DECIZIA nr. 713 din 9 noiembrie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 345 din 19 aprilie 2018



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Andreea Costin- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată de Adrian Valentin Moise în Dosarul nr. 1.794/2/2016 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.265D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției de neconstituționalitate, procedura de citare fiind legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a fost adoptat în limitele și în executarea normelor primare cuprinse în legea organică a Curții Constituționale.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Sentința civilă nr. 2.122 din 17 iunie 2016, astfel cum a fost completată prin Sentința civilă nr. 2.476 din 2 septembrie 2016, pronunțate în Dosarul nr. 1.794/2/2016, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată de Adrian Valentin Moise într-o cauză în contencios administrativ privind soluționarea cererii de anulare a Hotărârii Plenului Curții Constituționale nr. 6/2012 pentru adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale în ansamblul său și, în special, a dispozițiilor care reglementează statutul magistraților-asistenți, precum și anularea răspunsului emis de Curtea Constituțională prin prim-magistratul-asistent.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține, în esență, că dispozițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 sunt considerate a fi contrare Legii fundamentale deoarece Parlamentul și-a delegat neconstituțional puterea exclusivă de a legifera, prin lege organică, în sfera relațiilor care privesc organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Se mai arată că se încalcă art. 148 din Constituție prin raportare la principiul democrației participative cu sediul în art. 10 alin. 3 și art. 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în măsura în care textele criticate se interpretează în sensul în care Curtea Constituțională este scutită de obligația de a informa și consulta cetățenii și asociațiile legal constituite, în procedura de elaborare a Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale.6. Dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 sunt neconstituționale în măsura în care se înțelege că, după ce o instanță de judecată a hotărât că o dispoziție legală criticată are legătură cu soluționarea cauzei și sesizează, pe cale de consecință, Curtea Constituțională, cu soluționarea excepției, aceasta ar putea să o respingă ca inadmisibilă, deoarece textul legal criticat nu are legătură cu soluționarea cauzei.7. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că prevederile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu se referă la obiectul de reglementare al art. 148 din Constituție. 8. Mai arată că Regulamentul de organizare și funcționare al Curții Constituționale reprezintă un act normativ de forță juridică inferioară legii, astfel că delegarea atribuțiilor de emitere a acestuia către organul administrativ care îl va executa reprezintă doar forma de aplicare a atribuțiilor legale de punere în executare a legii de către organele administrative, care au posibilitatea legală de a emite inclusiv acte administrative cu caracter normativ, iar nu numai cu caracter individual, nu orice act conținând dispoziții normative intrând în competența de legiferare a Parlamentului.9. În ceea ce privește dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 instanța arată că susținerile autorului excepției de neconstituționalitate vizează modul concret de interpretare și aplicare a prevederilor procedurale din Legea nr. 47/1992 și de Codul de procedură civilă de către instanța constituțională.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.11. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens arată că, în conformitate cu mandatul constituțional conferit de art. 146 lit. d) și lit. l) din Legea fundamentală, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevăd că instanța constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Totodată, menționează jurisprudența Curții Constituționale referitoare la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv Decizia nr. 335 din 28 iunie 2005, Decizia nr. 607 din 15 noiembrie 2005 și Decizia nr. 329 din 18 aprilie 2006. 12. Referitor la dispozițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, arată că Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a fost adoptat în temeiul, în limitele și în executarea normelor primare cuprinse în legea de organizare și funcționare a instanței constituționale.13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 29 alin. (1) și art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, care au următorul cuprins:– Art. 29 alin. (1): „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.“;– Art. 75 alin. (3): „În termen de 3 zile de la constituire, Curtea își alege președintele, iar în termen de 10 zile adoptă regulamentul de organizare și funcționare.“16. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 61 privind rolul și structura Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. t), potrivit căruia „Prin lege organică se reglementează […] celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice.“, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 126 alin. (1) și (6) referitoare la realizarea justiției prin instanțele judecătorești și la controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ, art. 146 lit. l), potrivit căruia „Curtea Constituțională […] îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții“ și art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. Din notele scrise depuse la dosarul cauzei, Curtea reține că sunt invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate și dispozițiile art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor și art. 21 privind accesul liber la justiție din Constituție.17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin legea sa organică de organizare și funcționare, legiuitorul a detaliat dispozițiile constituționale și a reglementat o serie de reguli procedurale de punere în practică a atribuțiilor sale. Astfel, Curtea Constituțională, instituție fundamentală a statului, are drept scop garantarea supremației Constituției și a principiilor statului de drept și al separației și echilibrului puterilor, ceea ce presupune, printre altele, rolul Curții, în limitele Legii fundamentale, de a asigura conformitatea legislației cu normele și principiile constituționale. În calitatea sa de unică autoritate de jurisdicție constituțională, independentă, Curtea se supune numai Constituției și legii sale organice, fiind singura în drept să hotărască, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, asupra competenței sale, care nu poate fi contestată de nicio autoritate publică. Mai mult, legiuitorul organic, în vederea asigurării independenței Curții, a instituit o serie de reguli privind organizarea și desfășurarea activității sale, sens în care a reglementat și obligația primei curți legal constituite de a adopta regulamentul de organizare și funcționare. Totodată, legiuitorul, prin art. 50 al Legii nr. 47/1992, a statuat că Plenul Curții Constituționale, alcătuit din judecătorii acesteia, îndeplinește atribuțiile prevăzute de Constituție și de lege, putând lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității instanței constituționale.18. Așadar, dispozițiile privitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt cuprinse în Legea fundamentală, fiind transpuse, cu respectarea dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. t) și art. 142 alin. (5) din Constituție, la nivel infraconstituțional prin Legea nr. 47/1992, iar Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 6/2012 pentru adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2012, a fost adoptată, în temeiul, în limitele și în executarea dispozițiilor cuprinse în legea organică a Curții, în vederea stabilirii organizării și funcționării acesteia, a atribuțiilor și regulilor de procedură specifice activității sale, precum și a regulilor de procedură ce privesc răspunderea disciplinară. De altfel, Curtea învederează faptul că art. 3 din Regulament statuează cu privire la faptul că dispozițiile acestuia se interpretează și se aplică în conformitate cu prevederile Legii nr. 47/1992, ale Legii nr. 124/2000 privind structura personalului Curții Constituționale, ale Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale celorlalte dispoziții legale aplicabile, după caz, judecătorilor și personalului Curții Constituționale.19. Prin urmare, Curtea reține că legea se caracterizează printr-un anumit nivel de generalitate, abstractizare și conceptualizare, Parlamentul având plenitudinea de competență în privința alegerii și adoptării soluțiilor legislative corespunzătoare, în considerarea acestor aspecte. Însă, reglementarea de detaliu, care dezvoltă prevederile legale cu respectarea cadrului și limitelor acestora, ține de sfera actelor cu caracter infralegal, astfel cum este și Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale.20. În ceea ce privește invocarea, în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 lit. l) din Constituție, Curtea observă că acestea nu au incidență în cauză, întrucât se referă la alte atribuții privind controlul de conformitate cu Legea fundamentală, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă. Dacă voința legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a conferi Curții Constituționale atribuții de altă natură decât controlul de conformitate cu Legea fundamentală, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă, această voință ar fi trebuit să se materializeze într-o normă expresă, care să precizeze natura acestor competențe. Or, din interpretarea sistematică a prevederilor Constituției, în ansamblul lor, precum și a dispozițiilor art. 146, care cuprinde un singur alineat în care sunt enumerate atribuțiile Curții Constituționale, rezultă că legiuitorul constituant nu a reglementat atribuții cu natură juridică diferită, competența materială a instanței constituționale limitându-se exclusiv la controlul de constituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).21. În continuare, referitor la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, teza privind legătura cu soluționarea cauzei, Curtea reține că acestea sunt considerate ca fiind neconstituționale întrucât consacră competența Curții de a respinge, ca inadmisibilă, o excepție de neconstituționalitate pe motiv că textul criticat nu are legătură cu soluționarea cauzei, chiar dacă, în prealabil, instanța judecătorească a quo a stabilit îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.22. În acest sens, Curtea reține că prima teză a art. 146 lit. d) din Constituție, privind excepția de neconstituționalitate ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, reglementează un control a posteriori, concret, de constituționalitate, ce presupune sine qua non existența unui litigiu pendinte, în cadrul căruia să se invoce excepția de neconstituționalitate a unor acte normative de reglementare primară care să aibă legătură cu soluționarea acestuia (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013 și Decizia nr. 108 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 8 iunie 2017, paragraful 21). Mai mult, dacă excepția de neconstituționalitate a fost invocată de o persoană care nu a fost parte în litigiu, iar soluția pronunțată prin decizia Curții nu va produce niciun efect cu privire la o cerere ab initio inadmisibilă, rezultă că excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 101 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). Determinarea obiectului excepției de neconstituționalitate este o operațiune care, pe lângă existența unor condiționări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita și o apreciere obiectivă a Curții Constituționale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepției. O atare concepție se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituționalitate exercitat pe cale de excepție (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012).23. În jurisprudența sa, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 „legătura cu soluționarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).24. Prin urmare, Curtea a reținut că, odată sesizată, are sarcina de a controla constituționalitatea actelor de reglementare primară, fără a condiționa acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislației a actului criticat pentru neconstituționalitate, drept care „sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“ ( a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 43, și Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). 25. În ceea ce privește interesul în invocarea excepției de neconstituționalitate, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că autorul excepției de neconstituționalitate, neavând un interes real, personal în promovarea acesteia, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane. Totodată, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale incidente într-o anumită fază procesuală nu au legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). 26. Ca atare, Curtea reține că invocarea excepției de neconstituționalitate se face în fața instanțelor judecătorești, cu condiția existenței, așadar, a unui proces pendinte. Instanța de judecată se pronunță doar asupra admisibilității excepțiilor de neconstituționalitate, cu obligația de a le respinge ca inadmisibile pe acelea care nu îndeplinesc condițiile legii, având rolul unui filtru al excepției de neconstituționalitate invocate de părți. Instituind imposibilitatea sesizării Curții Constituționale direct de către părți, legiuitorul a avut în vedere prevenirea eventualelor abuzuri și tergiversarea cauzelor deduse judecății, în deplin acord cu dispozițiile art. 57 din Constituție, potrivit cărora drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu bună-credință, fără a încălca drepturile și libertățile celorlalți (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 519 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 12 august 2015, paragrafele 20 și 21, și Decizia nr. 243 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 2 iulie 2013).27. Curtea observă că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură pe care instanța de judecată sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. Instanțele de judecată au rolul de partener al Curții, în sensul că verifică, în vederea sesizării instanței constituționale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate. În situația în care instanța de judecată constată că excepția este admisibilă, va dispune sesizarea Curții Constituționale, care, în aceste condiții, își va exprima opinia cu privire la contrarietatea dintre textul contestat din punctul de vedere al constituționalității și textul de referință pretins încălcat. Atunci când excepția este inadmisibilă, instanța de judecată o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională, partea având, în această situație, posibilitatea formulării recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.28. Având în vedere criticile formulate de autorul excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că acceptarea acestora echivalează cu stabilirea unei competențe exclusive în sarcina instanței de judecată de a verifica admisibilitatea excepției de neconstituționalitate prin prisma legăturii cu soluționarea cauzelor a textelor legale criticate. Or, excepția de neconstituționalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituționalitate, astfel încât, atât instanței a quo, cât și celei a quem le revine competența de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituționalitate. Dacă, în privința instanței a quo, verificarea condițiilor de admisibilitate ține de îndeplinirea condițiilor legale necesare pentru sesizarea Curții Constituționale, pentru instanța a quem această verificare are semnificația întrunirii condițiilor necesare declanșării controlului de constituționalitate, respectiv a cercetării prezumției de constituționalitate a textului legal criticat. Prin urmare, realizând această verificare, Curtea se asigură că exercitarea controlului de constituționalitate cu privire la textul criticat prin formularea unei excepții de neconstituționalitate prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, ceea ce este de natură a valida faptul că examenul de verificare a conformității normei legale cu Constituția se plasează în cadrul controlului concret de constituționalitate.29. În consecință, Curtea reține că, sub aspectul verificării condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, cu privire specială asupra tezei referitoare la legătura cu soluționarea cauzei, este vorba de o competență partajată între instanțele judecătorești și instanța constituțională, astfel că exercitarea de către instanțele judecătorești a unui prim filtru cu privire la aceasta nu exclude competența Curții Constituționale de a verifica, la rândul ei, aceste condiții. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Valentin Moise în Dosarul nr. 1.794/2/2016 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 29 alin. (1) și art. 75 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 9 noiembrie 2017.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Andreea Costin
    -----