un control a posteriori al practicii judiciare neunitare, prin intermediul căreia se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.148. Prin urmare, divergența de practică, în mod necesar, trebuie să reiasă din hotărârile judecătorești definitive pronunțate de instanțele învestite cu soluționarea unor litigii în care au avut incidență problemele de drept, care au primit dezlegări diferite din partea acestora.149. Din analiza hotărârilor judecătorești definitive anexate sesizării rezultă că Tribunalul Suceava a pronunțat soluții diferite asupra fondului raportului juridic litigios, unele dintre completurile acestei instanțe admițând, în calea de atac, acțiunea sau confirmând soluția primei instanțe de admitere a acțiunii în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate, în timp ce altele au pronunțat soluții definitive de respingere a acțiunii în constatarea nulității, prin acordarea priorității prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea normei convenționale.150. Astfel, completurile care au hotărât în mod definitiv admiterea acțiunii și au constatat sau confirmat nulitatea absolută a titlurilor de proprietate emise de autorități în favoarea unităților de cult pârâte au evaluat apărările pârâtelor întemeiate pe art. 1 din Protocolul 1 și jurisprudența C.E.D.O. relevantă, însă, într-o modalitate care încalcă cele deja dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare al recursului în interesul legii, anume prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012.151. În cadrul acestei orientări jurisprudențiale, instanțele au constatat că au fost invocate de către pârâtă, cu privire la fondul raportului juridic litigios, cauzele Ioan contra României și Toșcuță contra României, reținând însă că aceste două cauze au fost analizate de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 676/2016 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) și alin. (2) din Legea nr. 169/1997 (dispoziții legale aplicate în cauză de prima instanță), iar instanța de contencios constituțional nu a reținut incompatibilitatea acestora cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.152. Totodată, în cadrul hotărârilor judecătorești din aceeași orientare jurisprudențială, s-a reținut că unitatea de cult nu a invocat incompatibilitatea dispozițiilor art. 29 alin. (2) și (3^1) din Legea nr. 1/2000 cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 și jurisprudența Curții Europene, cu consecința înlăturării acestora de la aplicare în cauză și, consecutiv, aplicarea prioritară a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pe temeiul priorității reglementării internaționale, instituită prin dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.153. În coordonatele cererilor în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate eliberate în favoarea unităților de cult, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile legale fie de la art. 29 alin. (2), fie de la art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 reprezentau normele juridice pentru a căror încălcare reclamanta a solicitat sancționarea cu nulitatea absolută a titlurilor de proprietate emise în favoarea unităților de cult, astfel încât înlăturarea aplicabilității acestora în speță nu ar fi avut vocația rezultatului preconizat de către pârâtă, câtă vreme temeiul sancțiunii nulității titlului de proprietate ar fi rămas în continuare incident - art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, ca „bază legală a ingerinței“, din perspectiva criteriilor ce se impun a fi analizate de instanțele naționale, în contextul verificării unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.154. Așa fiind, rezultă că aceste instanțe nu au făcut o analiză directă, nemijlocită și concretă de compatibilitate a aplicării sancțiunii nulității reglementate în dreptul intern de art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 unit cu jurisprudența instanței europene în interpretarea și aplicarea acestei norme, ci au preluat concluziile instanței constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 676/2016 prin care s-a confirmat in abstracto, în cadrul controlului obiectiv al normelor, compatibilitatea dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, contrar celor stabilite prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.155. În cadrul celeilalte orientări jurisprudențiale, instanțele au respins acțiunea în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate, întrucât, constatând încălcarea art. 29 alin. (2) și, în subsidiar, a dispozițiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea 1/2000, au înlăturat de la aplicare prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, pe baza priorității art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, procedând, în prealabil, la verificarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.156. Pentru o atare evaluare, aceste instanțe au aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în analizarea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1, anume: existența unui „bun actual“ sau a unei „valori patrimoniale“ apte a antrena garanțiile normei convenționale și determinarea „ingerinței“ în dreptul de proprietate, care trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte un just raport de proporționalitate între exigențele interesului general și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.157. Astfel, s-a reținut existența unui „bun actual“ în patrimoniul unităților de cult prin emiterea titlului de proprietate de către autoritățile statului cu atribuții în reconstituirea și constituirea dreptului de proprietate, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000 în discuție (de exemplu, Cauza Drăculeț împotriva României din 6 decembrie 2007, paragrafele 40, 41; Cauza Manoilescu și Dobrescu împotriva României și Rusiei din 3 martie 2005, paragraful 88; Cauza Ioan împotriva României din 1 decembrie 2008, paragrafele 42, 43 etc.), având în vedere că pârâta nu a acționat nelegal pentru a i se acorda terenul în litigiu (Cauza Gashi împotriva Croației din 13 martie 2008, paragraful 40; Cauza Silviu Marin împotriva României, paragraful 35; Cauza Jones împotriva României din 2 februarie 2009; Toșcuță împotriva României din 25 februarie 2009 etc.).158. Instanțele au identificat „ingerința“ ca fiind formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate întemeiate pe dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, forma în vigoare la data introducerii acțiunii.159. Pe de altă parte, cu toate că s-a constatat că este îndeplinită cerința de ordin formal ca ingerința să fie prevăzută de lege, întrucât din perspectiva dreptului național s-a reținut incidența în cauză a art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, în forma modificată prin titlul V din Legea nr. 247/2005, dată fiind confirmarea constituționalității normei sub aspectul neretroactivității acesteia prin deciziile Curții Constituționale (nr. 982/2008; nr. 568/2010; nr. 1.563/2010 etc.), instanța a făcut aplicarea celor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Silviu Marin împotriva României din 2 iunie 2009, apreciindu-se că norma de drept intern, în acest caz, nu îndeplinea cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate, având în vedere că partea interesată nu se putea aștepta în mod rezonabil ca titlul său să fie anulat după un interval de 13 ani de la emiterea lui, prin aplicarea unei legi noi care, la data respectivă, nu prevedea fără echivoc o astfel de sancțiune în cazul persoanelor juridice.160. În cadrul aceleiași orientări jurisprudențiale s-a apreciat că măsura solicitată de reclamantă nu este bazată pe o cauză de utilitate publică, având în vedere că reclamanta nu a justificat de ce terenul forestier poate fi mai bine administrat și exploatat în condițiile legii de către stat prin instituțiile sale și nu poate fi în egală măsură exploatat și legal administrat de către pârâtă.161. Cu toate că nu se poate nega legitimitatea unui scop prin care se urmărește restabilirea legalității (având în vedere că normele prin care se reglementează nulitatea absolută pentru încălcarea unor norme imperative din legile fondului funciar sunt norme de ordine publică) ori, în cazul în care se tinde la apărarea și conservarea unor bunuri de interes național (potrivit regimului juridic al acestora stabilit prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic), instanțele care au respins cererile în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate au apreciat că, prin constatarea nulității titlului de proprietate și fără a li se propune pârâtelor vreo despăgubire sau un teren echivalent, acestea ar suporta o sarcină specială și exorbitantă, astfel încât justul echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, ocrotite de Convenție, ar fi compromis (Cauza Toșcuță împotriva României din 25 noiembrie 2008, paragrafele 34, 38 și 39). 162. În susținerea aceleiași concluzii, aceleași instanțe au avut în vedere și faptul că instanța europeană a statuat că îndreptarea eventualelor erori ale autorităților nu trebuie să afecteze particularii interesați în cauză și care au fost de bunăcredință (Cauza Amurăriței din 23 septembrie 2008, paragraful 36; Gashi împotriva Croației, paragraful 40; Ioan împotriva României, paragraful 55).163. Pentru aprecierea asupra raportului de proporționalitate între interesele generale ale comunității și cele particulare însă, aceste instanțe au făcut aplicarea celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, în sensul că „stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte în funcție de circumstanțele sale particulare.Ca atare, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenția și jurisprudența Curții Europene, în acest caz)“.164. Potrivit celor anterior redate rezultă că instanțele care au pronunțat hotărâri divergente, din perspectiva soluționării pe fond a raportului juridic litigios, nu s-au raportat în același mod la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și la jurisprudența instanței europene.165. Astfel, unele instanțe, contrar celor statuate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, au preluat concluzia instanței constituționale, stabilită în cadrul controlului obiectiv al normelor, referitoare la compatibilitatea prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a face o evaluare proprie în cauză a acestei compatibilități.166. În cadrul celeilalte orientări jurisprudențiale, instanțele au realizat in concreto, prin raportare la circumstanțele de fapt ale cauzei, analiza de compatibilitate între aceleași dispoziții de drept intern și garanțiile antrenate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea titularilor dreptului de proprietate reconstituit de către autoritățile administrativ-jurisdicționale ale statului, în aplicarea celor dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura de unificare a recursului în interesul legii, atât prin Decizia nr. 29/2011, cât și prin Decizia nr. 1/2012, referitor la chestiunea stabilirii raportului de proporționalitate de a reprezenta doar o chestiune de aplicare a legii.167. Se apreciază că în dezlegarea acestei probleme de drept nu s-ar putea considera că obiectul sesizării vizează interpretarea, în vederea aplicării unitare, a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere exclusivitatea interpretării normelor convenționale atribuită Curții Europene a Drepturilor Omului prin prevederile art. 32 din Convenție: „(1) Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condițiile prevăzute de articolele 33, 34, 46 și 47. (2) În caz de contestare a competenței sale, Curtea hotărăște.“168. Pe de altă parte, aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică internă a statelor membre decurge din prevederile art. 46 din Convenție, potrivit cărora: „(1) Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale curții în litigiile în care ele sunt părți“, precum și din prioritatea reglementării internaționale mai favorabile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, stabilită printr-o dispoziție internă de rang constituțional, art. 20 alin. (2) din Constituția României, în cazul unor neconcordanțe între legile interne și pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.169. Recursul în interesul legii constituie un mecanism conceput de legiuitor pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, nefiind permis a se face uz de această procedură numai pentru unificarea aplicării legii (chiar și în cazul în care este vorba despre jurisprudența Curții de la Strasbourg), întrucât atributul de aplicare a legii revine în mod direct și nemijlocit instanțelor judecătorești în îndeplinirea competenței lor jurisdicționale de înfăptuire a justiției. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava și, în consecință:1. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, din punctul de vedere al evoluției în timp a cauzelor de nulitate, se va ține seama de regimul nulității absolute virtuale și de regula tempus regit actum.2. În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că:Sintagma „fondul bisericesc al cultului“ are în vedere exclusiv patrimoniul unităților componente ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu și patrimoniul fundațiilor constituite de Biserică.Sintagma „a avut în proprietate“ are în vedere existența în patrimoniul structurilor de cult menționate în cuprinsul alin. (2) al art. 29 a unui drept de proprietate desăvârșit, corespunzător înțelesului rezultat din interpretarea prevederilor art. 480 din Codul civil de la 1864, iar nu și a unor forme istorice particulare ale dreptului de proprietate.3. În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008 privind modificarea și completarea art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, stabilește că textul legal are în vedere suprafața de teren cu destinație forestieră care s-a aflat în înzestrarea, în administrarea sau în folosința structurilor de cult ca subiecte de drept individuale care au solicitat atribuirea în proprietate, iar nu terenul care a aparținut, în aceleași modalități, cultului religios din care acestea fac parte.4. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea referitoare la înlăturarea aplicării sancțiunii nulității absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea acestei norme convenționale.Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2020.
    PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
    CORINA-ALINA CORBU
    Magistrat-asistent,
    Ileana Peligrad
    -----