DECIZIA nr. 288 din 7 mai 2019referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum și a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 827 din 10 octombrie 2019



    Valer Dorneanu- președinte
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Senia Costinescu- magistrat-asistent-șef
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum și a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Ilie Nicolae în Dosarul nr. 1.888/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secția penală. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.792D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta susține că, în ceea ce privește dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum și dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, întrucât critica vizează însăși existența textelor legale ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, sunt aplicabile considerentele reținute în Decizia nr. 515 din 5 iulie 2016, excepția de neconstituționalitate fiind neîntemeiată. În ceea ce privește dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, invocă Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018 și solicită respingerea excepției ca neîntemeiată.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 9 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.888/114/2015, Tribunalul Buzău - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum și a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Excepția a fost ridicată de Ilie Nicolae, în calitate de inculpat în cauza penală în care a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 14/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu raportare la art. 297 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt neconstituționale, întrucât, prin aplicarea, alături de pedeapsa principală, a unui spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse se ajunge de cele mai multe ori la o pedeapsă rezultantă al cărei cuantum nu este reglementat cu claritate prin lege. Se arată că, în acest fel, conform textului criticat, pot fi stabilite și aplicate pedepse rezultante exagerat de mari pentru infracțiuni al căror maxim special este mult inferior pedepsei rezultante stabilite, situație în care este încălcat principiul legalității pedepsei. Se susține că un astfel de cuantum al pedepsei rezultante nu este reglementat de legea penală și este stabilit fără a fi raportat la un criteriu obiectiv, cum ar fi maximul special al pedepsei. Chiar dacă legiuitorul a reglementat prin art. 39 alin. (2) din Codul penal o așa-zisă plafonare a pedepsei rezultante, aceasta nu are la bază un element cert, astfel că nu înlătură caracterul nelegal al pedepsei dispuse prin hotărârea de condamnare. Se mai susține că pedepsele stabilite pe baza soluției legislative criticate sunt similare tratamentelor inumane sau degradante, încălcând prevederile art. 3 și art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.6. Așadar, autorul excepției susține că prevederile legale contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției și a supremației legii, prin raportare la prevederile Legii nr. 24/2000, art. 11 privind dreptul intern și dreptul internațional, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, prin raportare la convențiile și tratatele la care România este parte, precum și ale art. 23 alin. (11) și (12) privind libertatea individuală.7. În susținerea criticilor referitoare la neconstituționalitatea art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum și a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, autorul face trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, reproducând considerentele reținute de Curtea Constituțională în adoptarea soluției de admitere a excepției de neconstituționalitate care a vizat dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 și de constatare a constituționalității acestora în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. Chiar dacă, prin raportare la jurisprudența Curții, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 ar putea fi considerată ca fiind una de interpretare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, totuși, analizând în ansamblul său această decizie, se poate constata că în considerentele sale aceasta a trasat anumite jaloane obligatorii pentru legiuitor în procesul de armonizare a legislației cu prevederile constituționale. Cum legiuitorul, fie el Guvern sau Parlament, nu a respectat termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 din Constituție, termen care a expirat la 20 august 2016, textul art. 297 alin. (1) din Codul penal, în întregul său, a încetat să își mai producă efectele juridice.8. Autorul excepției susține că efectele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 se extind și asupra art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 datorită faptului că aceste prevederi legale constituie o agravantă specială a prevederilor art. 297 alin. (1) din Codul penal. Atâta vreme cât aceste prevederi au încetat să își mai producă efectele juridice, începând cu data de 20 august 2016, dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 nu mai pot subzista în mod autonom.9. Tribunalul Buzău - Secția penală consideră că excepția având ca obiect dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal este neîntemeiată, întrucât soluția legislativă criticată reprezintă o opțiune de politică penală a legiuitorului.10. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum și a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, instanța, având în vedere tehnica de reglementare în ceea ce privește și alte infracțiuni prin care se produce o vătămare sau o pagubă subiectului pasiv, apreciază că legiuitorul nu operează întotdeauna cu praguri valorice ale pagubei sau ale vătămării produse, aceste aspecte ținând de interpretarea pe care organele judiciare o dau faptelor analizate, raportat și la noile instituții juridice cu privire la oportunitatea exercitării acțiunii penale, dar și la consecințele deosebit de grave ale unor infracțiuni.11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.12. Avocatul Poporului arată că, referitor la prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, își menține punctul de vedere exprimat și reținut de Curtea Constituțională, de exemplu, în Deciziile nr. 256 din 5 mai 2016 și nr. 329 din 24 mai 2016, în sensul că dispozițiile legale criticate, potrivit cărora în cazul concursului de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, sunt constituționale.13. În ceea ce privește dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Avocatul Poporului face trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a reținut că defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie stabilită numai prin raportare la legea în domeniu.14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum și dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile criticate au următorul conținut:– Art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal: „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“;– Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“;– Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.“;– Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“17. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, art. 11 privind dreptul intern și dreptul internațional, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea de drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) și (12) privind prezumția de nevinovăție și principiul legalității pedepsei, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum și ale art. 124 alin. (3), care consacră principul independenței judecătorilor. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 3 și art. 7 paragraful 1 teza a doua din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei, precum și ale art. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 788 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 8 martie 2018, Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 21 martie 2018, Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, prin care excepția de neconstituționalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată.19. Prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate reglementează în materia sancționării concursului de infracțiuni săvârșite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracțiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix. Așadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reținut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.20. În actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracțiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralității de infracțiuni, în contextul în care critica principală a tendințelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracțiuni, a fost aceea că sistemul sancționator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluția de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică“. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere și instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, în condițiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracțiuni, deși un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancționată, cauza de agravare fiind în foarte multe situații ignorată de instanțe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Astfel, noul Cod penal răspunde unei puternice exigențe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni“. Așadar, în cazul concursului de infracțiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancțiune aplicată, în mod obișnuit, de către instanțe sub legea veche -, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reținut că, întrucât săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează o perseverență pe calea infracțională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituției și a supremației sale (paragrafele 24, 26, 27 și 28).21. Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracțiuni intră în atribuțiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancțiunilor în materie, apreciază în concret în funcție de o serie de criterii, printre care și frecvența fenomenului infracțional. Așa fiind, Curtea a reținut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancționare a celor două forme de concurs de infracțiuni, real și formal - cât privește persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.22. De asemenea, Curtea nu a reținut nici susținerile autorului excepției potrivit cărora prevederile constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală ar fi încălcate de dispozițiile de lege criticate. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, așa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcție de gravitatea comportamentului infracțional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziții penale însă trebuie să fie strict delimitate și condiționate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracțiuni „în condițiile și în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanție împotriva unei eventuale ingerințe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Așadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăși limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, pedeapsa s-ar reduce corespunzător (paragraful 44).23. De asemenea, prin Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate prevăd reguli clare, precise și previzibile de stabilire a pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, atunci când pentru faptele săvârșite s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, reguli a căror aplicare duce la stabilirea unei pedepse rezultante care nu poate depăși maximul general al pedepselor penale cu închisoarea, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 7 paragraful 1 teza a doua din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei, astfel cum acestea au fost preluate la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală. Curtea a reținut că nu poate fi constatată nici încălcarea dispozițiilor convenționale și a celor de drept european referitoare la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum acestea se regăsesc la art. 22 alin. (2) din Constituție, aplicarea textului criticat neputând afecta integritatea fizică sau psihică ori demnitatea persoanei condamnate câtă vreme pedeapsa rezultantă nu depășește maximul general al pedepsei prevăzut la art. 60 din Codul penal.24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenței anterior invocate, atât soluția, cât și considerentele reținute în deciziile mai sus menționate sunt aplicabile și în prezenta cauză.25. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din data de 8 iulie 2016, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. În ceea ce privește dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969, Curtea reține că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. În acest sens, Curtea a reținut că argumentele prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 sunt pe deplin aplicabile și în cazul dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969.26. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate referitoare la lipsa unui prag valoric sau a intensității vătămării rezultate din comiterea faptei, Curtea constată că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, a reiterat considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care a subliniat că revine legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (inclusiv cea a Curții Constituționale), aceste circumstanțieri fiind necesare delimitării răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică. Totodată, Curtea a reținut că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate, instanța constituțională nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera de competență a legiuitorului primar sau delegat, acesta fiind singura autoritate care are obligația de a reglementa pragul valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu. Pe cale de consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției“, și de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.27. Cu referire la dispozițiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea a observat că Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 reprezintă o decizie interpretativă, astfel încât excepția de neconstituționalitate, care vizează înțelesul normei juridice care nu a fost exclusă din cadrul constituțional prin decizia antereferită, poate face obiectul controlului de constituționalitate. Raportat la cele anterior arătate, Curtea constată însă că autorul prezentei excepții de neconstituționalitate formulează critici care vizează textul de lege în forma anterioară constatării neconstituționalității sale, prin prisma faptului că legiuitorul nu a intervenit asupra acestuia, după pronunțarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016.28. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“ și ținând cont de faptul că deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, mai sus menționate, au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, anterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă.29. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestor dispoziții, constatând constituționalitatea acestora. Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a reținut că infracțiunea prevăzută de norma criticată constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea a observat că, în legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atari operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete“. Prin urmare, analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 și Decizia nr. 397 din 13 iunie 2017, dispoziția criticată fiind o normă incompletă, de trimitere (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 58-60).30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenței anterior invocate, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ilie Nicolae în Dosarul nr. 1.888/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secția penală și constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal și cele ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Buzău - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 7 mai 2019.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent-șef,
    Mihaela Senia Costinescu
    -----