DECIZIA nr. 85 din 13 februarie 2019referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1), (6) și (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) și art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 326 din 25 aprilie 2019



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Ioana Marilena Chiorean- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluționarea sesizării de neconstituționalitate a dispozițiilor „art. 13 alin. (1), (6) și (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) și art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 12 aprilie 2016“, sesizare formulată de un număr de 63 de deputați, în temeiul prevederilor art. 146 lit. c) din Constituție și art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. 2. Cu Adresa nr. 2/11.589 din 20 decembrie 2018, secretarul general al Senatului a transmis Curții Constituționale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 10.707 din 20 decembrie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 2.303C/2018.3. În motivarea sesizării de neconstituționalitate se precizează, cu privire la situația de fapt, că, în prezent, potrivit art. 13 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, un grup parlamentar poate fi constituit dintr-un număr de cel puțin 10 deputați care au candidat în alegeri pe lista aceluiași partid politic, a aceleiași formațiuni politice, pe listele unei alianțe politice sau alianțe electorale și din deputați care au candidat ca independenți. Ca excepție de la regula generală de constituire a unui grup parlamentar, conform dispozițiilor art. 13 alin. (6) din acest regulament, apreciate a fi neconstituționale, în situația în care deputații părăsesc grupul parlamentar, aceștia devin neafiliați și nu își pot constitui un grup parlamentar. Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 19 din același regulament, apreciate a fi neconstituționale, este interzisă formarea grupurilor parlamentare de către partidele care nu au obținut mandate în urma alegerilor. Prin urmare, autorii sesizării de neconstituționalitate susțin că, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, respectiv există un număr mai mare de 10 deputați ce au candidat în alegeri pe lista aceluiași partid politic și care își exprimă intenția de a forma un grup parlamentar, totuși acesta nu poate fi constituit, întrucât deputații care au făcut parte anterior dintr-un grup parlamentar (Grupul Partidului Social Democrat) sunt în prezent deputați neafiliați și fac parte dintr-un partid ce nu a participat la alegerile anterioare (Partidul Pro România) și, implicit, nu a obținut mandate în alegeri. Totodată, autorii sesizării consideră că prevederile art. 35 alin. (1) și art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților sunt neconstituționale, deoarece nu respectă dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 61, art. 66 alin. (3), art. 67 și art. 112 alin. (2) din Constituție.4. Referitor la prevederile art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, autorii sesizării de neconstituționalitate susțin că acestea contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 61, art. 67 și art. 112 alin. (2) din Constituție. În acest sens arată că moțiunea simplă a fost introdusă în sistemul constituțional al României prin revizuirea Constituției din anul 2003 „când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit și conținutul moțiunii, Camera care o adoptă putând să își exprime poziția nu numai cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci și cu privire la alte probleme ale politicii interne sau externe“ (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 21 februarie 2007). Conform acestei decizii, „moțiunea simplă este un act juridic“ al Camerei care o adoptă, care nu are ca efect demiterea unui ministru, ci obligarea Guvernului de a ține cont de poziția exprimată prin aceasta cu privire la o problemă politică de natură internă sau externă, deoarece „moțiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto“. Fiind vorba despre un act juridic al Camerei parlamentare care adoptă moțiunea simplă, în speță aceasta îmbracă caracterul juridic al unei hotărâri a Camerei Deputaților, fapt susținut de dispozițiile art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaților: „În cazul în care o moțiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ține cont de poziția exprimată în cuprinsul respectivei moțiuni“. În acest sens se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 21 februarie 2007.5. În continuare se invocă Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituțională, pronunțându-se cu privire la încălcarea principiului statului de drept în cazul în care o moțiune (în speță era vorba despre o moțiune de cenzură) nu este supusă dezbaterii, ca urmare a refuzului președintelui Camerei de a proceda la dezbatere și la adoptarea/respingerea acesteia, a stabilit următoarele: „În acest context constituțional, depunerea moțiunii de cenzură are semnificația declanșării controlului parlamentar asupra activității Guvernului și mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul inițierii acestui control; este o armă pusă îndeobște la îndemâna opoziției parlamentare și nu în ultimul rând este o formă de exprimare a opoziției față de măsurile adoptate de Guvern. În consecință, împiedicarea prezentării și refuzul de a dezbate o moțiune de cenzură deja depusă sunt contrare Constituției, întrucât acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilității opoziției parlamentare de a cenzura și controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii.“ De asemenea, Curtea a constatat că „Parlamentul, prin reprezentantul său, și anume președintele Senatului, refuză supunerea acesteia spre dezbatere în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, contrar prevederilor art. 114 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 113 alin. (3) din Constituție. În acest mod opoziția parlamentară nu se mai poate exprima și controlul parlamentar este lipsit de eficiență. Or, niciun instrument juridic prevăzut de Constituție nu poate fi lipsit de eficiență, golirea lui de conținut determinând caracterul lui iluzoriu și, implicit, încălcarea principiului constituțional al statului de drept“.6. Se susține că, în cadrul procedurii legislative, pentru ca o hotărâre a Camerei Deputaților, moțiune simplă sau moțiune de cenzură să fie dezbătută și adoptată, ea trebuie să fie inițiată de titularii dreptului de inițiativă legislativă, respectiv deputații, în cazul de față. Se susține că, în privința hotărârilor Camerei Deputaților, singurii titulari ai dreptului de inițiativă sunt deputații, în privința hotărârilor Senatului, titularii sunt senatorii, iar în privința hotărârilor Parlamentului, titularii sunt deputații și senatorii. În conformitate cu dispozițiile art. 67 din Constituție, cu denumirea marginală „Actele juridice și cvorumul legal“, Camera Deputaților și Senatul României adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor. De asemenea, art. 92 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, inclus în secțiunea a 3-a intitulată „Procedura legislativă“, dispune că „deputații pot prezenta și proiecte de hotărâri ale Camerei Deputaților“. Prin urmare, în manifestarea dreptului de inițiativă, deputații pot înregistra un proiect de act juridic care îmbracă forma moțiunii. Deoarece manifestarea de voință politică se realizează în temeiul mandatului reprezentativ primit de la cetățeni, niciun organ de conducere, individual sau colectiv, nu poate întrerupe procedura de dezbatere și adoptare a actului juridic materializat în forma proiectului de hotărâre, moțiunii sau moțiunii de cenzură, singura abilitată să se pronunțe în sensul admiterii sau respingerii proiectului de hotărâre, moțiunii simple sau moțiunii de cenzură fiind Camera Deputaților.7. În acest context se susține că apare ca neconstituțională dispoziția art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților, potrivit căreia „președintele Camerei nu va lua în considerare moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la alin. (1) și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură“. Astfel, președintele Camerei Deputaților nu poate, cum de asemenea nu poate Biroul permanent sau o comisie parlamentară, să procedeze la încetarea procedurii unui proiect de hotărâre, moțiune simplă sau moțiune de cenzură, pentru că s-ar substitui Camerei Deputaților, singura abilitată de Constituție, alături de Senat, să exercite voința suverană a poporului român, în temeiul mandatului reprezentativ primit de la acesta prin alegerile parlamentare cu caracter universal. O persoană, președintele Camerei Deputaților, cu rolul regulamentar de a conduce ședințele Camerei și de a coordona activitatea tehnică a acesteia, sau o structură restrânsă cu rol organizatoric ori de pregătire a ședințelor Camerei, cum sunt Biroul permanent sau comisiile parlamentare, nu poate exercita voința suverană a poporului decât în mod neconstituțional. 8. Pe cale de consecință, respingerea unui proiect de hotărâre, moțiune simplă sau moțiune de cenzură, de către președintele Camerei Deputaților, indiferent dacă aceste acte îndeplinesc sau nu condițiile de constituționalitate pentru a fi dezbătute și adoptate, este neconstituțională, deoarece, pe de o parte, încalcă principiul legalității prin nerespectarea art. 92 alin. (2) și art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaților, cu consecința încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție, iar, pe de altă parte, pentru că încalcă art. 61, art. 67 și art. 112 alin. (2) din Constituție. Totodată, se susține că, analizând îndeplinirea condițiilor de constituționalitate, președintele Camerei Deputaților substituie competența rezervată Curții Constituționale prin art. 146 din Constituție.9. Referitor la prevederile art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, autorii sesizării de neconstituționalitate susțin că acestea contravin dispozițiilor art. 66 alin. (3) din Constituție. În acest sens se arată că Legea fundamentală descrie, în amănunt, modul în care Parlamentul își desfășoară activitatea. Astfel, potrivit art. 66 alin. (1) și (2) din Constituție, „(1) Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie. (2) Camera Deputaților și Senatul se întrunesc și în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.“ De asemenea, Constituția stabilește, în mod expres și în considerarea funcției de președinte al Camerei Deputaților, că acesta are obligația constituțională de a proceda la convocarea sesiunilor ordinare sau extraordinare. Astfel, art. 66 alin. (3) din Constituție precizează: „convocarea Camerelor se face de președinții acestora.“ Alin. (3) al art. 66 este în legătură indisolubilă cu prevederile art. 66 alin. (2) din Constituție, deoarece solicitarea Președintelui României, a Biroului permanent al Camerei Deputaților, Biroului permanent al Senatului ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor trebuie urmată, de îndată, de convocarea Camerelor parlamentare în sesiune, prin emiterea unei decizii în acest sens. În cazul sesiunii extraordinare, manifestarea de voință politică a Președintelui României, ca „reprezentant al statului român“, a Biroului uneia dintre Camere (structură din care face parte și președintele Camerei respective) sau a unei treimi din numărul deputaților sau al senatorilor nu poate fi cenzurată de președintele Camerei Deputaților sau de președintele Senatului printr-un refuz de convocare a unei sesiuni extraordinare. În opinia autorilor sesizării, această obligație constituțională a fost instituită de Constituantă în considerarea funcției de președinte al Camerei Deputaților sau a funcției de președinte al Senatului și, pe cale de consecință, ea trebuie îndeplinită numai de deputatul sau senatorul care îndeplinește această funcție. Delegarea îndeplinirii acestei obligații constituționale nu poate fi realizată deoarece, dacă dorea aplicarea unei proceduri de delegare, Constituanta ar fi menționat în Constituție această posibilitate, eventual prin normă de trimitere, situație existentă, de exemplu, în cazul art. 65 alin. (2) lit. k) din Constituție. În acest sens se invocă Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, prin care Curtea Constituțională a constatat neregularitatea delegării îndeplinirii unor obligații constituționale de la președintele unei Camere către vicepreședintele Camerei respective. De asemenea, se invocă Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, paragraful 114, prin care Curtea a reținut că „actul de convocare are un caracter tehnic, fiind emis în considerarea competenței legale pe care o au președinții Camerelor; astfel, chiar în condițiile în care președinții Camerelor își încalcă obligația constituțională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie inițiativă“.10. Ca atare, se susține că art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, care dispune că „vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredințate de președintele Camerei Deputaților“, fără a fi stipulată excluderea de la delegare a atribuției președintelui Camerei Deputaților prevăzute la art. 34 lit. a) - potrivit căruia președintele „convoacă deputații în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament“ -, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 66 alin. (3) din Constituție.11. Cu privire la dispozițiile art. 13 alin. (1), (6) și (7) și ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, autorii sesizării susțin că acestea contravin prevederilor cuprinse în art. 40 alin. (1) și art. 69 din Constituție.12. Referitor la încălcarea art. 40 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia „cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere“, se susține că cerința prevăzută de art. 13 alin. (1) teza a doua și interdicția prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaților își produc efecte în sensul în care lipsesc deputații care au părăsit un grup parlamentar sau partidul pe lista căruia au fost aleși de dreptul de a se asocia în vederea formării unui nou grup parlamentar. În același sens, art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților interzice unui partid care nu a participat în alegeri să formeze un grup parlamentar, chiar și în ipoteza în care deputați care au participat la alegeri pe listele aceluiași partid sunt membri ai partidului în discuție și își exprimă intenția de a crea un grup parlamentar. În mod concret, chiar și în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, deputaților care au părăsit un grup parlamentar le este interzis dreptul de a se asocia în sensul constituirii unui nou grup parlamentar. Or, dreptul de asociere prevăzut la art. 40 alin. (1) din Constituție cuprinde nu numai dreptul persoanelor de a se asocia în partide politice, ci și în alte tipuri de organizații, uniuni, grupuri, cu scopul de a participa la viața politică sau de a-și realiza o serie de alte interese legitime. Așadar, în condițiile în care pentru anumite categorii de deputați sunt prevăzute interdicții care duc la imposibilitatea de formare a unui grup parlamentar, în mod vădit este încălcat însuși dreptul la asociere, respectiva categorie de deputați neavând nicio posibilitate de constituire a grupului, cu toate consecințele ce derivă din această situație, în principal, nemaiexistând posibilitatea exercitării atribuțiilor prevăzute în cazul grupurilor parlamentare și al liderilor acestora [art. 15 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților]. De asemenea, se susține că art. 13 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaților îngrădește dreptul de constituire a grupurilor parlamentare și, implicit, încalcă dreptul la asociere sub aspect temporal, instituind condiția ca grupul parlamentar nou-format să fie prezentat de către liderul său la începutul sesiunii parlamentare. În acest mod, grupul nu poate funcționa de la momentul constituirii sale, liderul grupului nu își poate exercita atribuțiile legale, iar deputații care formează grupul parlamentar nu își pot exercita activitatea de reprezentanți în comisiile parlamentare.13. Se arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, excepțiile de la regula dreptului la asociere trebuie interpretate în mod restrictiv și orice derogare de la acest drept trebuie să corespundă unei „nevoi sociale stringente“ și să nu fie disproporționată prin raportare la scopul urmărit. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește că autoritățile naționale sunt cele care trebuie să stabilească, în primul rând, dacă există o „nevoie socială stringentă“ care să impună o anumită restricție în interes general. Or, în cazul de față nu există nicio rațiune care să justifice existența într-un stat democratic a normelor criticate din regulament, acestea restrângând dreptul la asociere în mod nejustificat.14. Autorii sesizării mai precizează și faptul că interdicția prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaților, în sensul că deputații rămași neafiliați nu își pot constitui un grup parlamentar, nu are o reglementare similară în Regulamentul Senatului. În cuprinsul prevederilor Regulamentului Senatului, la art. 16 regăsim dispozițiile ce privesc noțiunea de grup parlamentar, precum și condițiile în care grupurile parlamentare pot fi constituite. Deși, în sens larg, dispozițiile art. 16 din Regulamentul Senatului sunt similare cu cele ale art. 13 din Regulamentul Camerei Deputaților, totuși în cuprinsul acestor norme nu se regăsește și interdicția prevăzută la art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaților. Or, această situație conduce la concluzia unui caracter discriminatoriu al normelor ce privesc parlamentarii: senatorii, respectiv deputații, precum și lipsa unei rațiuni logice care ar putea justifica interdicția prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaților, în condițiile în care nu a fost adoptată o normă similară în Regulamentul Senatului.15. Referitor la încălcarea art. 69 din Constituție, potrivit căruia, în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și orice mandat imperativ este nul, autorii sesizării susțin că mandatul deputaților se exercită în serviciul poporului, iar nu în serviciul partidului ai cărui membri sunt sau au fost sau în serviciul grupului parlamentar de care aparțin sau au aparținut. O altă interpretare a dispozițiilor constituționale enunțate decât aceea că deputatul trebuie să își exercite mandatul strict în beneficiul poporului este în mod vădit neconstituțională. În acest sens, imposibilitatea deputatului de a participa la constituirea unui nou grup parlamentar având drept considerent faptul că acesta a făcut anterior parte dintr-un grup parlamentar reprezintă o îngrădire a mandatului său și a exercitării obligațiilor pe care acesta le are față de cetățeni, având în vedere că acesta nu va putea exercita atribuțiile și prerogativele pe care numai membrii sau liderul grupului le pot/poate avea. Simpla posibilitate de aplicare a acestei îngrădiri este nu numai nedemocratică la nivel principial, dar creează situații aberante în care, în ipoteza în care se schimbă fundamental doctrina unui partid sau modalitatea de acțiune a liderului acestuia, iar un număr important de membri renunță la a face parte din respectivul partid și din grupul parlamentar aferent, aceștia nu pot forma un nou grup parlamentar. Astfel, în situația expusă, un partid care pierde chiar și majoritatea membrilor poate deține în continuare atribuții și funcții în comisiile parlamentare, deși situația de la înființarea grupului parlamentar este fundamental modificată, iar membrii care părăsesc partidul nu pot înființa un nou grup pentru a exercita atribuțiile specifice. În mod evident, normele criticate din Regulamentul Camerei Deputaților au caracter profund nedemocratic, precum și discriminatoriu, legând, practic, deputații de partidul pe lista căruia au candidat și creând premisa șantajului pentru rămânerea în funcție, precum și a unei dictaturi politice, astfel având loc un derapaj de la orice principiu democratic. Astfel, în lumina normelor criticate, un grup de câțiva deputați poate ajunge să își exercite influența într-o asemenea manieră încât să împiedice un număr mult mai mare de deputați să se retragă dintr-un partid sau un grup parlamentar, sub amenințarea pierderii funcțiilor și a inexistenței vreunei posibilități de regrupare a acestora într-un grup parlamentar nou, deși mandatul lor de deputat este valabil. În opinia autorilor sesizării, acesta reprezintă un exemplu clasic de dictatură politică, iar normele criticate fac posibilă această situație. În plus, în cazul partidelor politice mari se ajunge la dictatură parlamentară, menită să distrugă orice opoziție și dezbatere parlamentară. Interdicția de formare a unui nou grup parlamentar, prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaților, creează mijlocul de constrângere perfect pentru ca un partid sau liderul acestuia să poată obliga deputații care dețin funcții în comisii să rămână legați de grupul parlamentar de care aparțin în acel moment, întrucât, în caz contrar, și-ar pierde aceste funcții și nu ar mai avea niciun mijloc de a accede ulterior ca urmare a imposibilității de constituire a unui nou grup.16. Mai mult, dispozițiile art. 8 alin. (2) din Constituție teza finală statuează că „Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând [...] și principiile democrației.“ Astfel, prin îngrădirea mai sus menționată, apreciază că subzistă o încălcare gravă a democrației, care nu îi mai poate susține acesteia principiile și valorile de care se bucură. În interpretarea acestei noțiuni regăsim principala coordonată a democrației, și anume voința poporului, care își desemnează conducătorii, mandatându-i pe aceștia să le promoveze drepturile și să le susțină interesele în fruntea țării. Or, ipoteza îngrădirii dreptului aleșilor de a se constitui liber în grupuri care să fie un factor decizional parlamentar aduce o încălcare gravă si nejustificată tocmai formei de exercitare a puterii în stat. În sprijinul celor susținute se arată că trebuie avut în vedere inclusiv scopul Uniunii Europene, din care România face parte, dar și documentele emise în mod frecvent în cadrul Uniunii: comunicate, analize, regulamente ce promovează drepturile fundamentale, nediscriminarea și egalitatea, statul de drept și libertatea de exprimare. Ca atare, pentru a evita inclusiv încălcarea flagrantă a legislației și a valorilor europene, legislația internă trebuie armonizată în sensul eliminării dispozițiilor ce încalcă Constituția și pot duce la un blocaj inclusiv din punctul de vedere al organizării puterii în stat, precum și la diminuarea valorii statului nostru pe plan european.17. Se mai arată că dispozițiile art. 13 alin. (1), (6), (7) și ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților contravin considerentelor reținute de către Curtea Constituțională în decizii anterioare. Astfel, prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Curtea a statuat faptul că art. 66 (în prezent, art. 69) din Constituție stabilește că, în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și că orice mandat imperativ este nul. Practic, acest articol valorifică fără limite mandatul reprezentativ. Textul constituțional trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituționale dintre deputat și alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituțional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică față de alegătorii din circumscripția care l-a ales și nici față de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii și partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ținut să îndeplinească vreo obligație față de aceștia, el este obligat numai poporului. În contextul constituțional românesc, ce valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura posibilitate pe care o are partidul sau pe care o au alegătorii nemulțumiți de activitatea unui deputat este să nu-l realeagă. În consecință, deputatul are facultatea constituțională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcție de opțiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent față de toate grupurile parlamentare. Nicio altă normă juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziții constituționale. Tot Curtea a arătat faptul că prin votul corpului electoral se aleg nu partide, ci parlamentari, iar regula constituțională a mandatului reprezentativ oferă celor aleși libertatea de a adera la un grup parlamentar sau altul, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independenți față de toate grupurile parlamentare. De asemenea, se susține că, prin Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, Curtea Constituțională reiterează faptul că a statuat în mod constant asupra posibilității neîngrădite a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la altul, de a se afilia la un grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenți, sancționând, de fiecare dată când a fost sesizată, normele regulamentare care limitau acest drept, norme apreciate, în esență, ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 69 alin. (2) din Constituție, care respinge orice formă de mandat imperativ. Se arată că, potrivit art. 64 alin. (3) din Constituție, „Deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere“. Așadar, grupurile parlamentare nu sunt structuri obligatorii ale Parlamentului. Rezultând din uniunea voluntară a parlamentarilor, crearea grupurilor parlamentare constituie un drept, iar nu o obligație. Textul constituțional menționat, referindu-se la acest drept al parlamentarilor, nu stabilește nicio restricție cât privește momentul exercitării acestuia. Prin urmare, nu este contrară Legii fundamentale constituirea, pe parcursul legislaturii, potrivit regulamentelor Camerelor și cu respectarea Constituției, a unui grup parlamentar care nu a existat la începutul legislaturii.18. Se mai susține că dispozițiile art. 13 alin. (1), (6), (7) și ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților îngrădesc exercitarea atât a drepturilor, cât și a obligațiilor deputaților aflați în exercițiul mandatului. Din principiile constituționale și din considerentele deciziilor Curții Constituționale se desprinde ideea de drept al deputatului de alegere a partidului/grupului parlamentar din care să facă parte, în condițiile în care deputatul este legat nu de partidul pe lista căruia a fost ales, ci de cetățenii care l-au mandatat. Astfel, în orice moment în care deputatul consideră că principiile și doctrina pentru care a aderat la un anumit partid se modifică într-o asemenea măsură în care să se producă o incompatibilitate clară, acesta nu numai că poate renunța la calitatea de membru și își poate continua activitatea de deputat, dar are dreptul să se înscrie într-un alt partid, să facă parte dintr-un alt grup parlamentar sau să pună bazele unui nou grup parlamentar împreună cu alți deputați. O soluție contrară, în sensul că deputatul nu ar putea constitui un nou grup parlamentar împreună cu alți deputați, ar contraveni în mod flagrant principiilor constituționale, limitând drepturile deputatului, dar mai ales obligațiile acestuia față de cetățenii care l-au ales, respectiv s-ar încălca dreptul la exprimare, dreptul de asociere și s-ar crea o situație de imposibilitate de exercitare a atribuțiilor pe care le poate deține un lider de grup parlamentar, printre cele mai importante fiind: nominalizarea reprezentanților în comisiile permanente ale Camerei Deputaților, în comisiile speciale sau de anchetă ale acesteia ori în comisiile comune ale Camerei Deputaților și Senatului; nominalizarea reprezentanților grupului său parlamentar în instituțiile sau autoritățile publice aflate în subordinea Parlamentului, în grupurile de prietenie interparlamentare, în structuri parlamentare internaționale la care România este parte; propunerea candidaților grupului său parlamentar pentru funcțiile de conducere și pentru reprezentanții acestuia în diverse structuri ale Camerei Deputaților, funcții care îi revin de drept, conform ponderii grupului său parlamentar în configurația politică a Camerei Deputaților și negocierilor între liderii de grup; solicitarea revocării din funcție sau înlocuirea reprezentanților grupului său parlamentar din structurile Camerei Deputaților; participarea la ședințele Biroului permanent al Camerei Deputaților și la dezbaterile acestuia fără a avea drept de vot; solicitarea plenului Camerei Deputaților: pauză pentru consultări, verificarea cvorumului, ținerea unor ședințe nepublice ale plenului, încheierea dezbaterilor în Camera Deputaților și modificarea programului de lucru; prezentarea amendamentelor grupului său parlamentar la proiectele de lege și propunerile legislative aflate în dezbaterea comisiilor permanente ale Camerei Deputaților; propunerea retrimiterii la comisie a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative etc. Așadar, interpretarea prevederilor legislative într-un sens în care deputatul care a părăsit un grup parlamentar nu poate constitui un nou grup parlamentar sau nu poate fi liderul unui nou grup este abuzivă, nedemocratică și, în final, cauzatoare de prejudicii pentru cetățenii în serviciul cărora deputatul își exercită mandatul. De asemenea, se subliniază rolul important al grupurilor parlamentare pe scena politică în contextul funcțiilor deținute în comisiile de lucru, precum și rolul liderului grupului în ședințele Camerei, iar limitarea, în orice modalitate, a constituirii grupurilor parlamentare nu numai că este neconstituțională, dar aduce deservicii majore în rezultatul final al activității parlamentare și, implicit, cetățenilor.19. Prin urmare, se solicită Curții Constituționale să constate neconstituționalitatea dispozițiilor art. 13 alin. (1), (6) și (7) și ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, deoarece încalcă art. 40 și art. 69 din Constituție.20. În conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președintelui Camerei Deputaților pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaților.21. În punctul de vedere transmis Curții Constituționale de către Biroul permanent al Camerei Deputaților, prin Adresa nr. 2/889 din 4 februarie 2019, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 780 din 4 februarie 2019, se solicită respingerea sesizării de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.22. Cu privire la critica adusă dispozițiilor art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților se precizează că, din analiza motivării sesizării, rezultă că autorii acesteia invocă efectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților, care stabilește în sarcina președintelui Camerei Deputaților competențe cu privire la moțiunile simple. Precizează că, deși autorii susțin că dispozițiile art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților încalcă atât prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, care se referă la respectarea Constituției, a supremației acesteia și a legilor, cât și pe cele ale art. 61, art. 67 și art. 112 alin. (2) din Legea fundamentală, aceștia nu motivează din punct de vedere juridic în ce anume constă această încălcare. În realitate, subsecvent, în motivarea susținerii, autorii sesizării contestă constituționalitatea dispozițiilor altui alineat al aceluiași articol, respectiv art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților. Față de această situație se arată că prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au caracter imperativ și impun cerința motivării sesizărilor, care implică atât invocarea normelor constituționale pretins încălcate, cât și expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituționalitate (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).23. În ceea ce privește verificarea constituționalității dispozițiilor art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților, prin raportare la art. 146 din Legea fundamentală, care reglementează atribuțiile Curții Constituționale, se arată că obligația președintelui Camerei Deputaților se corelează cu activitatea de pregătire a lucrărilor Camerei, având un caracter preponderent tehnic și contribuind în acest mod la desfășurarea cu operativitate a ședințelor de plen ale Camerei. Atribuția președintelui Camerei Deputaților nu are caracter dirimant, nu interferează și nici nu afectează controlul exercitat de Curtea Constituțională, astfel cum este acesta reglementat în Legea fundamentală. După cum a reiterat Curtea Constituțională în paragraful 116 din Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, nu este de competența sa verificarea modului în care se aplică prevederile regulamentare.24. Cât privește critica adusă dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, privind încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituție, se susține că aceasta este neîntemeiată, deoarece, în ierarhia actelor juridice normative, regulamentele Parlamentului sunt acte normative cu aplicare limitată, obligatorii numai pentru sfera de activitate a Camerei care le-a adoptat și, în consecință, acestea nu pot reglementa obligații pentru alte subiecte de drept. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, a constatat, între altele, că: „Prevederile Regulamentului Camerei Deputaților sunt constituționale în măsura în care privesc numai organizarea internă și funcționarea Camerei Deputaților. [...] Din moment ce Regulamentul Camerei Deputaților este o hotărâre care reglementează organizarea internă și proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi și obligații decât pentru deputați, precum și pentru autoritățile, demnitarii și funcționarii publici, în funcție de raporturile constituționale pe care le au cu Camera.“ De asemenea, în paragrafele 115 și 116 din Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, Curtea Constituțională, analizând aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) și (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, a statuat că „vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredințate de președintele Camerei Deputaților, respectiv conduc activitatea Biroului permanent și a plenului Camerei Deputaților, la solicitarea președintelui sau, în absența acestuia, prin decizie a președintelui Camerei Deputaților. Prin urmare, atât timp cât vicepreședintele are competența regulamentară să exercite atribuțiile președintelui Camerei Deputaților, în condițiile unei înțelegeri prealabile între aceștia, nu se poate reține că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competența funcțională de a exercita atribuții ale președintelui Camerei Deputaților. […] Constituția prevede expres că sesiunile parlamentare se convoacă de președinții Camerelor, iar modul în care aceștia îi împuternicesc pe vicepreședinți, scris/verbal, nu este o chestiune de constituționalitate“. Prin urmare, se susține că, având în vedere că regulamentele parlamentare au ca obiect de reglementare organizarea și funcționarea fiecărei Camere, în concordanță cu prevederile art. 64 alin. (1) din Constituție, care instituie principiul autonomiei parlamentare, nu se pot reține susținerile autorilor sesizării privind încălcarea art. 66 din Legea fundamentală, în condițiile în care textul regulamentar criticat reglementează atribuțiile stabilite în competența vicepreședinților Camerei Deputaților.25. În ceea ce privește critica adusă dispozițiilor art. 13 alin. (1), (6) și (7) și art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, se apreciază că aceasta nu este întemeiată, fiind respectate dispozițiile constituționale cuprinse în art. 40 alin. (1) și art. 69 din Constituție. Dispozițiile art. 13 din Regulamentul Camerei Deputaților sunt în concordanță cu prevederile art. 69 din Constituție, care stau la baza interpretării raporturilor constituționale dintre parlamentar, pe de o parte, și alegătorii lui, partidele sau formațiunile politice care au susținut respectiva candidatură și Camera din care face parte parlamentarul, pe de altă parte. Or, în temeiul acestui articol constituțional, răspunderea pentru o anumită opțiune politică, manifestată prin demisia din partidul politic din partea căruia a fost ales sau prin înscrierea într-un alt partid politic, nu poate fi decât una politică, cel mult morală, dar în niciun caz juridică.26. La data de 8 februarie 2019, au fost transmise la dosar note scrise de către Grupul parlamentar al Partidului Național Liberal și de către Grupul parlamentar al Partidului Mișcarea Populară prin care se solicită Curții Constituționale admiterea sesizării de neconstituționalitate. De asemenea, S.C.A. Trofin și Asociații a depus la dosar, la data de 12 februarie 2019, un memoriu amicus curiae, prin care apreciază că dispozițiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaților sunt neconstituționale.
    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaților, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, dispozițiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaților, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: 27. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă să se pronunțe, în temeiul dispozițiilor art. 146 lit. l) din Constituție și ale art. 3 alin. (2), art. 10, 27 și 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, asupra sesizării de neconstituționalitate.28. Obiectul sesizării de neconstituționalitate, astfel cum este menționat în sesizare, îl constituie dispozițiile „art. 13 alin. (1), (6) și (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) și art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 12 aprilie 2016“. 29. Analizând susținerile autorilor sesizării de neconstituționalitate, Curtea constată, în primul rând, că aceștia critică, în realitate, dispozițiile art. 13 alin. (1), (6) și (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) și art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților. În al doilea rând, Curtea observă că Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, a fost republicat, ultima dată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, fără ca textele criticate să fie modificate.30. Prin urmare, obiect al sesizării îl constituie dispozițiile art. 13 alin. (1), (6) și (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) și art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, dispoziții care au următorul conținut:– Art. 13 alin. (1), (6) și (7):(1) Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaților formate din cel puțin 10 deputați. Ele se pot constitui din deputați care au candidat în alegeri pe lista aceluiași partid politic, a aceleiași formațiuni politice, pe listele unei alianțe politice sau alianțe electorale și din deputați care au candidat ca independenți. Deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care au obținut mandatul de deputat în conformitate cu art. 62 alin. (2) din Constituția României, republicată, pot constitui un singur grup parlamentar.[...](6) Deputații care părăsesc grupul parlamentar din care fac parte devin deputați neafiliați, dacă nu se afiliază unui alt grup parlamentar. Deputații rămași neafiliați nu-și pot constitui un grup parlamentar.(7) În cazul constituirii de noi grupuri parlamentare, acestea sunt prezentate plenului de către liderii lor, la începutul sesiunii parlamentare.– Art. 19 alin. (1): „Formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obținut mandate în urma alegerilor este interzisă.“;– Art. 35 alin. (1): „Vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredințate de președintele Camerei Deputaților.“;– Art. 186 alin. (4): „Președintele Camerei nu va lua în considerare moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la alin. (1) și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură.“ Textul art. 186 alin. (1), la care face referire art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților, are următorul cuprins: „Moțiunea simplă poate fi inițiată de cel puțin 50 de deputați și exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări.“31. Autorii sesizării de neconstituționalitate invocă, în susținerea acesteia, următoarele dispoziții din Constituție: art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“, art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, art. 61 privind rolul și structura Parlamentului, art. 66 alin. (3), potrivit căruia „Convocarea Camerelor se face de președinții acestora“, art. 67, potrivit căruia „Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor“, art. 69 privind mandatul reprezentativ și art. 112 alin. (2), potrivit căruia „Camera Deputaților sau Senatul poate adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări“. De asemenea, se invocă încălcarea următoarelor dispoziții din Regulamentul Camerei Deputaților: art. 92 alin. (2), potrivit căruia „Deputații pot prezenta și proiecte de hotărâri ale Camerei Deputaților“ și art. 192, potrivit căruia „În cazul în care o moțiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ține cont de poziția exprimată în cuprinsul respectivei moțiuni“. 32. Referitor la admisibilitatea sesizării de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta a fost formulată în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție și al art. 27 din Legea nr. 47/1992. Cu privire la autorii sesizării de neconstituționalitate, Curtea observă că sesizarea a fost formulată de un număr de 63 deputați. Potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 47/1992, sesizarea poate fi formulată numai de unul dintre președinții celor două Camere, de un grup parlamentar sau de un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Prin urmare, din această perspectivă, sesizarea formulată este admisibilă.33. Referitor la obiectul sesizării de neconstituționalitate, Curtea constată că acesta îl reprezintă dispozițiile art. 13 alin. (1), (6) și (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) și ale art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016. Așadar, având în vedere dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională se pronunță asupra regulamentelor Parlamentului, Curtea constată că, și din această perspectivă, sesizarea formulată este admisibilă.34. Analizând critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 186 alin. (4) din Regulament, autorii sesizării susțin, în esență, că respingerea unui proiect de hotărâre, moțiune simplă sau moțiune de cenzură, de către președintele Camerei Deputaților, indiferent dacă aceste acte îndeplinesc sau nu condițiile de constituționalitate pentru a fi dezbătute și adoptate, este neconstituțională, deoarece, pe de-o parte, încalcă principiul legalității prin nerespectarea art. 92 alin. (2) și art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaților, cu consecința încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție, iar, pe de altă parte, pentru că încalcă art. 61, art. 67 și art. 112 alin. (2) din Constituție. Totodată, se susține că, analizând îndeplinirea condițiilor de constituționalitate, președintele Camerei Deputaților substituie competența rezervată Curții Constituționale prin art. 146 din Constituție. Referitor la aceste critici, Curtea reține, în primul rând, că textul criticat - art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților - prevede că președintele Camerei nu va lua în considerare moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la alin. (1) și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură. Potrivit alin. (1) al art. 186, moțiunea simplă poate fi inițiată de cel puțin 50 de deputați și exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări. Așadar, textul criticat vizează doar moțiunile simple. 35. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că, în temeiul acestui text constituțional, Regulamentul Camerei Deputaților a instituit reguli de procedură a moțiunii simple în cap. IV: „Moțiuni, întrebări, interpelări, informarea deputaților, petiții și declarații politice“, subcapitolul 1: „Moțiuni“, după cum urmează: moțiunea simplă poate fi inițiată de cel puțin 50 de deputați și exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări [art. 186 alin. (1)]; până la încheierea dezbaterii unei moțiuni simple, un deputat care a semnat-o nu mai poate semna alte moțiuni simple în aceeași problemă [art. 186 alin. (2)]; președintele Camerei nu va lua în considerare moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la alin. (1) și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură [art. 186 alin. (4) - textul criticat]; moțiunile simple trebuie să fie motivate și se depun la președintele de ședință în cursul ședințelor publice [art. 187 alin. (1)]; după primirea moțiunii simple, președintele Camerei o comunică de îndată Guvernului și o aduce la cunoștință Camerei, după care dispune afișarea ei la sediul Camerei Deputaților [art. 187 alin. (1)]; președintele Camerei stabilește data dezbaterii moțiunii simple, care nu poate depăși 6 zile de la înregistrarea acesteia, înștiințând Guvernul în acest sens [art. 188 alin. (1)]; moțiunile simple privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoțite de avizul Comisiei pentru politică externă și cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe [art. 188 alin. (2)]; dezbaterea moțiunii simple se face cu respectarea dispozițiilor cuprinse în art. 141-155 și se aprobă cu votul majorității deputaților prezenți [art. 189]; după începerea discutării moțiunii simple deputații nu își pot retrage adeziunea la moțiune, dezbaterea urmând a se încheia prin supunerea la vot a moțiunii de către președintele Camerei [art. 190]; la moțiunile simple prezentate nu pot fi propuse amendamente [art. 191]; în cazul în care o moțiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ține cont de poziția exprimată în cuprinsul respectivei moțiuni [art. 192].36. Curtea reține că, fiind un act juridic inferior Constituției și legilor, Regulamentul Camerei Deputaților nu poate cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedură pentru realizarea acestor reglementări. Aceste reguli trebuie să permită doar valorificarea dispozițiilor constituționale și legale, neputându-le afecta în ceea ce privește domeniul de reglementare și conținutul (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 45 și nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994).37. Curtea reține că textul criticat reprezintă o normă de procedură referitoare la moțiunile simple (nu și la moțiunile de cenzură), potrivit căreia președintele Camerei nu va lua în considerare moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la art. 186 alin. (1) - adică nu sunt inițiate de cel puțin 50 de deputați și nu exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări - și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură. Așadar, art. 186 alin. (4) instituie sancțiunea neluării în considerare a moțiunilor simple care nu îndeplinesc trei condiții de admisibilitate a inițiativei, referitoare la: titularii dreptului de inițiativă a moțiunii simple - cel puțin 50 de deputați; obiectul moțiunii - exprimarea poziției acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări; scopul moțiunii - să nu aibă o finalitate specifică moțiunii de cenzură.38. În ceea ce privește obiectul moțiunii simple, în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007), Curtea Constituțională a stabilit că aceasta este reglementată de Constituție, în titlul III - „Autoritățile publice“, capitolul IV - „Raporturile Parlamentului cu Guvernul“, ca fiind o formă a controlului parlamentar asupra Guvernului și asupra celorlalte organe ale administrației publice. Condițiile și formele de exercitare a funcției de control parlamentar, precum și limitele controlului rezultă din prevederile art. 111 și art. 112 din Constituție. Curtea a mai reținut că, „în sistemul constituțional al României, ca și în majoritatea celorlalte țări, controlul parlamentar, în general, este fără sancțiune. Unica excepție când controlul parlamentar are și sancțiune este cea în care acest control se exercită prin moțiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate demiterea Guvernului. Noțiunea de „moțiune simplă“ a fost introdusă în Constituție cu prilejul revizuirii acesteia, când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit și conținutul moțiunii, Camera care o adoptă putând să își exprime poziția nu numai cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci și cu privire la alte probleme ale politicii interne sau externe. Prin moțiunea simplă s-a pus la dispoziția parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcției de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moțiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moțiunea simplă are însă efecte în plan politic, marcând o victorie a forțelor politice care au inițiat-o și susținut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Așadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moțiunii simple nu atrage consecința anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situația în care executivul ignoră moțiunea simplă, cele două Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moțiunea de cenzură“. Totodată, Curtea a constatat că, sub aspectul efectelor asupra Guvernului și membrilor săi, există deosebiri substanțiale între cele două tipuri de moțiune. Astfel, Curtea a reținut următoarele: „considerentele expuse în cele ce precedă nu duc la concluzia că moțiunea simplă nu are niciun fel de efecte juridice și că nu ar avea caracter obligatoriu. Este incontestabil că moțiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o asemenea moțiune, Camera care o adoptă își exprimă poziția asupra unor probleme importante ale politicii interne și externe și poate să constate deficiențe în diverse domenii ale activității Guvernului, a organelor administrației publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul și organele administrației publice sunt obligate să țină seama de conținutul moțiunii și să acționeze în sensul poziției exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficiențelor semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă însă că Guvernul sau vreun alt organ al administrației publice ar fi obligat să execute dispoziții cuprinse în moțiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea și eliberarea din funcție, care prin Constituție sau prin alte legi sunt date în competența lor exclusivă“.39. Având în vedere această jurisprudență privind caracterul diferit al celor două tipuri de moțiuni - simplă și de cenzură - atât sub aspectul efectelor lor, cât și sub aspectul reglementării condițiilor de inițiativă și ținând cont de dispozițiile Legii fundamentale, Curtea constată că, în cazul moțiunii simple, Constituția - art. 112 alin. (2) - prevede doar posibilitatea unei Camere de a adopta o moțiune simplă prin care să își exprime poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. În acord cu aceste prevederi constituționale, art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților instituie reguli procedurale pentru adoptarea unei moțiuni simple, stabilind că aceasta poate fi inițiată de cel puțin 50 de deputați și nu poate avea o finalitate specifică moțiunii de cenzură. În schimb, în cazul moțiunii de cenzură, însuși art. 113 din Constituție prevede norme procedurale, potrivit cărora moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor, se comunică Guvernului la data depunerii și se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere.40. În aceste condiții, prevederile art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților [potrivit cărora președintele Camerei nu va lua în considerare moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la art. 186 alin. (1) - și anume, dacă nu sunt inițiate de cel puțin 50 de deputați și nu exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări - și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură] nu contravin dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Constituție [care prevăd doar posibilitatea unei Camere de a adopta o moțiune simplă], întrucât instituie reguli de procedură pentru inițierea unei moțiuni de cenzură, și anume sancțiunea neluării în considerare a moțiunilor simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute de Regulament, referitoare la titularii, obiectul și scopul inițiativei moțiunii simple.41. Cât privește invocarea de către autorii sesizării a Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 - prin care Curtea Constituțională a constatat încălcarea principiului statului de drept în cazul unei moțiuni de cenzură, care îndeplinea condițiile prevăzute de art. 113 alin. (2) din Constituție, dar care nu a fost supusă dezbaterii, ca urmare a refuzului președintelui Camerei de a proceda la dezbatere și la adoptarea/respingerea acesteia - Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Astfel, în acel caz, problema de drept constituțional ridicată era, așa cum a reținut Curtea, „posibilitatea eventuală a blocării procedurii prevăzute de art. 114 din Constituție prin invocarea dispozițiilor art. 146 lit. e) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituție“. Este adevărat că, prin decizia sus-menționată, Curtea a constatat că „Parlamentul, prin reprezentantul său, și anume președintele Senatului, refuză supunerea acesteia spre dezbatere în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, contrar prevederilor art. 114 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 113 alin. (3) din Constituție. În acest mod opoziția parlamentară nu se mai poate exprima și controlul parlamentar este lipsit de eficiență. Or, niciun instrument juridic prevăzut de Constituție nu poate fi lipsit de eficiență, golirea lui de conținut determinând caracterul lui iluzoriu și, implicit, încălcarea principiului constituțional al statului de drept“. Însă, în acel caz, nu s-a ridicat problema reglementării condițiilor privind exercitarea dreptului de inițiativă a moțiunii de cenzură, condiții instituite de art. 113 din Constituție (potrivit căruia moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor), ci problema refuzului președintelui Senatului de a supuse moțiunea spre dezbatere în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului. În acest sens, Curtea a stabilit că, la nivelul Parlamentului, „în condițiile procedurale stabilite prin Constituție și Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului“, se poate depune și vota o moțiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului. Așadar, Curtea reține că aceste considerente, aplicabile situației în care președintele unei Camere refuză supunerea spre dezbatere a unei moțiuni, depusă în condițiile procedurale stabilite prin Constituție și Regulament, nu pot fi aplicate mutatis mutandis cauzei de față, în care se critică prevederea din Regulamentul Camerei Deputaților care instituie sancțiunea neluării în considerare a moțiunii simple care nu îndeplinește condițiile privind dreptul de inițiativă.42. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 61, art. 67 și art. 1 alin. (5) din Constituție, prin raportare la art. 92 alin. (2) și art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaților, Curtea reține că autorii sesizării susțin, în esență, că, potrivit dispozițiilor criticate, președintele Camerei întrerupe procedura de dezbatere și de adoptare a actului juridic materializat în forma proiectului de hotărâre, moțiunii sau moțiunii de cenzură, deși singura abilitată să se pronunțe în sensul admiterii sau respingerii proiectului de hotărâre, moțiunii simple sau moțiunii de cenzură este Camera Deputaților, potrivit art. 61 și art. 67 din Constituție. Totodată, se susține că, în manifestarea dreptului de inițiativă, deputații pot înregistra un proiect de act juridic care îmbracă forma moțiunii.43. Referitor la actul Camerei Deputaților, adoptat ca urmare a dezbaterii unei moțiuni simple sau a unei moțiuni de cenzură, Curtea reține că, prin Decizia nr. 533 din 12 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 24 iulie 2017, paragraful 15, a constatat că moțiunea de cenzură, deși prin excelență un act politic, produce consecințe juridice în plan constituțional, astfel că ea trebuie adoptată procedural potrivit exigențelor Constituției. Prin urmare, controlul de constituționalitate asupra unei moțiuni de cenzură nu poate viza conținutul sau motivele care au dus la adoptarea acesteia, ci numai aspectele strict formale de nivel constituțional referitoare la adoptarea sa. De aceea, Curtea a constatat că, deși nu are drept elemente formale de identificare similare cu cele ale altor hotărâri parlamentare, moțiunea de cenzură este, în fond, tot o hotărâre adoptată de plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului, astfel încât intră în sfera de cuprindere a art. 146 lit. l) din Constituție coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.44. Având în vedere această jurisprudență, care vizează posibilitatea exercitării controlului de constituționalitate asupra unei moțiuni de cenzură, în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, și ținând cont și de dispozițiile art. 192 din Regulamentul Camerei Deputaților, potrivit căruia „În cazul în care o moțiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ține cont de poziția exprimată în cuprinsul respectivei moțiuni“, Curtea constată că moțiunea și hotărârea sunt manifestări de voință distincte, ce rezultă ca expresie a unor competențe diferite. Astfel, contrar susținerilor autorilor sesizării, chiar dacă este adoptată printr-o hotărâre, moțiunii simple nu i se aplică, în ceea ce privește dreptul de inițiativă, reglementările generale privind hotărârile Camerei Deputaților [cum este art. 92 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, inclus în secțiunea a 3-a intitulată „Procedura legislativă“, potrivit căruia „Deputații pot prezenta și proiecte de hotărâri ale Camerei Deputaților“], ci reglementările speciale privind moțiunile simple din Regulamentul Camerei Deputaților, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant. Astfel, referitor la condițiile de exercitare a dreptului de inițiativă, moțiunii simple i se aplică prevederile art. 186 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, potrivit căruia moțiunea simplă poate fi inițiată de cel puțin 50 de deputați și exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări, iar nu art. 92 din Regulamentul Camerei Deputaților, referitor la procedura legislativă. De asemenea, moțiunii de cenzură i se aplică, referitor la condițiile de inițiere, dispozițiile constituționale ale art. 113, precum și ale art. 92 din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului, așa cum prevede art. 186 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților.45. Textul criticat - art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților - stabilește sancțiunea neluării în considerare a moțiunilor simple care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la alin. (1) al art. 186 (și anume să fie inițiată de cel puțin 50 de deputați și să exprime poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări) sau a celor care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură. Or, instituirea, prin Regulamentul Camerei Deputaților, a acestor condiții prealabile depunerii și dezbaterii moțiunii simple și a sancțiunii corelative a neluării în considerare de către președintele Camerei Deputaților a moțiunilor simple care nu îndeplinesc aceste condiții nu poate conduce de plano la neconstituționalitatea textului criticat. 46. Curtea reține că, în cadrul atribuției prevăzute de dispoziția criticată, președintele Camerei Deputaților nu are posibilitatea de a analiza pe fond moțiunea, respingând-o sau admițând-o, așa cum susțin autorii sesizării, ci doar verifică îndeplinirea cerințelor prevăzute de Regulament, referitoare la titularii, obiectul și scopul moțiunii simple, și nu le ia în considerare pe cele care nu îndeplinesc aceste cerințe. Prin urmare, Curtea constată că exercitarea acestei prerogative a președintelui Camerei Deputaților nu poate fi arbitrară, ci aceasta este circumscrisă neîndeplinirii condițiilor strict formale din Regulamentul Camerei Deputaților. Astfel, este evident că, ulterior, după îndeplinirea tuturor cerințelor regulamentare, se poate relua inițiativa moțiunii simple, președintele Camerei fiind obligat, potrivit art. 188 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, să stabilească data dezbaterii moțiunii simple, care nu poate depăși 6 zile de la înregistrarea acesteia, înștiințând Guvernul în acest sens.47. Pentru aceleași motive, Curtea constată că nici susținerile autorilor sesizării, potrivit cărora niciun organ de conducere nu poate întrerupe procedura de dezbatere și adoptare a actului juridic materializat în forma proiectului de hotărâre, moțiunii sau moțiunii de cenzură, deoarece manifestarea de voință politică se realizează în temeiul mandatului reprezentativ, nu pot fi reținute. Astfel, prin neluarea în seamă a moțiunii simple care nu îndeplinește condițiile formale prevăzute de Regulament, președintele Camerei nu întrerupe procedura de adoptare și dezbatere a moțiunii simple, ci doar verifică îndeplinirea acestor condiții referitoare la inițiativa moțiunii simple, condiții prealabile procedurii de dezbatere și adoptare, prevăzute în mod clar și explicit în Regulament. Așadar, în temeiul prevederilor criticate din Regulamentul Camerei Deputaților, președintele Camerei Deputaților nu poate decide, în mod arbitrar, ce moțiuni simple pot fi supuse dezbaterii plenului.48. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea a statuat în mod constant că „aplicarea regulamentului este o atribuție a Camerei Deputaților, așa încât contestațiile deputaților privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competența exclusivă a Camerei Deputaților, aplicabile, în acest caz, fiind căile și procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum și desfășurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiași regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele și principiile fundamentale“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010). În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 242 lit. b) din Regulamentul Camerei Deputaților, nerespectarea de către deputați a prevederilor regulamentare constituie abatere disciplinară parlamentară.49. Curtea mai reține că și Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 18 noiembrie 2018, instituie atât condiții referitoare la inițiativa moțiunii simple, cât și sancțiunea de a nu supune dezbaterii moțiunile care nu îndeplinesc aceste condiții. Astfel, la art. 166 alin. (2) din acest regulament se prevede că „Președintele Senatului nu va supune dezbaterii moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la art. 164 și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură, prezentând Senatului motivele deciziei sale“, iar la art. 164 prevede că „(1) Moțiunea simplă exprimă poziția Senatului într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. (2) Moțiunea simplă poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor. (3) Moțiunea simplă trebuie să fie întocmită corespunzător actelor juridice ale Senatului și să cuprindă motivarea și dispozitivul. Moțiunea se depune la președintele de ședință, în plenul Senatului“. Curtea observă că Regulamentul Senatului a reglementat și obligația președintelui de a prezenta Senatului motivele deciziei sale de a nu supune dezbaterii moțiunile simple care nu îndeplinesc condițiile prevăzute de acest regulament, reglementare ce nu are corespondent în Regulamentul Camerei Deputaților. Însă, Curtea reamintește că, în temeiul prevederilor constituționale ale art. 61 privind rolul și structura Parlamentului și ale art. 64 privind organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, a reținut, în jurisprudența sa, că „fiecare Cameră este în drept să își stabilească, în limitele și cu respectarea prevederilor constituționale, regulile de organizare și funcționare, care, în substanța lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Ca urmare, organizarea și funcționarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorității membrilor Camerei respective. Astfel, în virtutea principiului autonomiei regulamentare a Camerei Deputaților, consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituție, orice reglementare privind organizarea și funcționarea Camerei Deputaților, care nu este prevăzută de Constituție, poate și trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu. Prin urmare, Camera Deputaților este suverană în a adopta măsurile pe care le consideră necesare și oportune pentru buna organizare și funcționare a sa“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 667 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 7 iunie 2011). 50. În consecință, pentru toate aceste motive, Curtea constată că susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 61 și art. 67 din Constituție sunt neîntemeiate. 51. Referitor la critica privind substituirea președintelui Camerei în competența Curții Constituționale, prin analiza îndeplinirii condițiilor de constituționalitate, se constată că nici aceasta nu poate fi primită. Este adevărat că, prin Decizia nr. 533 din 12 iulie 2017, precitată, paragraful 15, Curtea a constatat că „moțiunea de cenzură, deși prin excelență un act politic, produce consecințe juridice în plan constituțional, astfel că ea trebuie adoptată procedural potrivit exigențelor Constituției. Prin urmare, controlul de constituționalitate asupra unei moțiuni de cenzură nu poate viza conținutul sau motivele care au dus la adoptarea acesteia, ci numai aspectele strict formale de nivel constituțional referitoare la adoptarea sa“. Însă, în cazul moțiunii simple, aspectele strict formale pe care le analizează președintele Camerei sunt prevăzute în Regulamentul Camerei Deputaților, iar nu în Constituție (spre deosebire de moțiunea de cenzură, în cazul căreia acestea sunt prevăzute în Constituție).52. Cu privire la dispozițiile art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, autorii sesizării de neconstituționalitate susțin, în esență, că acestea contravin dispozițiilor art. 66 alin. (3) din Constituție, deoarece nu stipulează excluderea de la delegare a atribuției președintelui Camerei Deputaților prevăzute la art. 34 lit. a), potrivit căruia președintele „convoacă deputații în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament“. Cu privire la aceste critici, Curtea reține că, potrivit art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, „Vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredințate de președintele Camerei Deputaților“. Totodată, art. 35 alin. (2) are următorul conținut: „Vicepreședinții conduc activitatea Biroului permanent și a plenului Camerei Deputaților, la solicitarea președintelui sau, în absența acestuia, prin decizie a președintelui Camerei Deputaților“.53. Curtea reține că, referitor la modalitatea în care Parlamentul își desfășoară activitatea, Legea fundamentală stabilește în art. 66 alin. (1) și (2) următoarele: „(1) Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie. (2) Camera Deputaților și Senatul se întrunesc și în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.“ De asemenea, Constituția stabilește, în mod expres și în considerarea funcției de președinte al Camerei Deputaților, că acesta are obligația constituțională de a proceda la convocarea sesiunilor ordinare sau extraordinare. Astfel, art. 66 alin. (3) din Constituție precizează: „convocarea Camerelor se face de președinții acestora.“ Reproducând fidel dispozițiile Constituției, art. 34 lit. a) din Regulamentul Camerei Deputaților prevede, printre atribuțiile președintelui Camerei Deputaților, aceea de a convoca deputații în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform Regulamentului. Prin urmare, potrivit art. 66 alin. (3), solicitarea Președintelui României, a Biroului permanent al Camerei Deputaților, a Biroului permanent al Senatului ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor trebuie urmată de convocarea Camerelor parlamentare de președinții acestora în sesiune extraordinară.54. Cu privire la delegarea către vicepreședinte a atribuției președintelui unei Camere a Parlamentului de convocare a sesiunii extraordinare, prin Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 114, Curtea - pronunțându-se în cadrul controlului de constituționalitate a priori asupra unei legi adoptate în sesiunea extraordinară convocată de vicepreședintele Camerei Deputaților - a reținut că „actul de convocare are un caracter tehnic, fiind emis în considerarea competenței legale pe care o au președinții Camerelor; astfel, chiar în condițiile în care președinții Camerelor își încalcă obligația constituțională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie inițiativă“. La paragraful 115 al acestei decizii, Curtea a constatat că, „potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredințate de președintele Camerei Deputaților, respectiv conduc activitatea Biroului permanent și a plenului Camerei Deputaților, la solicitarea președintelui sau, în absența acestuia, prin decizie a președintelui Camerei Deputaților. Prin urmare, atât timp cât vicepreședintele are competența regulamentară să exercite atribuțiile președintelui Camerei Deputaților, în condițiile unei înțelegeri prealabile între aceștia, nu se poate reține că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competența funcțională de a exercita atribuții ale președintelui Camerei Deputaților.“ În consecință, Curtea a constatat, la paragraful 117 din decizia sus-menționată, că decizia de convocare a Camerei Deputaților în sesiune extraordinară este semnată de un vicepreședinte al acesteia, în substituirea președintelui, potrivit Regulamentului Camerei Deputaților, iar, pe de altă parte, că nu are competența de a verifica modul de aplicare a regulamentelor parlamentare, ceea ce determină concluzia potrivit căreia legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare, cu respectarea art. 66 alin. (3) din Constituție.55. Ținând cont de această jurisprudență, Curtea constată că susținerile autorilor sesizării - potrivit cărora art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților este neconstituțional, deoarece nu stipulează excluderea de la delegare a atribuției președintelui Camerei Deputaților prevăzute la art. 34 lit. a), potrivit căruia președintele „convoacă deputații în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament“ - nu sunt întemeiate. În consecință, art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților nu încalcă dispozițiile art. 66 alin. (3) din Constituție. 56. Cât privește invocarea de către autorii sesizării a Deciziei nr. 46 din 17 mai 1994, Curtea reține că aceasta nu are legătură cu cauza de față. Astfel, prin această decizie, Curtea a constatat neconstituționalitatea art. 26 alin. (2) din Regulamentul Senatului [care prevedea că, în perioada în care președintele Senatului asigură interimatul funcției de Președinte al României, atribuțiile președintelui Senatului se exercită de către unul dintre vicepreședinți, ales de Senat], deoarece înlocuitorul președintelui Senatului, pe perioada cât acesta este suspendat din exercițiul funcției, ar fi avut statutul juridic al unui președinte interimar, soluție neconstituțională, întrucât, potrivit Constituției, președintele Senatului nu poate fi decât președinte de legislatură.57. Cu privire la dispozițiile art. 13 alin. (1), (6) și (7) și ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, autorii sesizării susțin, în esență, că acestea contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 40 alin. (1) și art. 69, deoarece lipsesc deputații ce au părăsit un grup parlamentar sau partidul pe lista căruia au fost aleși de dreptul de a se asocia în vederea formării unui nou grup parlamentar. De asemenea, se susține că art. 19 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților interzice unui partid care nu a participat în alegeri să formeze un grup parlamentar, chiar și în ipoteza în care deputați ce au participat la alegeri pe listele aceluiași partid sunt membri ai partidului în discuție și își exprimă intenția de a crea un grup parlamentar. Cu privire la aceste critici, Curtea observă că dispozițiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaților fac parte din secțiunea a 2-a „Grupurile parlamentare“ a cap. I „Organizarea Camerei Deputaților“ și reglementează regulile de constituire a grupurilor parlamentare, în temeiul art. 64 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia „Deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.“ 58. Referindu-se la dreptul parlamentarilor de a forma grupuri parlamentare, drept prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituție [devenit, ca urmare a revizuirii Constituției, art. 64 alin. (3)], prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Curtea a stabilit că „într-o interpretare juridică riguroasă este limpede că textul constituțional exprimă clar, fără dubii, că suntem în prezența unei facultăți, a unei libertăți de opțiune“. 59. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dreptului de asociere, prevăzut de art. 40 din Constituție, prin aceeași decizie, analizând constituționalitatea unei text din Regulamentul Adunării Deputaților care reglementa posibilitatea deputaților de a se constitui în grupuri parlamentare, Curtea a decis că invocarea art. 37 (dreptul de asociere) din Constituție [devenit, ca urmare a revizuirii Constituției, art. 40 alin. (1)] nu este relevantă, pentru simplul motiv că nici Parlamentul, nici Camerele sale, nici structurile interne nu sunt rezultatul dreptului de asociere, lor fiindu-le aplicabile celelalte dispoziții constituționale menționate.60. În același sens, prin Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 22 decembrie 2010, Curtea a reținut că grupurile parlamentare reprezintă structuri organizatorice ale Camerelor Parlamentului, constituite pe bază de afinitate politică. În ceea ce privește dispozițiile art. 40 alin. (1) din Constituție, care consacră dreptul de asociere a cetățenilor în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere, Curtea a constatat că acestea nu au incidență în cauza referitoare la constituirea unor grupuri parlamentare. Astfel, nici Parlamentul, nici Camerele sale și nici structurile interne ale Camerelor nu sunt un rezultat al dreptului de asociere. Curtea a mai reținut că grupurile parlamentare reunesc deputați sau senatori având aceeași concepție politică sau concepții înrudite și reprezintă, în esență, fragmente ale unei autorități publice, iar nu asociații, în sensul juridic al termenului.61. Având în vedere această jurisprudență, Curtea constată că invocarea dreptului constituțional de asociere, potrivit căruia cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere, nu are legătură cu dreptul parlamentarilor de a forma grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere, drept consacrat de art. 64 alin. (3) din Constituție.62. Pentru aceleași motive, nici critica potrivit căreia art. 13 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaților îngrădește dreptul de constituire a grupurilor parlamentare și, implicit, încalcă dreptul la asociere sub aspect temporal, instituind condiția ca grupul parlamentar nou-format să fie prezentat de către liderul său la începutul sesiunii parlamentare, nu poate fi primită.63. Referitor la încălcarea art. 69 din Constituție, potrivit căruia, în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și orice mandat imperativ este nul, autorii sesizării susțin, în esență, că mandatul deputaților se exercită în serviciul poporului, iar nu în serviciul partidului ai căror membri sunt sau au fost sau în serviciul grupului parlamentar de care aparțin sau au aparținut. Așadar, imposibilitatea deputatului de a participa la constituirea unui nou grup parlamentar, având drept considerent faptul că acesta a făcut anterior parte dintr-un grup parlamentar, reprezintă o îngrădire a mandatului său și a exercitării obligațiilor pe care acesta le are față de cetățeni, având în vedere că acesta nu va putea exercita atribuțiile și prerogativele pe care numai membrii sau liderul grupului le pot/poate avea. Cu privire la aceste susțineri, Curtea reține că autorii sesizării sunt nemulțumiți, în esență, de prevederile Regulamentului Camerei Deputaților care interzic formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obținut mandate în urma alegerilor.64. Curtea reține că, în temeiul art. 64 alin. (3) din Constituție, care consacră dreptul parlamentarului de a se organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere, Regulamentul Camerei Deputaților instituie următoarele reguli de constituire a grupurilor parlamentare: grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaților formate din cel puțin 10 deputați [art. 13 alin. (1)]; deputații care au candidat în alegeri pe lista aceluiași partid politic, a aceleiași formațiuni politice, pe listele unei alianțe politice sau alianțe electorale pot forma grupuri parlamentare [art. 13 alin. (1)]; deputații care au candidat ca independenți pot forma grupuri parlamentare [art. 13 alin. (1)]; deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale pot constitui un singur grup parlamentar [art. 13 alin. (1)]; deputații unui partid politic sau ai unei formațiuni politice nu pot constitui decât un singur grup parlamentar [art. 13 alin. (2)]; deputații care au candidat pe listele unei alianțe politice sau alianțe electorale și fac parte din partide politice diferite pot constitui grupuri parlamentare proprii ale partidelor politice din care fac parte [art. 13 alin. (3)]; grupurile parlamentare ale unor partide politice care au fuzionat pe parcursul unei legislaturi constituie un singur grup parlamentar sub denumirea partidului nou-înființat prin fuziune, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești privind constituirea noului partid [art. 13 alin. (4)]; deputații partidelor politice, formațiunilor politice, alianțelor politice sau ai alianțelor electorale, precum și deputații independenți care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar se pot reuni în grupuri parlamentare mixte ori se pot afilia altor grupuri parlamentare constituite potrivit alin. (1) [art. 13 alin. (5)]; deputații care părăsesc grupul parlamentar din care fac parte devin deputați neafiliați, dacă nu se afiliază unui alt grup parlamentar [art. 13 alin. (6)]; deputații rămași neafiliați nu-și pot constitui un grup parlamentar [art. 13 alin. (6)]; în cazul constituirii de noi grupuri parlamentare, acestea sunt prezentate plenului de către liderii lor, la începutul sesiunii parlamentare [art. 13 alin. (7)].65. Cât privește rolul grupurilor parlamentare, exercitat prin liderii de grup, Curtea reține că acesta rezultă, în esență, din următoarele aspecte: nominalizarea reprezentanților în comisiile permanente ale Camerei Deputaților, în comisiile speciale sau de anchetă ale acesteia ori în comisiile comune ale Camerei Deputaților și Senatului; nominalizarea reprezentanților în instituțiile sau autoritățile publice aflate în subordinea Parlamentului României, în grupurile de prietenie interparlamentare, în structuri parlamentare internaționale la care România este parte; propunerea candidaților grupului parlamentar pentru funcțiile de conducere și pentru reprezentanții acestuia în diverse structuri ale Camerei Deputaților, funcții care îi revin de drept, conform ponderii grupului său parlamentar în configurația politică a Camerei Deputaților și negocierilor între liderii de grup; solicitarea revocării din funcție sau înlocuirea reprezentanților grupului parlamentar din structurile Camerei Deputaților; participarea liderului de grup la ședințele Biroului permanent al Camerei Deputaților și la dezbaterile acestuia fără a avea drept de vot; posibilitatea de a solicita plenului Camerei Deputaților: pauză pentru consultări, verificarea cvorumului, ținerea unor ședințe nepublice ale plenului, încheierea dezbaterilor în Camera Deputaților și modificarea programului de lucru; prezentarea amendamentelor la proiectele de lege și propunerile legislative aflate în dezbaterea comisiilor permanente ale Camerei Deputaților; propunerea retrimiterii la comisie a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative; exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu verificarea constituționalității regulamentelor Parlamentului.66. Având în vedere acestea, Curtea reține că unul dintre aspectele esențiale ale rolului grupurilor parlamentare îl constituie implicarea în formarea diverselor structuri ale Camerelor Parlamentului, prin formularea de propuneri pentru alegerea componenței birourilor permanente și a comisiilor parlamentare. Ținând seama de principiul constituirii birourilor permanente și a comisiilor parlamentare potrivit configurației politice a Camerei, principiu consacrat de art. 64 alin. (5) din Constituție [potrivit căruia „Birourile permanente și comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere“], propunerile grupurilor parlamentare pentru Biroul permanent și comisiile parlamentare se fac în limita numărului de locuri ce revin grupurilor, stabilit în raport cu ponderea lor în totalitatea membrilor Camerei. În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 16 din Regulamentul Camerei Deputaților, „În prima ședință de constituire a Camerei Deputaților, grupurile parlamentare sunt prezentate în ordinea mărimii acestora, rezultată în urma alegerilor.“67. În jurisprudența sa referitoare la constituirea grupurilor parlamentare, prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, precitată, Curtea a constatat că art. 66 din Constituție [devenit, ca urmare a revizuirii Constituției, art. 69] stabilește că, în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și că orice mandat imperativ este nul. Practic, acest articol valorifică fără limite mandatul reprezentativ. Acest text constituțional trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituționale dintre deputat și alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituțional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu mai are nicio răspundere juridică față de alegătorii din circumscripția care l-a ales și nici față de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii și partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ținut să îndeplinească vreo obligație față de aceștia, el este obligat numai poporului. În contextul constituțional românesc ce valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura posibilitate pe care o are partidul sau pe care o au alegătorii nemulțumiți de activitatea unui deputat este să nu-l realeagă. În consecință, deputatul are facultatea constituțională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcție de opțiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent față de toate grupurile parlamentare. Nicio altă normă juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziții constituționale. Curtea a mai stabilit că „asupra modalităților, procedurilor și condițiilor în care aceste modificări ale componenței grupurilor parlamentare vor putea avea loc, nu poate decide decât Camera Deputaților însăși, potrivit principiului autonomiei regulamentare în virtutea căruia ea își stabilește organizarea și desfășurarea propriei activități, respectându-se, firește, normele constituționale care și-ar găsi aplicații în astfel de situații“. Mai mult, Curtea a constatat că „este o altă problemă în cazul în care constituirea unui grup parlamentar, ca urmare a acestor renunțări, afilieri și transferuri ar avea ca efect reprezentarea în Parlament a unui partid politic care nu a reușit prin alegeri să-și trimită în Parlament niciun candidat. O asemenea situație ar fi evident contrară Constituției și mai ales acelor norme constituționale care vorbesc de partide reprezentate în Parlament [a se vedea art. 102 alin. (1)]“. În același sens este și Decizia nr. 196 din 28 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 17 mai 2004.68. De asemenea, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, precitată, Curtea a decis că art. 18 din Regulamentul Camerei Deputaților privind părăsirea unui grup parlamentar și interdicția trecerii în altul vine în contradicție cu art. 61 alin. (3) [devenit art. 64 alin. (3)], precum și cu art. 66 [devenit art. 69] din Constituție, ca fiind o îngrădire a mandatului reprezentativ. Totodată, prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, Curtea a constatat că „interdicția trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia unui grup parlamentar dacă au părăsit grupul din care făceau parte, care au valoarea unor sancțiuni pentru părăsirea unui grup parlamentar, sunt neconstituționale, întrucât atât părăsirea unui grup, cât și trecerea sau afilierea ulterioară la altul, constituie modalități ale exercitării unuia și aceluiași drept constituțional, prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituție și de alin. (1) al art. 13 din regulament.“ Curtea a mai stabilit că „cele arătate cu privire la părăsirea unui grup parlamentar sau la trecerea de la un grup parlamentar la altul, inclusiv afilierea, nu împiedică posibilitatea de a se stabili anumite reguli specifice ipotezelor avute în vedere pentru a nu se destabiliza activitatea parlamentară pe perioada desfășurării sesiunii. Una dintre rațiunile regulamentului este tocmai asigurarea eficacității acestei activități. Astfel, în considerarea, de exemplu, a faptului că alegerea Biroului permanent se face la începutul fiecărei sesiuni, orice modificare a compoziției grupurilor ar putea fi corelată cu această regulă. Asemenea norme, ce se găsesc și în practica altor parlamente, nu sunt neconstituționale întrucât constituie modalități de exercitare a dreptului senatorilor de a se constitui în grupuri parlamentare ținând seama și de cerințele asigurării stabilității organelor de lucru ale Senatului“.69. Prin Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a reiterat faptul că a statuat în mod constant asupra posibilității neîngrădite a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la altul, de a se afilia la un grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenți, sancționând, de fiecare dată când a fost sesizată, normele regulamentare care limitau acest drept, norme apreciate, în esență, ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 69 alin. (2) din Constituție, care respinge orice formă de mandat imperativ. Așadar, grupurile parlamentare nu sunt structuri obligatorii ale Parlamentului. Rezultând din uniunea voluntară a parlamentarilor, crearea grupurilor parlamentare constituie un drept, iar nu o obligație. Textul constituțional menționat, referindu-se la acest drept al parlamentarilor, nu stabilește nicio restricție cât privește momentul exercitării acestuia. Prin urmare, Curtea a decis că nu este contrară Legii fundamentale constituirea, pe parcursul legislaturii, potrivit regulamentelor Camerelor și cu respectarea Constituției, a unui grup parlamentar care nu a existat la începutul legislaturii, cu condiția, desprinsă, de asemenea, din interpretarea normelor constituționale, ca pe această cale să nu fie reprezentate în Parlament partide care nu au obținut mandate la alegeri.70. Având în vedere această jurisprudență, Curtea constată că ipotezele asupra cărora s-a pronunțat anterior vizau interdicția trecerii unui parlamentar de la un grup parlamentar la altul și interdicția parlamentarilor independenți de a-și forma grup parlamentar. În speța de față însă nu este vorba despre aceste ipoteze, astfel încât considerentele invocate de autorii sesizării din deciziile Curții Constituționale nu sunt relevante în cauza de față, care vizează interdicția parlamentarilor rămași neafiliați de a-și forma un grup parlamentar și interdicția formării unui grup parlamentar al unui partid care nu a obținut mandate în urma alegerilor.71. Dispozițiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaților nu neagă dreptul deputaților de a se organiza în grupuri parlamentare, așa cum este acesta consacrat de art. 64 alin. (3) din Constituție. Potrivit acestei norme constituționale, acest drept se exercită în condițiile prevăzute de Regulament, evident condiții ce trebuie reglementate cu respectarea celorlalte prevederi constituționale. Astfel, un deputat care a părăsit grupul parlamentar din care făcea parte are posibilitatea de a se afilia la un grup parlamentar constituit în conformitate cu art. 13 alin. (1) din Regulament. Deputații care nu au devenit membri ai unor grupuri parlamentare constituite la prima întrunire a Camerei Deputaților, precum și deputații care nu s-au afiliat unor grupuri constituite în conformitate cu art. 13 alin. (1) după ce grupurile lor parlamentare s-au desființat, după ce și-au părăsit grupul parlamentar în care au fost membri sau după ce au fost excluși ori au demisionat din partid, devin deputați neafiliați, potrivit art. 14 alin. (1) din Regulament.72. Cu privire la interdicția deputaților neafiliați de a-și forma un grup parlamentar, prevăzută de art. 13 alin. (6), Curtea reține că aceasta nu contravine posibilității neîngrădite a deputaților de a trece de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia unui grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenți dacă au părăsit grupul din care făceau parte - ca modalități ale exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 64 alin. (3). Interdicția formării grupului parlamentar de către deputați neafiliați intervine după ce deputații respectivi și-au exprimat opțiunea, în mod liber, în sensul de a nu deveni membri ai unor grupuri parlamentare sau de a nu se afilia unor grupuri parlamentare sau de a nu constitui un grup al deputaților independenți, ipoteză în care devin deputați neafiliați.73. Referitor la drepturile deputaților neafiliați, art. 14 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților prevede că deputații afiliați au următoarele drepturi: „a) să intervină la dezbaterile generale, respectiv la dezbaterea moțiunilor, printr-o singură intervenție realizată de un reprezentant comun; b) să delege un reprezentant comun, în calitate de observator fără drept de vot la lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare; c) să participe la delegațiile în străinătate ale grupurilor de prietenie, ale comisiilor permanente sau pe bază de invitații personale, cu acordul Biroului permanent“. De asemenea, art. 14 alin. (2) prevede că acestor deputați „li se vor pune la dispoziție pentru folosință comună, de către secretarul general, pe baza deciziei Biroului permanent, o sală de ședință, logistica adecvată, un autoturism și personal tehnic compus dintr-un șofer și o secretară“.74. Curtea reține că interdicția deputaților neafiliați de a-și forma un grup parlamentar și interdicția formării unui grup parlamentar al unui partid care nu a obținut mandate în urma alegerilor derivă din principiul electiv în constituirea Parlamentului și din necesitatea de reprezentativitate izvorâtă din alegeri. Astfel, în aceste situații, nu se pune în discuție posibilitatea neîngrădită de a trece de la un grup parlamentar la altul sau afilierea la alt grup parlamentar sau posibilitatea constituirii unui nou grup parlamentar al independenților, ci, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, „este o altă problemă în cazul în care constituirea unui grup parlamentar, ca urmare a acestor renunțări, afilieri și transferuri ar avea ca efect reprezentarea în Parlament a unui partid politic care nu a reușit prin alegeri să-și trimită în Parlament niciun candidat. O asemenea situație ar fi evident contrară Constituției și mai ales acelor norme constituționale care vorbesc de partide reprezentate în Parlament“.75. Referitor la susținerea potrivit căreia dispozițiile criticate reprezintă o îngrădire a mandatului de deputat și a exercitării obligațiilor pe care acesta le are față de cetățeni, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 69 alin. (1) din Constituție, în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului. Această obligație constituțională trebuie respectată, indiferent dacă aceștia fac sau nu parte dintr-un grup parlamentar și indiferent din ce grup parlamentar fac parte. 76. Ținând cont de jurisprudența Curții Constituționale, apare cu evidență faptul că dispozițiile criticate din Regulamentul Camerei Deputaților nu contravin prevederilor art. 69 din Legea fundamentală, care consacră mandatul reprezentativ. Pentru aceleași considerente, Curtea nu poate reține nici susținerile autorilor potrivit cărora, prin îngrădirea mai sus menționată, subzistă o încălcare gravă a democrației, care nu îi mai poate susține acesteia principiile și valorile de care se bucură.77. Cât privește susținerea potrivit căreia interdicția prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaților, în sensul că deputații rămași neafiliați nu își pot constitui un grup parlamentar, nu are o reglementare similară în Regulamentul Senatului, Curtea constată că aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate. Astfel cum prevede art. 64 alin. (3) din Constituție, deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. De altfel, potrivit art. 16 alin. (7) din Regulamentul Senatului, „Este interzisă constituirea unui grup parlamentar care să reprezinte sau să poarte denumirea unui partid, a unei organizații a cetățenilor aparținând minorităților naționale, a unei alianțe electorale sau alianțe politice care nu a obținut mandate de senator în alegeri.“78. În final, Curtea observă că susținerile autorilor sesizării potrivit cărora interdicția de formare a unui nou grup parlamentar, prevăzută de art. 13 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaților, creează mijlocul de constrângere perfect pentru ca un partid sau liderul acestuia să poată obliga deputații ce dețin funcții în comisii să rămână legați de grupul parlamentar de care aparțin în acel moment, întrucât, în caz contrar, și-ar pierde aceste funcții și nu ar mai avea niciun mijloc de a accede ulterior ca urmare a imposibilității de constituire a unui nou grup, nu reprezintă veritabile critici de neconstituționalitate, ci aspecte referitoare la relația politică dintre un partid și grupul său parlamentar.79. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. l) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) și al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituționalitate formulată de 63 de deputați și constată că dispozițiile art. 13 alin. (1), (6) și (7), art. 19 alin. (1), art. 35 alin. (1) și art. 186 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Camerei Deputaților și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 13 februarie 2019.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ioana Marilena Chiorean
    -----