DECIZIA nr. 820 din 12 decembrie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 3, art. 4 alin. (2) și ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 353 din 23 aprilie 2018



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia-Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Oana Cristina Puică- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 3, art. 4 alin. (2) și ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Simion Ielciu, Felician Volin Ștefan, Alin Gabriel Botiș, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiș, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan și Mircea Cristian Ciobăncan în Dosarul nr. 126/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.122D/2016.2. La apelul nominal se prezintă personal autorii excepției Alin Gabriel Botiș, Cristian Ioan Pop și Felician Volin Ștefan, asistați de avocatul Roberth Balog, care îi reprezintă și pe autorii excepției Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiș, Ioan Ciure, Dan Moldovan și Mircea Cristian Ciobăncan, având împuternicire avocațială la dosar. De asemenea, pentru autorul excepției Simion Ielciu, răspunde apărătorul ales Bogdan Sergiu, cu împuternicire avocațială la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului Roberth Balog, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, pentru argumentele invocate în fața Tribunalului Sălaj - Secția penală. În acest sens, arată că dispozițiile de lege criticate încalcă normele constituționale privind statul de drept, principiul legalității, liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și înfăptuirea justiției. Consideră că, în absența unor definiții legale, în practica judiciară, s-a creat o confuzie între activitatea de supraveghere tehnică, procedeul probatoriu aferent și sprijinul tehnic, în condițiile în care dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“. Astfel, Serviciul Român de Informații și Direcția generală de informații și protecție internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, deși sunt organe de informații și nu pot efectua acte de cercetare penală, s-au implicat în activitatea de urmărire penală prin efectuarea unui procedeu probatoriu, fără a prezenta garanțiile de legalitate și loialitate necesare, întrucât nu se află sub supravegherea procurorului. Menționează că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea a constatat neconstituționalitatea sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, se aplică doar în cauzele în care înregistrările au fost efectuate ulterior datei de 1 februarie 2014.4. Avocatul Bogdan Sergiu solicită admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013. Consideră că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este criticabilă, deoarece respectivul „concurs tehnic“ este un concept vag, care nu beneficiază de o definiție legală sau de o interpretare lămuritoare la nivel jurisprudențial ori doctrinar.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, invocând, în acest sens, și jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 734 din 23 noiembrie 2017 și nr. 779 din 28 noiembrie 2017. Mai arată că textul de lege criticat este unul previzibil, având în vedere interpretarea jurisprudențială anterioară Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016. În acest sens, face referire la comunicatele de presă date de Parchetul General, prin care se menționa sprijinul tehnic acordat de Serviciul Român de Informații la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise de instanțe, practică ce era confirmată de jurisprudență, inclusiv de cea a instanței supreme. Astfel, invocă deciziile nr. 469/A/2016 și nr. 97/A/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, precum și opinia instanței din Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016. În ceea ce privește dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală și ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, arată că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât doar o decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate ridicate în speța respectivă ar putea duce la invocarea nulității în fața instanței de judecată. De asemenea, nu au legătură cu soluționarea cauzei nici dispozițiile art. 3 și art. 7 din Legea nr. 255/2013, în speță fiind incidente prevederile art. 14 din același act normativ, având în vedere faptul că rechizitoriul a fost emis în 2011, judecata în fond a avut loc în 2013, iar rejudecarea fondului în 2015.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:6. Prin Încheierea din 25 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 126/84/2015, Tribunalul Sălaj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 3, art. 4 alin. (2) și ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. Excepția a fost ridicată de Simion Ielciu, Felician Volin Ștefan, Alin Gabriel Botiș, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiș, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan și Mircea Cristian Ciobăncan cu privire la dispozițiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, respectiv de Felician Volin Ștefan, Alin Gabriel Botiș, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiș, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan și Mircea Cristian Ciobăncan referitor la dispozițiile art. 3 și ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, cu ocazia soluționării unei cauze penale.7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetățenilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 28 privind secretul corespondenței, precum și prevederile art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată, în acest sens, că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 - în lipsa unui text similar celui din art. 142 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cu care să se coroboreze - pune sub semnul întrebării calitatea legii din perspectiva condițiilor privitoare la precizie, claritate și previzibilitate. Menționează că, în cauză, au fost interceptate și înregistrate o serie de convorbiri telefonice, în baza dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mandatele de supraveghere tehnică „fiind puse în executare cu sprijinul tehnic al Direcției generale de informații și protecție internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne“, aspect care „pune, în mod evident, în discuție conținutul sintagmei «persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic»ˮ. Consideră că intruziunea în viața privată ori în corespondența unei persoane nu se poate realiza decât atunci când restrângerea acestor drepturi este contrabalansată de garanții suficiente în vederea diminuării riscurilor în ceea ce privește comiterea unor abuzuri din partea statului. Pentru aceasta, legislația trebuie să fie nu doar detaliată, ci, mai ales, să nu sufere sub aspectul preciziei, clarității și previzibilității. Arată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 stabilesc faptul că procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 din același act normativ sau dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“, fără a o explicita, spre deosebire de noul Cod de procedură penală, care, în dispozițiile art. 142 alin. (3), utilizează sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere“, după ce în art. 142 alin. (2) sunt prevăzute entitățile de la care se poate solicita respectivul concurs tehnic. Cu alte cuvinte, deși sintagma mai sus menționată din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 se regăsește întro formă similară în prevederile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, diferența este aceea că acest din urmă text de lege se poate corobora cu dispozițiile alin. (2) al art. 142 din noul cod, în care sunt enumerați furnizorii anumitor tipuri de servicii, ce au obligația de a colabora cu procurorul, organul de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției. De altfel, faptul că persoanele la care face trimitere art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală sunt cele enumerate la alin. (2) al aceluiași articol reiese și din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea Constituțională a reținut că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare“ (paragraful 33). Prin urmare, dacă sfera persoanelor chemate să dea concurs tehnic este într-o oarecare măsură clară și previzibilă raportat la prevederile art. 142 din noul Cod de procedură penală, nu același lucru se poate susține în ceea ce privește dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, abordarea legiuitorului se află în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție sub aspectul respectării principiului legalității și al unor garanții ce sunt de esența statului de drept, sens în care invocă și Decizia Curții Constituționale nr. 17 din 21 ianuarie 2015, paragraful 92. Consideră că încălcarea acestor prevederi constituționale se răsfrânge și asupra dispozițiilor art. 26 și art. 28 din Legea fundamentală. De asemenea, invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, pentru a putea discuta despre o ingerință în viața privată conformă cu prevederile art. 8 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este necesar ca respectiva intruziune să fie, în primul rând, în conformitate cu legea. Or această condiție nu implică doar necesitatea existenței unui cadru normativ în dreptul intern (Hotărârea din 2 august 1984, pronunțată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, și Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit), ci este, de asemenea, necesar ca legea să nu sufere sub aspectul clarității (hotărârile din 24 aprilie 1990, pronunțate în cauzele Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței, și Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp împotriva Elveției) și să ofere suficiente garanții susceptibile să ofere o protecție adecvată împotriva comportamentului arbitrar al statului (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, și Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României). Menționează, totodată, Decizia Curții Constituționale nr. 440 din 8 iulie 2014 (paragrafele 56 și 57). De asemenea, consideră că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este criticabilă și pentru că respectivul „concurs tehnic“ este un concept vag, ce nu beneficiază de o definiție legală și nici de o interpretare lămuritoare la nivel jurisprudențial ori măcar doctrinar. Autorii excepției susțin că, sub acest aspect, critica este valabilă și în ceea ce privește dispozițiile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, acolo unde „legiuitorul a ținut, totuși, să precizeze faptul că acest concurs tehnic este în vederea executării măsurilor de supraveghere tehnică, făcând, practic, o delimitare între concursul tehnic și executarea propriu-zisă a măsurilor de supraveghere tehnică“. „În ambele reglementări însă, în lipsa unei definiții legale a ceea ce înseamnă concurs tehnic, este imposibil a observa când concursul tehnic devine o executare propriu-zisă a măsurilor de supraveghere tehnică“. Consideră că această imposibilitate de a delimita concursul tehnic de procedeul probatoriu propriu-zis, care reprezintă o activitate aflată în competența exclusivă a procurorului ori a organului de cercetare penală, pune sub semnul întrebării respectarea prevederilor art. 26 și art. 28 din Constituție, precum și ale art. 8 paragraful 2 din Convenție, întrucât, deși există un cadru normativ ce permite obținerea unui concurs tehnic din partea unor persoane, nu există garanții suficiente pentru a oferi o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Arată că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, raportându-se, în acest sens, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce analizează condițiile în baza cărora se stabilește în ce măsura ingerința în viața privată s-a realizat în conformitate cu legea, deci, o analiză la nivelul art. 8 paragraful 2 din Convenție. Prin decizia mai sus menționată, Curtea Constituțională a statuat că problema de constituționalitate apare din cauza faptului că organele specializate ale statului la care se face trimitere nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală, neexistând niciun element din care să reiasă domeniul de activitate specific persoanelor respective (paragraful 37). Or exact aceeași critică vizează și sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, fiind neclar în ce măsură poate fi vorba de operatorii de telefonie mobilă, Serviciul Român de Informații etc. Mutatis mutandis, în lipsa unei definiții care să limiteze sfera acestor persoane, orice persoană fizică sau juridică putea oferi concurs tehnic în conformitate cu dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Consideră că este esențial a se stabili în ce măsură acest concurs tehnic implică doar oferirea mijloacelor tehnice/a dispozitivelor necesare în vederea punerii în executare a măsurii de supraveghere de către procuror sau organul de cercetare penală, ori se referă și la instalarea acestora sau dacă acest concurs tehnic vizează o obligație din partea operatorilor de telefonie, în cazul interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice, de a configura în mod corespunzător și de a păstra accesul la mijloacele tehnice în vederea implementării măsurii tehnice de supraveghere. Având în vedere conceptul vag de „concurs tehnic“, se pune, de asemenea, problema în ce măsură respectivul concurs tehnic acoperă și utilizarea propriu-zisă a acestor mijloace tehnice/dispozitive de către alte persoane decât procurorul ori organul de cercetare penală în vederea punerii în executare a măsurii de supraveghere tehnică. Apreciază că doar astfel se poate analiza în ce măsură concursul tehnic este sau nu un act aflat în competența exclusivă a organelor de urmărire penală. Nu în ultimul rând, este necesar a se lamuri dacă acest concurs tehnic acoperă activitatea de ascultare și triere a convorbirilor telefonice interceptate/înregistrate. Menționează că lipsa unor definiții în contextul unei legislații ce permite o intruziune majoră cu privire la viața privată și dreptul la corespondență a fost aspru criticată de Curtea Constituțională, în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, referitor la sintagmele „date conexe“ (paragraful 40), „amenințări la adresa securității naționale“ (paragraful 41) și „date necesare“ (paragraful 56). În fine, în sprijinul celor arătate mai sus, invocă și o serie de elemente de drept comparat cu privire la reglementările existente în materie de supraveghere tehnică în mai multe state europene (Germania, Franța, Italia, Bulgaria, Croația și Polonia).8. Referitor la dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, autorii excepției susțin că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (3) privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și prevederile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportat la art. 8 din Convenție și la art. 1 alin. (3) și (5), art. 26 și art. 28 din Constituție. Astfel, consideră că, din coroborarea dispozițiilor lit. a) și c) ale art. 282 alin. (4) din Codul de procedură penală rezultă existența unui vid legislativ, inculpatul fiind lipsit de un remediu procesual atunci când o nelegalitate intervenită în cursul urmăririi penale nu poate fi invocată și constatată decât în faza de judecată, mai exact în situația în care, în cursul judecății, se admite o excepție de neconstituționalitate cu privire la dispoziții legale ce au înrâurire asupra legalității obținerii unor mijloace de probă. Or, în măsura în care este vorba despre o nulitate relativă, iar excepția de neconstituționalitate a fost admisă ulterior finalizării fazei camerei preliminare, se pune problema în ce condiții se poate invoca această nulitate, având în vedere că dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală stabilesc momentul-limită al închiderii camerei preliminare, iar lit. c) a aceluiași text de lege se raportează la momentul la care a intervenit încălcarea, și nu la acela la care aceasta este cunoscută ori poate fi constatată. Arată că, în măsura în care efectele unor dispoziții de lege declarate neconstituționale continuă să se producă într-un proces pendinte, refuzul de a aplica o decizie a Curții Constituționale, folosind diverse subterfugii juridice, nu ține de interpretarea legii, ci evidențiază o deturnare a acesteia și reprezintă o încălcare a ordinii constituționale, o asemenea soluție fiind împotriva poziției Curții Constituționale, exprimată în deciziile nr. 766 din 15 iunie 2011 (pct. III.1), nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 (pct. X), nr. 223 din 13 martie 2012 și nr. 54 din 5 februarie 2014. Precizează că rolul deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale este inclusiv acela de a oferi un remediu cu privire la efectele pe care dispoziția apreciată ca fiind neconstituțională continuă să le producă în cauzele pendinte. Consideră, totodată, că dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală se află „într-o relație funcțională“ cu cele ale art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 în ceea ce privește sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“. Arată, astfel, că dispozițiile de lege criticate lipsesc inculpatul de un remediu în dreptul intern, aspect aflat în contradicție cu prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportat la art. 8 din Convenție și la art. 1 alin. (3) și (5), art. 26 și art. 28 din Constituție. Așadar, chiar dacă o decizie a Curții Constituționale evidențiază încălcarea unor prevederi constituționale și convenționale precum cele de mai sus, nu există posibilitatea reală de a invoca, într-un proces pendinte, nelegalitatea mijlocului de probă. În consecință, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă devine una iluzorie și pur teoretică, remediul procesual fiind lipsit de eficacitate. Apreciază că această critică nu vizează modul în care se interpretează textele de lege ce fac obiectul excepției. Consideră că modul deficitar în care legiuitorul a ales să redacteze normele de procedură criticate denotă inexistența unor garanții suficiente și mută interpretarea în sfera arbitrariului. Or aceste aspecte depășesc problematica interpretării textelor de lege, devenind o problemă reală de constituționalitate.9. În ceea ce privește dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, autorii excepției consideră că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetățenilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 21 privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia „Justiția este […] egală pentru toți“, întrucât lipsesc inculpatul de posibilitatea de a invoca nulitatea absolută în cazul încălcării normelor de competență materială și funcțională în vigoare la momentul efectuării actului. În acest sens, arată că, în cauză, „efectuarea interceptărilor/înregistrărilor convorbirilor telefonice de către Direcția generală de informații și protecție internă s-a realizat cu încălcarea competenței materiale și funcționale“. Apreciază că, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, efectuarea interceptărilor și înregistrărilor de către alte persoane în afară de procuror și organul de cercetare penală situează mijloacele de probă obținute sub regimul nulității absolute prevăzut de dispozițiile art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în condițiile în care art. 197 alin. 3 din același cod prevedea că nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în niciun mod și poate fi invocată în orice stare a procesului. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală [art. 281 alin. (1) lit. b)], cazul de nulitate absolută din vechiul cod referitor la necompetență a fost restrâns la necompetența instanței inferioare celei legal competente, toate celelalte cazuri de necompetență fiind plasate sub regimul nulităților relative, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Critica de neconstituționalitate vizează împrejurarea că, din motive neimputabile inculpatului, se ajunge la excluderea posibilității de a invoca sancțiunea nulității absolute cu privire la acele mijloace de probă obținute cu încălcarea normelor de competență în vigoare la data administrării probelor, astfel că inculpatul nu poate beneficia de efectele deciziei de admitere a unei excepții de neconstituționalitate pronunțate și publicate ulterior finalizării camerei preliminare, în timp ce cauza penală se află încă pe rolul instanțelor de judecată. Acest lucru duce, practic, la dispariția unui remediu efectiv, prin transformarea excepției de neconstituționalitate într-un mecanism iluzoriu de protecție, cu excluderea efectelor unei decizii de constatare a neconstituționalității unor dispoziții de lege, singurul remediu fiind aplicarea directă a deciziei Curții Constituționale până la intervenția legiuitorului. Astfel - în măsura în care s-ar constata neconstituționalitatea dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, mai exact a sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul acestui text de lege -, deși, potrivit vechiului Cod de procedură penală, încălcarea normelor de competență atrăgea sancțiunea nulității absolute, având în vedere transformarea acestei nulități într-una relativă, efectele deciziei Curții Constituționale ar fi anihilate în acele cauze penale în care a fost finalizată procedura camerei preliminare, ceea ce ar crea o diferență de tratament între inculpați, independent de comportamentul acestora.10. În plus, autorii excepției Felician Volin Ștefan, Alin Gabriel Botiș, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiș, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan și Mircea Cristian Ciobăncan consideră că dispozițiile art. 282 alin. (4) lit.a) din Codul de procedură penală și ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 încalcă și prevederile constituționale ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 147 alin. (4) potrivit căruia, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. De asemenea, aceiași autori ai excepției susțin că dispozițiile art. 3 și art. 7 din Legea nr. 255/2013 încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 147 alin. (4) potrivit căruia, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. În acest sens, arată că dispozițiile de lege criticate fac imposibilă aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care aceasta a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională. Cu privire la efectele deciziei menționate anterior, Curtea a reamintit caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție, reținând că „aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se însă în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I“ (paragraful 52). Totodată, din faptul că instanța de contencios constituțional a admis, cu majoritate de voturi, excepția de neconstituționalitate mai sus menționată, reiese că aceasta este, în primul rând, admisibilă, deși autorii respectivei excepții nu au fost interceptați în baza dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, ci în temeiul prevederilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Pentru acest motiv, autorii excepției Felician Volin Ștefan, Alin Gabriel Botiș, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiș, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan și Mircea Cristian Ciobăncan consideră că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 este aplicabilă cauzei lor, care se află în curs de soluționare, chiar dacă, în speță, interceptările și înregistrările au fost efectuate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Or, deși procedeul probatoriu a fost administrat sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, potrivit dispozițiilor art. 3, art. 4 alin. (2) și ale art. 7 din Legea nr. 255/2013, nulitatea poate fi invocată numai în condițiile noului Cod de procedură penală. Din examinarea prevederilor art. 281 și ale art. 282 din noul cod, rezultă că sancțiunea care intervine pentru nelegalitatea administrării probei, sub aspectul competenței organelor abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere tehnică, este nulitatea relativă, care, potrivit dispozițiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din acest cod, poate fi invocată numai până la închiderea procedurii de cameră preliminară. Autorii excepției arată însă că, în cauză, această procedură era finalizată la momentul publicării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind începută cercetarea judecătorească, astfel că nu au avut la dispoziție nicio modalitate procesuală de a solicita și obține excluderea probelor nelegal administrate. Consideră că situația este total diferită de cea care a făcut obiectul deciziilor nr. 24 din 3 februarie 2015 și nr. 627 din 8 octombrie 2015 - prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 -, intervenind elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții. 11. Tribunalul Sălaj - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, deciziile nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009 și nr. 840 din 8 decembrie 2015, prin care Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate privind, printre altele, dispozițiile art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 și art. 91^5 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv ale art. 282 alin. (4) lit.a) și c) din Codul de procedură penală. Referitor la dispozițiile art. 3, art. 4 alin. (2) și ale art. 7 din Legea nr. 255/2013, arată că acestea reprezintă norme tranzitorii ce reglementează regimul nulităților actelor efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi - nulități ce sunt invocate sub imperiul noii legi procesual penale -, fără a fi încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât inculpatul are posibilitatea de a-și apăra drepturile și interesele legitime, de a beneficia de toate garanțiile procesuale, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță imparțială și independentă.12. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, referitor la prevederile art. 3 și ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, învederează faptul că acestea au fost adoptate de legiuitor în temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, ele respectă atât principiul aplicării imediate a legii noi de procedură, cât și principiul tempus regit actum. Astfel, dacă potrivit celui din urmă principiu, cauzele de nulitate (relativă sau absolută) rămân guvernate de legea în vigoare la data efectuării actului de urmărire penală contestat, așa încât acesta nu ar putea fi socotit nevalabil în baza legii noi, invocarea nulității - constituind o chestiune de procedură - este supusă legii noi, care este de imediată aplicare, inclusiv în cazul proceselor penale aflate în curs de judecată. Faptul că legea nouă reglementează procedura de invocare a nulității actelor de urmărire penală efectuate anterior intrării sale în vigoare nu constituie o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, deoarece, atâta timp cât o cauză penală intră sub incidența reglementării tranzitorii, legea nouă se va aplica tuturor părților acelei cauze, indiferent de calitatea lor. De asemenea, arată că nu constituie o discriminare - din perspectiva dreptului la un proces echitabil - nici împrejurarea că două cauze penale se supun unor reguli de procedură diferite ca urmare a succesiunii legilor în timp, întrucât chiar intervenția legii de procedură noi - de imediată aplicare - constituie un element suficient pentru a justifica această diferență de tratament (Decizia Curții Constituționale nr. 627 din 8 octombrie 2015, paragrafele 24-26). De asemenea, arată că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 reglementează situația proceselor aflate în curs de judecată în primă instanță la data de 1 februarie 2014, stabilind, în virtutea aceluiași principiu al aplicării imediate a legii noi, că procedura de judecată se va desfășura potrivit prevederilor noului cod. În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, apreciază că efectele acesteia se produc pentru viitor, în condițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea respectivei decizii nefiind în niciun fel împiedicată de dispozițiile de lege ce fac obiectul excepției. Sub acest aspect, arată că instanța de contencios constituțional a constatat, la paragraful 52 din decizia mai sus menționată, că „pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată“. Referindu-se la hotărârile definitive, Curtea a subliniat că decizia citată anterior „poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I“. Prin urmare, Guvernul consideră că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 se vor produce nu doar în cauzele penale în care procedura camerei preliminare nu fusese încă închisă la data publicării sale (cauze aflate în faza urmăririi penale sau în curs de soluționare la judecătorul de cameră preliminară), ci și în acelea în care procesul penal a trecut în faza de judecată, cu condiția ca excepția de neconstituționalitate să fi fost ridicată în procedura camerei preliminare. Așadar, dacă nulitatea relativă decurgând din nerespectarea dispozițiilor de lege referitoare la supravegherea tehnică a fost invocată în termenul prevăzut de art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală (până la închiderea procedurii de cameră preliminară) și, în acest cadru, a fost invocată și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, inculpatul are deschisă calea de atac a revizuirii, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Dacă însă inculpatul nu a ridicat excepția de neconstituționalitate, iar termenul de invocare a nulității a fost depășit, actele de urmărire penală rămân valabile, fiind confirmate definitiv de judecătorul de cameră preliminară, care, potrivit principiului separării funcțiilor judiciare - consacrat de prevederile art. 3 din Codul de procedură penală -, are competența exclusivă de a examina legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Întrucât, prin dispozițiile art. 282 alin. (4) lit.a) din Codul de procedură penală, legiuitorul recunoaște părților dreptul de a invoca nulitatea relativă a actelor de urmărire penală, iar asupra acestei sancțiuni se pronunță o instanță de judecată, și anume judecătorul de cameră preliminară, Guvernul consideră că părțile beneficiază atât de acces liber la justiție, cât și de dreptul la apărare. În fine, în legătură cu prevederile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, opinează că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“, deși nu se bucură de o definiție legală, nu este totuși lipsită de previzibilitate. În lipsa unei definiții legale, sensul său se determină printr-o interpretare literală a termenilor folosiți de legiuitor, dar și prin interpretarea coroborată a celor două teze ale art. 91^2 alin. 1 din vechiul cod. Astfel, dacă, în prima teză, legiuitorul stabilește organele judiciare competente să efectueze interceptările și înregistrările, anume procurorul și organul de cercetare penală, în teza a doua, cea care face obiectul excepției, legiuitorul vizează o categorie distinctă de persoane, cele „chemate să dea concurs tehnic“ la interceptări și înregistrări, respectiv - într-o interpretare literală, pornind de la sensul comun al cuvintelor folosite - persoanele care, folosind instrumentele și procedeele tehnice specifice interceptării și înregistrării, ajută procurorul/organele de cercetare penală la efectuarea acestui procedeu probator.13. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. 14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorilor excepției prezenți, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 3, art. 4 alin. (2) și ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispozițiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 - modificate prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003 - au fost abrogate, la 1 februarie 2014, prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, dar produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, deoarece, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege“. Ca atare, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), aceasta se va pronunța și asupra dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Totodată, din notele scrise ale autorilor excepției, depuse în motivarea criticii, respectiv din faptul că art. 7 din Legea nr. 255/2013 are un singur alineat, reiese că excepția de neconstituționalitate privește, în realitate, numai dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 3, art. 4 alin. (2) și ale art. 7 din Legea nr. 255/2013. Așadar, Curtea se va pronunța numai asupra acestor texte de lege, care au următorul cuprins:– Art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968: „Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.“; – Art. 3 din Legea nr. 255/2013: „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.“; – Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013: „(2) Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală.“; – Art. 7 din Legea nr. 255/2013: „Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi.“; – Art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală: (4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;[...] c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.17. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetățenilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 21 privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 28 referitor la secretul corespondenței, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia „Justiția este […] egală pentru toți“ și ale art. 147 alin. (4) în temeiul căruia, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, precum și a prevederilor art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.18. Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 - care vizează cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală -, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluționarea speței în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, întrucât rejudecarea cauzei a fost dispusă ulterior datei de 1 februarie 2014. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]“. Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că „legătura cu soluționarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea dispozițiilor de lege criticate în cauza dedusă judecății, cât și pertinența excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiția incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 14 septembrie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 462 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 25 septembrie 2017, paragraful 13, și Decizia nr. 783*) din 5 decembrie 2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii).*) Decizia Curții Constituționale nr. 783 din 5 decembrie 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018.19. Ținând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 255/2013 este inadmisibilă.20. În ceea ce privește dispozițiile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 și ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, autorii excepției critică faptul că, în speță, nu a fost posibil să se dea eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, deși, prin decizia menționată, Curtea a stabilit că aceasta se va aplica, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată (paragraful 52). În acest sens arată că, în speță, procedura de cameră preliminară a fost finalizată anterior publicării deciziei mai sus menționate în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel că, având în vedere termenul impus de dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, deși cauza se afla pe rolul instanței de judecată, nu a fost posibilă invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 ca temei pentru anularea proceselor-verbale de redare a conținutului înregistrărilor efectuate în cauză prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informații. 21. Curtea reține că autorii excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 și ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, ci sunt nemulțumiți, în realitate, de modul de aplicare de către instanța de judecată a Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, respectiv a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulității relative, autorii excepției urmărind excluderea din dosar a anumitor probe considerate ca fiind obținute în mod nelegal. Or, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din data de 21 iulie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din data de 16 august 2017, paragraful 14, și Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, mai sus menționată), aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea apreciază că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.22. Prin urmare, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 și ale art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.23. Referitor la dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că este criticată sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“, pe motiv că respectiva sintagmă nu respectă cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii. În acest sens sunt invocate argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituțională, deoarece încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității (paragraful 50).24. Curtea reține că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispozițiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea și-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică. 25. Curtea constată, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activități de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, și sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal, așa cum prevede și noul Cod de procedură penală în cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (3). 26. Totodată, Curtea reține că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, reținând că dispozițiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secțiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 27. Prin decizia citată anterior, Curtea a mai reținut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispozițiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. 28. În continuare, prin aceeași decizie mai sus citată, Curtea Constituțională a menționat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.29. De asemenea, prin Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28, secretul corespondenței nefiind un drept absolut. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.30. În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, și prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea a reținut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secțiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 și Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege. 31. Totodată, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a arătat că însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ [prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006] există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc“ (paragraful 42).32. În același sens sunt și deciziile Curții Constituționale: nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008; nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009; nr. 734 din 23 noiembrie 2017 și nr. 779 din 28 noiembrie 2017, nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, pronunțată prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în cauza de față.33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 și art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Felician Volin Ștefan, Alin Gabriel Botiș, Darius Florin Ciurte, Dan Radu Bartiș, Cristian Ioan Pop, Ioan Ciure, Dan Moldovan și Mircea Cristian Ciobăncan în Dosarul nr. 126/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secția penală, precum și a dispozițiilor art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală și ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, excepție ridicată de aceiași autori și de Simion Ielciu în același dosar.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori și de Simion Ielciu în același dosar și constată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 12 decembrie 2017.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Oana Cristina Puică
    -----