DECIZIA nr. 328 din 10 mai 2017referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 424 din 8 iunie 2017



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Senia Costinescu- magistrat-asistent-şef
    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, obiecţie formulată de un număr de 124 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.2. Cu Adresa nr. 2/4.058 din 20 aprilie 2017, Secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.970 din 20 aprilie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.478A/2016.3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii obiecţiei formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.4. Motivele de neconstituţionalitate extrinsecă vizează, pe de o parte, adoptarea de norme cu caracter organic (criteriile pe baza cărora se determină pragul de la care o unitate administrativ-teritorială are obligaţia de a angaja personal de specialitate cunoscător al limbii minorităţilor naţionale sunt prevăzute în Legea nr. 215/2001, lege organică) în cadrul unei legi care a fost dezbătută şi adoptată ca o lege cu caracter ordinar, şi, pe de altă parte, redactarea prevederilor legale fără a fi respectate normele de tehnică legislativă referitoare la caracterul clar, fluent şi inteligibil. Sub acest din urmă aspect, textul legal nu specifică, fără echivoc, dacă este vorba despre personalul de specialitate de asistenţă medicală sau socială cunoscător al limbii unei minorităţi naţionale sau a mai multor limbi vorbite de minorităţile naţionale şi nici dacă face referire la o singură minoritate naţională cu o pondere de peste 20% sau cel puţin 5.000 din numărul de locuitori sau este vorba despre reprezentanţii mai multor minorităţi naţionale care, însumate, au o pondere peste pragul menţionat de lege. Aceste aspecte sunt de natură a afecta principiul legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.5. Un prim motiv de neconstituţionalitate intrinsecă vizează introducerea unui nou criteriu, alternativ, în baza căruia unităţile sanitare din România sunt obligate să asigure personal de specialitate medicală sau socială cunoscător al limbilor minorităţilor naţionale, respectiv acela al numărului locuitorilor care trebuie să fie de minimum 5.000. Prevederile noului text de lege sunt în contradicţie cu trăsătura socială a statului român, prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituţie, care „presupune ca statul să nu rămână indiferent în faţa exigenţelor cetăţenilor săi, indiferent de identitatea lor etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, şi indiferent de proporţia în care sunt în statul român“. Statul trebuie să intervină, să ia măsuri pentru asigurarea celor necesare pentru toţi cetăţenii săi, nu să le măsoare proporţia şi apoi să ia aceste măsuri. De altfel, chiar şi în alte domenii de activitate statală, cum ar fi distribuirea energiei, a gazelor etc., statul trebuie să acţioneze nu pe baza profitului, ci pe baza necesităţii asigurării exigenţelor umane. În acelaşi fel, statul trebuie să asigure asistenţa sanitară şi pe cea socială, în aceleaşi condiţii, fără discriminare şi cu respectarea principiului de stat social. Criteriul alternativ de 5.000 de locuitori încalcă principiul legalităţii, care decurge din art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1), întrucât intră în contradicţie cu alte dispoziţii legale în vigoare (art. 19 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală), care stipulează un singur criteriu de îndeplinit pentru asigurarea de personal cunoscător al limbilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale, şi anume acela al ponderii de peste 20% din numărul locuitorilor.6. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţin că dispoziţiile criticate încalcă şi prevederile art. 6 din Constituţie, întrucât pragul de 20% sau de 5.000 de cetăţeni „generează o gravă discriminare faţă de ceilalţi cetăţeni români, din alte etnii, care nu îndeplinesc un asemenea criteriu, cu toate că, potrivit Constituţiei, trebuie să se asigure egalitatea şi nediscriminarea în raport cu toţi ceilalţi cetăţeni români“.7. În fine, critica de neconstituţionalitate vizează şi încălcarea prevederilor art. 138 alin. (5) din Constituţie, întrucât prin dispoziţiile legale se stabilesc obligaţii de natură financiară pentru administraţiile publice locale, fără a se indica sursa de finanţare. Acestea derivă din obligaţia de angajare a personalului de specialitate, cunoscător al limbilor minorităţilor naţionale, pe posturi care în prezent nu există în organigrama autorităţilor locale care intră sub incidenţa celui de-al doilea criteriu alternativ de îndeplinit (5.000 de locuitori). Înfiinţarea noilor funcţii se poate realiza numai prin existenţa unor surse de finanţare suplimentare, pe care legiuitorul nu le precizează. În sprijinul criticii formulate se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.8. Pentru aceste argumente, autorii sesizării solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011.9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere. 10. Autorităţile publice nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:11. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.12. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, care au următorul conţinut:  +  Articolul ILegea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează: 1. La articolul 7, după litera l) se introduce o nouă literă, litera m), cu următorul cuprins: m) asigurarea în unităţile sanitare şi a personalului de specialitate de asistenţă medicală sau socială, după caz, cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de cel puţin 5000, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului.2. La articolul 16 alineatul (1), după litera k) se introduce o nouă literă, litera l), cu următorul cuprins:l) elaborează normele de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa de sănătate publică, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 7 lit. m), autorizează şi controlează activitatea instituţiilor de sănătate publică şi asigură funcţionarea unităţilor din subordine.  +  Articolul IIDupă alineatul (5) al articolului 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, cu modificările ulterioare, se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: (6) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul total al locuitorilor, fie numără cel puţin 5.000 de cetăţeni, prin grija autorităţilor administraţiei publice locale, instituţiile şi unităţile de asistenţă socială asigură şi personal cunoscător al limbii minorităţilor naţionale respective, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului.  +  Articolul IIIPrezenta lege intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2018.13. Autorii sesizării susţin că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră statul social şi obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 6 referitor la dreptul la identitate al minorităţilor naţionale, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în drepturi, art. 76 alin. (1) referitor la procedura de adoptare a legilor organice, precum şi ale art. 138 alin. (5) privind stabilirea sursei de finanţare a cheltuielilor bugetare.14. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 124 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară, care potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.15. Propunerea legislativă privind completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 a fost înaintată Senatului României, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 26 aprilie 2016. Iniţiativa legislativă a fost justificată în Expunerea de motive de necesitatea transpunerii în legislaţia naţională a dispoziţiilor Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare din 5 noiembrie 1992, ratificate de România prin Legea nr. 282/2007, în domeniul furnizării serviciilor sociale şi de sănătate, respectiv a art. 13 pct. 2 lit. c), care prevăd angajamentul statelor semnatare de a veghea ca instituţiile sociale, cum ar fi spitalele, căminele de bătrâni, azilurile, să ofere posibilitatea de a primi şi de a îngriji, în propria lor limbă, pe vorbitorii unei limbi regionale sau minoritare, care necesită îngrijiri din motive de sănătate, vârstă etc.16. În data de 17 mai 2016, Consiliul Economic şi Social avizează nefavorabil propunerea legislativă, motivând că legislaţia actuală nu interzice încadrarea de personal cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile sanitare, iar încadrarea trebuie să aibă la bază criteriul competenţei profesionale. Consiliul legislativ, în data de 2 iunie 2016, avizează favorabil iniţiativa legislativă, încadrând-o în categoria legilor ordinare şi stabilind, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie, calitatea de primă Cameră sesizată a Senatului. 17. În punctul de vedere transmis Senatului la data de 20 septembrie 2016, Guvernul arată că nu susţine adoptarea propunerii legislative. Arată că, întrucât Legea nr. 215/2001 prevede că în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, precum şi serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, modificările legislative propuse nu sunt justificate. Pe de altă parte, se arată că propunerea legislativă introduce un criteriu alternativ la ponderea de peste 20% din numărul locuitorilor, respectiv 5.000 de persoane, care nu a fost avut în vedere de Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.18. Propunerea legislativă este aprobată în procedură tacită de Senat, în data de 22 decembrie 2016, şi trimisă spre Camera decizională în data de 1 februarie 2017. La 11 aprilie 2017, Camera Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (2) din Constituţie, adoptă legea, cu 263 voturi pentru, 0 împotrivă, 0 abţineri, şi o trimite spre promulgare Preşedintelui României, în data de 24 aprilie 2017. 19. În termenul legal, Secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de un număr de 124 de deputaţi cu privire la prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.20. În ceea ce priveşte criticile formulate prin raportare la dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie, autorii susţin că legea contestată, adoptată în regim de lege ordinară, conţine prevederi care determină pragul de la care o unitate administrativ-teritorială are obligaţia de a angaja personal de specialitate cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, prevederi parţial preluate din Legea nr. 215/2001, lege organică. 21. Analizând Legea pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, supusă în cauza de faţă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că aceasta prevede, pe de o parte, completarea principiilor care stau la baza asistenţei de sănătate publică cu principiul asigurării în unităţile sanitare şi a personalului de specialitate de asistenţă medicală sau socială, după caz, cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de cel puţin 5.000, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului, şi, pe de altă parte, obligaţia instituţiilor şi unităţilor de asistenţă socială de a asigura, în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul total al locuitorilor, fie numără cel puţin 5.000 de cetăţeni, personal cunoscător al limbii minorităţilor naţionale respective, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa postului.22. Curtea reţine, aşadar, că, pentru ambele ipoteze, prevederile enumerate au ca scop asigurarea folosirii, în raporturile dintre instituţiile publice aflate în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale şi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, şi a limbii materne a acestora, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.23. Reglementarea-cadru, care instituie regulile aplicabile în materia folosirii limbii în unităţile administrativ-teritoriale în care locuiesc cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, este reprezentată de Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007. Potrivit art. 7 din lege, „Prin sintagma zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită, prevăzută la art. 1 paragraful b) din Cartă, se înţelege unităţile administrativ-teritoriale în care o limbă regională sau minoritară este folosită de cel puţin 20% din numărul locuitorilor acelei unităţi administrativ-teritoriale“.24. Legea nr. 282/2007 are caracter ordinar, astfel cum rezultă din menţiunea finală a acesteia, care atestă că „legea a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată“.25. Curtea observă că normele cuprinse în legea criticată, referitoare la folosirea limbii materne a minorităţilor naţionale, particularizează regulile instituite prin Legea nr. 282/2007 la domeniile specifice privind sănătatea publică şi asistenţa socială. Această particularizare nu reprezintă, însă, o simplă translatare a regulilor generale la domeniul menţionat. Prin legea criticată se instituie o regulă nouă, diferită de cea stabilită prin reglementarea-cadru, şi anume se consacră pragul de cel puţin 5.000 de persoane, alternativ celui de peste 20% din numărul locuitorilor deja existent. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că ori de câte ori o lege nouă derogă de la o altă lege sau o modifică, ea trebuie să aibă cel puţin aceeaşi forţă juridică cu legea anterioară (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 29). Prin urmare, normele care urmează a fi introduse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi cele din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, prin legea criticată, trebuie să aibă cel puţin aceeaşi forţă juridică precum cele în detalierea şi completarea cărora sunt edictate, respectiv Legea nr. 282/2007. Cu alte cuvinte, modificările operate asupra celor două acte normative pot fi realizate printr-un act normativ adoptat conform art. 76 alin. (2) din Constituţie.26. În cauza de faţă, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate îndeplineşte aceste cerinţe, având caracter ordinar, astfel cum rezultă din menţiunea finală a acesteia, care atestă că legea „a fost adoptată de Parlamentul României cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată“. Din stenograma şedinţei plenului Camerei Deputaţilor rezultă că legea a fost adoptată cu 263 voturi pentru, dintr-un număr de 329 de deputaţi, membri ai Camerei Deputaţilor, în legislatura 2016 - prezent. În jurisprudenţa sa, Curtea a dat prevalenţă celor înscrise în formula de atestare a autenticităţii legii, care, potrivit art. 40 coroborat cu art. 46 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, include formula de atestare a legalităţii adoptării proiectului de lege, utilizată de fiecare Cameră a Parlamentului. Importanţa acestei menţiuni rezidă în faptul că ea reprezintă indiciul esenţial cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, astfel cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală. Astfel, ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii ca organică sau ordinară, în funcţie de această caracterizare urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de Cameră de reflecţie, respectiv Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea ab initio a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative. În cazul de faţă, legea a fost considerată ca aparţinând categoriei legilor ordinare, ceea ce a atras competenţa Senatului ca primă Cameră sesizată şi pe cea de Cameră decizională a Camerei Deputaţilor. 27. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, ca reprezentând norma care stabileşte criteriile prin care se determină pragul de la care o unitate administrativ-teritorială are obligaţia de a angaja personal de specialitate cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, Curtea reţine că aceste dispoziţii nu reprezintă decât transpuneri ale aceleiaşi norme-cadru, reprezentate de Legea nr. 282/2007, în domeniul lor specific de incidenţă - administraţia publică locală. Chiar dacă, potrivit art. 73 alin. (3) lit. o) şi art. 120 alin. (2) din Constituţie, Legea nr. 215/2001 reglementează într-un domeniu rezervat legii organice, ceea ce a determinat adoptarea acesteia conform procedurii prevăzute de art. 76 alin. (1) din Constituţie, o atare împrejurare nu este de natură a conferi în mod implicit caracterul de normă organică dispoziţiilor referitoare la folosirea limbii minoritare pe teritoriul României.28. În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, Curtea constată că Legea pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 a fost adoptată ca lege ordinară, fiind respectate prevederile art. 75 şi art. 76 alin. (2) din Constituţie.29. Critica de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, are în vedere modul defectuos în care legiuitorul şi-a exercitat competenţa de legiferare, prin încălcarea cerinţelor referitoare la previzibilitatea pe care trebuie să o aibă un act normativ. Noţiunea de previzibilitate a legii poate fi analizată sub aspectul modului în care destinatarul normei receptează conţinutul normativ adoptat de legiuitor, a capacităţii acestuia de a înţelege norma în scopul de a-şi adecva comportamentul, de a se conforma prescripţiei legale. Din această perspectivă, previzibilitatea legii impune legiuitorului ca normele pe care le edictează să fie clare, uşor de înţeles, fără un conţinut echivoc, precise, în corelare cu întreg ansamblul normativ. 30. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015 (paragraful 29), că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţieişi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta“ (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii“ (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).31. Raportând aceste considerente de principiu la speţa dedusă controlului, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia textele de lege nu specifică, fără echivoc, dacă este vorba despre personalul de specialitate de asistenţă medicală sau socială cunoscător al limbii unei minorităţi naţionale sau a mai multor limbi vorbite de minorităţile naţionale sau dacă face referire la o singură minoritate naţională cu o pondere de peste 20% sau cel puţin 5.000 din numărul de locuitori sau este vorba despre reprezentanţii mai multor minorităţi naţionale care, însumate, au o pondere peste pragurile menţionate de lege, aspecte de natură a afecta principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 32. Din analiza normelor criticate rezultă în mod clar că intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea cadrul legislativ necesar folosirii limbii materne a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în raporturile cu anumite instituţii publice, prin transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 13 pct. 2 lit. c) din Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Aceste prevederi consacră angajamentul statelor părţi semnatare ca, în domeniul activităţilor economice şi sociale, „în măsura în care autorităţile publice sunt competente în zona în care limbile regionale sau minoritare sunt folosite şi dacă acest lucru este posibil […] să vegheze ca instituţiile sociale, cum ar fi spitalele, căminele de bătrâni, azilurile, să ofere posibilitatea de a primi şi de a îngriji, în propria lor limbă, pe vorbitorii unei limbi regionale sau minoritare, care necesită îngrijiri din motive de sănătate, vârstă etc.“ În înţelesul Legii nr. 282/2007, limbile minoritare sau regionale sunt limbile minorităţilor naţionale, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 din lege, limbi minoritare folosite pe teritoriul României sunt: limba albaneză, limba armeană, limba bulgară, limba cehă, limba croată, limba germană, limba greacă, limba italiană, limba idiş, limba macedoneană, limba maghiară, limba poloneză, limba romani, limba rusă, limba ruteană, limba sârbă, limba slovacă, limba tătară, limba turcă şi limba ucraineană. Normele criticate prevăd angajarea în unităţile sanitare şi în instituţiile şi unităţile de asistenţă socială de personal de specialitate de asistenţă medicală sau socială cunoscător al limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de cel puţin 5.000. Cu alte cuvinte, în toate unităţile administrativ-teritoriale în care o minoritate naţională depăşeşte unul dintre pragurile instituite de lege, instituţiile publice prevăzute în ipoteza normei legale au obligaţia de a efectua demersuri în vederea asigurării comunicării cu cetăţenii aparţinând acelei minorităţi, în limba lor maternă, prin intermediul unui personal calificat cunoscător al respectivei limbi. Astfel, organele competente din cadrul acestor instituţii trebuie să depună toate diligenţele în scopul creării posturilor corespunzătoare angajării noului personal, pe de o parte, şi al îndeplinirii procedurilor prevăzute de lege în vederea ocupării lor, pe de altă parte. Aceste demersuri trebuie realizate în condiţii care să asigure în mod efectiv şi cumulativ atât respectarea dreptului minorităţii la folosirea limbii materne în relaţia cu instituţia publică, cât şi accesul la un act medical sau de asistenţă socială de calitate, deci cu respectarea cerinţelor de competenţă profesională, stabilite prin fişa postului.33. În mod evident, obligaţia trebuie îndeplinită prin asigurarea personalului calificat cunoscător al limbilor minoritare pentru toate minorităţile naţionale care îndeplinesc, fiecare în parte, condiţia pragului în respectiva unitate administrativ-teritorială. Ţinând cont că serviciile medicale şi socio-medicale sunt caracterizate printr-un grad mare de personalizare, sunt servicii în care comunicarea pacient-medic şi beneficiar-îngrijitor are un rol covârşitor, putând chiar face diferenţa între viaţă şi moarte, trebuie să fie asigurat dreptul pacientului, respectiv al persoanei care beneficiază de asistenţă socială, de a fi informat/ă cu privire la starea sa de sănătate, la tratamentele cu privire la care i se cere acordul de a-i fi aplicate, respectiv de a fi asistat social în limba pe care acesta/aceasta o cunoaşte. Din această perspectivă, scopul legii este realizat dacă, respectând obligaţia legală, instituţiile publice angajează personal cunoscător al limbii minorităţii/limbilor minorităţilor naţionale, nefiind relevant dacă o persoană cunoaşte una sau mai multe limbi minoritare şi nici dacă aparţine sau nu minorităţii naţionale sau majorităţii româneşti. Curtea constată că orice interpretare contrară ar conduce la o discriminare pe criteriul naţionalităţii între cetăţenii români, interzisă expres de art. 4 din Legea fundamentală. Aşadar, această finalitate este atinsă dacă, pe lângă competenţele profesionale cerute de fişa postului, personalul deţine competenţele lingvistice necesare folosirii limbii minoritare în raporturile dintre instituţiile publice şi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale.34. Pentru aceste argumente, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie este neîntemeiată.35. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, potrivit căreia introducerea unui nou criteriu, alternativ, în baza căruia unităţile sanitare sau cele de asistenţă socială din România sunt obligate să asigure personal de specialitate medicală sau socială cunoscător al limbilor minorităţilor naţionale, respectiv acela al numărului locuitorilor care trebuie să fie de minim 5.000, contravine art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră statul social şi obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 6 referitor la dreptul la identitate al minorităţilor naţionale, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în drepturi, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată.36. În reglementarea drepturilor minorităţilor naţionale, care au ca finalitate prezervarea dreptului la identitate, potrivit art. 6 din Constituţie, statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, în condiţii conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români. Potrivit preambulului Cartei europene din 5 noiembrie 1992 a limbilor regionale sau minoritare, Consiliul Europei arată, pe de o parte, că dreptul de a practica o limbă regională sau minoritară în viaţa privată şi publică reprezintă un drept imprescriptibil, în conformitate cu principiile cuprinse în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice al Naţiunilor Unite şi în conformitate cu spiritul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei, şi, pe de altă parte, că protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi al necesităţii de a le însuşi. Potrivit art. 7 - Obiective şi principii din Cartă, „părţile se angajează să elimine, dacă nu au făcut-o deja, orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă nejustificată referitoare la folosirea unei limbi regionale sau minoritare şi având drept scop descurajarea sau punerea în pericol a menţinerii ori dezvoltării acesteia. Adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei ori urmărind să ţină seama de situaţiile lor specifice, nu este considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbilor mai răspândite“. De asemenea art. 10 - Autorităţile administrative şi serviciile publice, pct. 3 din Cartă prevede că, „În ceea ce priveşte serviciile publice asigurate de către autorităţile administrative ori de către alte persoane care acţionează în cadrul competenţei acestora, părţile contractante se angajează, în zonele în care limbile regionale sau minoritare sunt folosite, în funcţie de situaţia fiecărei limbi şi în măsura în care acest lucru este posibil: a) să vegheze ca limbile regionale sau minoritare să fie folosite în cadrul serviciilor publice; sau b) să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri şi să primească răspunsuri în aceste limbi; sau c) să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri în aceste limbi.“ În fine, art. 13 - Viaţa economică şi socială prevede la pct. 2 lit. c) că „În domeniul activităţilor economice şi sociale, părţile se angajează, în măsura în care autorităţile publice sunt competente în zona în care limbile regionale sau minoritare sunt folosite şi dacă acest lucru este posibil, să vegheze ca instituţiile sociale, cum ar fi spitalele, căminele de bătrâni, azilurile, să ofere posibilitatea de a primi şi de a îngriji, în propria lor limbă, pe vorbitorii unei limbi regionale sau minoritare, care necesită îngrijiri din motive de sănătate, vârstă etc.“37. În aplicarea dispoziţiilor Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, pe care România a ratificat-o prin Legea nr. 282/2007, legiuitorul român este liber să stabilească criteriile pe baza cărora statul este obligat să ofere protecţie cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale. Aceste criterii sunt adoptate în funcţie de condiţiile specifice şi de tradiţiile istorice proprii diferitelor regiuni ale statului şi constituie fundamentul măsurilor destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii limbilor minoritare şi restul populaţiei. Opţiunea legiuitorului în sensul păstrării/modificării pragului deja instituit prin legislaţia în vigoare sau în sensul introducerii unui prag alternativ nu contravine, prin ea însăşi, dispoziţiilor constituţionale invocate de autorii sesizării, atâta timp cât modificările operate nu sunt de natură a impieta asupra drepturilor cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale. Mai mult, aşa cum stabileşte Carta limbilor regionale sau minoritare, cu titlu de principiu, adoptarea oricăror măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare nu poate fi considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbii populaţiei majoritare, ci au ca scop tocmai asigurarea de oportunităţi egale în raporturile cu autorităţile publice, fiind menite să promoveze principiul egalităţii şi nediscriminării în raport cu ceilalţi cetăţeni români. De altfel, Curtea observă că, prin utilizarea sintagmei „personal de specialitate de asistenţă medicală sau socială“, legiuitorul a prevăzut, drept condiţie premisă a angajării personalului cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, îndeplinirea criteriilor de competenţă profesională, stabilite în acord cu sarcinile/atribuţiile/cerinţele prevăzute în fişa postului. Această condiţie legală satisface dreptul oricărui cetăţean, indiferent de naţionalitate, la un act medical sau de asistenţă socială de calitate, dar şi dreptul minorităţii naţionale la folosirea limbii materne în relaţia cu instituţia care oferă serviciul public de sănătate sau de asistenţă socială.38. În acest context, Curtea reţine că dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 dau expresie prevederilor constituţionale privind dreptul la ocrotirea sănătăţii, consacrate de art. 34, al cărui alin. (3) prevede că „Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii“.39. Curtea observă că domeniile sănătăţii publice şi asistenţei sociale nu sunt singurele domenii în care legiuitorul a creat un cadru normativ favorabil prezervării identităţii lingvistice a cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede în capitolul II: Structura sistemului naţional de învăţământ preuniversitar, secţiunea 12: Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, la art. 45 alin. (1) că „Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să studieze şi să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile, tipurile şi formele de învăţământ preuniversitar, în condiţiile legii“. Mai mult, potrivit aceleiaşi legi, minorităţile naţionale au dreptul la reprezentare proporţională cu numărul de clase în organele de conducere ale unităţilor de învăţământ, ale inspectoratelor şcolare sau ale instituţiilor echivalente, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională [art. 45 alin. (8)]. În unităţile şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din rândul minorităţilor respective, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională [art. 45 alin. (9)], iar în unităţile conexe învăţământului preuniversitar din judeţele în care funcţionează forme de învăţământ în limbile minorităţilor naţionale, se asigură încadrarea cu specialişti şi din rândul minorităţilor naţionale, cu respectarea criteriilor de competenţă profesională [art. 45 alin. (10)].40. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate care vizează încălcarea prevederilor art. 138 alin. (5) din Constituţie, întrucât prin dispoziţiile legale se stabilesc obligaţii de natură financiară pentru administraţiile publice locale fără a se indica sursa de finanţare, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată.41. Cu referire la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că aceasta „face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar, cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008).42. În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, precitată, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, precitată). Curtea a mai adăugat că „sursa de finanţare indicată [trebuie - n.r.] să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, textul constituţional [art. 138 alin. (5) din Constituţie - n.r.] se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, […] art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar“.43. Având în vedere aceste considerente, raportat la prevederile constituţionale ale art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată la data de 11 aprilie 2017 şi ar urma să intre în vigoare, potrivit art. III din lege, la data de 1 ianuarie 2018, deci în următorul exerciţiu bugetar. Mai mult, este important de reţinut că, în cauza de faţă, alocaţia bugetară nu trebuie creată, ea deja există, legea criticată vizând doar o majorare a fondului de salarii a instituţiilor publice care cad sub incidenţa noilor reglementări, majorare menită să suporte salariile personalului care urmează a fi încadrat în muncă, în condiţiile legii. Or, Curtea, prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragraful 60, a subliniat expres că „nu poate stabili dacă se depăşeşte sau nu alocarea bugetară pentru că acest aspect nu este de competenţa sa“. De asemenea, Curtea nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. 44. Independent de criticile formulate, dar pornind de la ele, Curtea apreciază necesară formularea următoarei observaţii: drepturile minorităţilor naţionale, expresie a dreptului la identitate, recunoscut şi garantat de statul român prin dispoziţiile art. 6 din Legea fundamentală, sunt consacrate în legislaţia infraconstituţională într-o serie de acte normative care reglementează în domeniile educaţie, justiţie, autorităţi administrative şi servicii publice, mijloace de comunicare, activităţi şi facilităţi culturale etc. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. r), legiuitorul constituant a prevăzut expres reglementarea prin lege organică a statutului minorităţilor naţionale din România. Or, Curtea constată că norma constituţională menţionată nu a fost transpusă într-un act normativ al legiuitorului ordinar, în prezent neexistând nicio lege care să reglementeze în mod unitar, coerent şi previzibil această materie. Mai mult, Curtea reţine că art. 73 alin. (3) lit. r) este singura normă din enumerarea cuprinsă de acest alineat care nu are corespondent în legislaţie, statutul minorităţilor naţionale din România, deşi recunoscut la nivel constituţional, ca expresie a tradiţiei istorice a statului român, întemeiat pe principiile democraţiei şi ale diversităţii culturale, în cadrul suveranităţii naţionale şi al integrităţii teritoriale, nefiind încă reglementat juridic aşa cum norma constituţională o cere.45. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 124 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară şi constată că Legea pentru completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi a art. 41 din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 este constituţională în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2017.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent-şef,
    Mihaela Senia Costinescu
    -----