DECIZIA nr. 93 din 28 februarie 2017referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 382 din 22 mai 2017



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cosmin-Marian Văduva- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 13.814/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi nr. 8.201/271/2016 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.365D/2016 şi nr. 1.762D/2016.2. Dezbaterile au avut loc la data de 19 ianuarie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, şi în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti, domnul avocat Valeriu Stoica, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.762D/2016 la Dosarul nr. 1.365D/2016, care a fost primul înregistrat, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată. La acelaşi termen, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 31 ianuarie 2017. La acea dată, Curtea a dispus, pentru aceleaşi motive, amânarea pronunţării pentru data de 28 februarie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 21 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.814/301/2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată.4. Prin Încheierea din 12 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.201/271/2016, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. într-o cauză având ca obiect contestaţie privind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că art. 8 alin. (5) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 sunt contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât consacră efectul retroactiv al legii, în totalitatea sa. Astfel, Legea nr. 77/2016 este aplicabilă contractelor de credit încheiate anterior intrării sale în vigoare, precum şi executărilor silite demarate anterior acestui moment, indiferent de stadiul lor. Autoarea excepţiei susţine că legea nouă adaugă raportului juridic născut sub imperiul legii vechi o instituţie juridică cu caracter de noutate faţă de dispoziţiile legale aplicabile la data încheierii raportului juridic avute în vedere de părţi. Prin aplicarea legii noi se ajunge, aşadar, la o altă consecinţă, la alte efecte ale contractului şi la un alt mecanism de stingere a obligaţiilor decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate contractele. Pentru contractele încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, nu pot fi avute în vedere alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate.6. Autoarea excepţiei apreciază că se încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin Legea nr. 77/2016 se instituie un tratament discriminatoriu al creditorilor faţă de consumatorii care au încheiat contracte de credit garantate cu ipotecă, întrucât acestea pun creditorul într-o poziţie de inferioritate, câtă vreme transferul dreptului de proprietate nu este condiţionat de acordul creditorului pentru dobândirea imobilului. Consumatorului i se recunoaşte dreptul absolut de a se libera de datorie prin simplul transfer al imobilului constituit drept garanţie, fără a ţine cont de interesul şi opţiunea creditorului, situaţie de natură să îl plaseze într-o poziţie privilegiată pe debitor.7. Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016 contravin, în opinia autoarei, dreptului la apărare şi accesului la justiţie, având în vedere că obiectul contestaţiei este limitat strict la condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - dispoziţii care sunt neconstituţionale în raport cu libertatea economică şi dreptul de proprietate. Practic, deşi creditorul are dreptul de a contesta notificarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului afectat garanţiei, prin darea în plată, acesta nu poate formula nicio apărare cu privire la drepturile sale şi cu privire la aspectele particulare ale speţei care ar putea conduce, eventual, la o inadmisibilitate a notificării. Având în vedere că, faţă de condiţiile de admisibilitate prevăzute în lege, se conferă un drept general tuturor consumatorilor, fără a se avea în vedere o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia ar deveni prea oneroasă pentru consumator, din diverse circumstanţe excepţionale, limitarea obiectului contestaţiei strict la aceste motive echivalează, în cele din urmă, cu o îngrădire nejustificată a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, care, în aceste condiţii, devin ineficace şi iluzorii.8. Autoarea excepţiei mai susţine că, prin dispoziţiile criticate, se aduce o atingere nepermisă dreptului de proprietate privată al creditorului asupra sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut, sume care nu se vor mai restitui în integralitate ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016. Or, creditorii deţin un drept de proprietate asupra întregii sume acordate cu titlu de împrumut, iar dispoziţiile legale prin care se prevede recuperarea creanţei numai în limita valorii imobilului adus în garanţie şi supus transferului forţat de proprietate echivalează cu o expropriere, câtă vreme nu se va recupera toată suma acordată. Această expropriere nu se produce în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, întrucât pierderea dreptului de proprietate asupra creanţei nu este compensată de o prealabilă şi dreaptă despăgubire, iar această pierdere nu operează pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii.9. În speţă, arată autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, dreptul consumatorului este unul discreţionar, deoarece acesta poate alege în orice moment obligarea instituţiei creditoare la achiziţionarea imobilului. Privarea de bun nu are loc pe baza unui act al vreunei administraţii, ci pe temeiul voinţei unui particular, ceea ce face ca această ingerinţă să fie una arbitrară, întrucât particularul, respectiv consumatorul, nu este obligat să urmărească vreun interes public, ci numai interesele sale private, atunci când solicită privarea instituţiei creditoare de bunul său.10. Limitarea gravă adusă dreptului de proprietate prin mecanismul dării în plată nu se încadrează, în opinia autoarei excepţiei, în limitele permise de art. 53 din Constituţie, pierderea dreptului de proprietate nefiind proporţională cu scopul urmărit, elementul de protecţie socială neregăsindu-se în condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.11. Autoarea excepţiei aduce în discuţie şi considerentele 115-117 ale Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. Astfel, autoarea apreciază că este necesar să se înlăture efectul suspensiv de drept al notificării, fiind evident că debitorul nu poate întrerupe, în mod legal, executarea de bunăvoie a plăţilor exclusiv în baza unei notificări, care este o manifestare unilaterală de voinţă. Menţinerea efectului suspensiv al notificării într-o asemenea ipoteză ar însemna ca, în pofida celor statuate de Curtea Constituţională, debitorul să păstreze un instrument prin care să genereze abuzuri, fiind suficientă o simplă notificare pentru a face legaliza neexecutarea obligaţiilor asumate. Or, dacă creditorul nu consimte la darea în plată, până când instanţa de judecată nu stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, oprirea plăţilor de către debitor, prin voinţa lui unilaterală, are doar semnificaţia unui fapt juridic, al cărui caracter licit sau ilicit (culpa contractuală) se stabileşte doar ulterior, pe baza hotărârii judecătoreşti care constată dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile impreviziunii.12. În opinia autoarei, deşi accesul liber la o activitate economică şi libera iniţiativă sunt garantate prin art. 45 din Constituţie, dispoziţiile legale criticate limitează această garanţie sub două aspecte. Operaţiunile de creditare, care reprezintă unele dintre activităţile principale ale creditorilor, sunt limitate sub aspectul operaţiunilor de recuperare a sumelor acordate, în baza cărora au fost întocmite planurile de profitabilitate, cu atât mai mult cu cât legea afectează contractele şi executările anterioare intrării sale în vigoare. Cel de-al doilea aspect vizează transformarea forţată a creditorului într-un „vehicul imobiliar“, deşi nu a exprimat liber o astfel de iniţiativă economică. Banca nu are ca obiect principal de activitate desfăşurarea activităţilor comerciale privitoare la imobile, iar, prin transferul forţat al proprietăţii asupra imobilelor, va fi obligată să desfăşoare această activitate neprevizionată.13. Nu are relevanţă faptul că instituţia de credit a primit un bun imobil drept garanţie a obligaţiei de rambursare a creditului, ori, în cazul executării silite a bunului, preţul de adjudecare, întrucât intenţia de la momentul constituirii ipotecii nu este aceea de a dobândi acest imobil în proprietate, ci doar de a avea o preferinţă înaintea altor creditori în ceea ce priveşte sumele valorificate din vânzarea respectivului bun ipotecat indiferent în mâinile cui s-ar afla la momentul valorificării. Dreptul de ipotecă, înţeles ca drept real accesoriu, nu schimbă obiectul creanţei pe care o garantează, ci îl pune pe creditor în poziţia unui creditor preferat. Este adevărat că aceste persoane juridice pot deţine imobile în proprietate, dar astfel de imobile sunt deţinute ca bază a exercitării comerţului lor specific şi nu ca un scop în sine al comerţului lor.14. Din prisma art. 45, în coroborare cu art. 135 din Constituţie, statul are obligaţia de a nu schimba sau altera scopul activităţii unui actor la viaţa economică, altfel se încalcă libertatea comerţului.15. Libera iniţiativă ar însemna libertatea persoanei de a desfăşura activitatea economică în modalitatea pe care aceasta o consideră cea mai potrivită pentru a-şi atinge scopul, uzând de mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie. În desfăşurarea activităţii sale economice, persoana este liberă să îşi aleagă partenerii contractuali şi clienţii. Ca o consecinţă, deşi libertatea contractuală nu are valenţe constituţionale exprese, ea ar putea fi subsumată conceptului de liberă iniţiativă, deoarece mijlocul juridic prin care persoana participă la viaţa economică este contractul ca formă de manifestare a libertăţii contractuale.16. Protejarea consumatorilor şi simpla calitate de consumator a uneia dintre părţile contractului nu poate conduce, potrivit autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, la un efect drastic de încălcare a libertăţii economice şi contractuale, cu atât mai mult cu cât elementul de protecţie socială lipseşte cu desăvârşire din cadrul condiţiilor de admisibilitate din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Aceasta cu atât mai mult cu cât acordarea de drepturi generale unei categorii largi de consumatori, fără a exista criterii clare în ce priveşte necesitatea consumatorului de protecţie socială, poate da naştere la abuzuri din partea consumatorilor.17. În final, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că, întrucât Legea nr. 77/2016 aduce atingere art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1)-(3), art. 45 şi art. 53 din Constituţie, este evidentă încălcarea art. 1 din Constituţie.18. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă apreciază, în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.365D/2016, că procedura dării în plată nu este susceptibilă de a crea un efect discriminatoriu pentru creditorul ipotecar în raport cu alte categorii de creditori, întrucât aceştia nu se află în situaţii egale. Instituţia bancară a acordat, în principiu, un credit în condiţiile în care valoarea imobilului a fost stabilită chiar de către evaluatori agreaţi de creditor, iar darea în plată reprezintă o soluţie echitabilă atât pentru debitor, cât şi pentru creditor care, la momentul acordării creditului, a apreciat că imobilul adus în garanţie acoperă valoarea acordată. Astfel, prin aplicarea legii, creditorul primeşte drept prestaţie echivalentă bunul imobil ipotecat în favoarea sa, fără ca, prin aceasta, să fie încălcate art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1)-(3) sau art. 45 din Constituţie.19. Instanţa arată că protecţia consumatorilor persoane fizice şi a dreptului la locuinţă familială a debitorului reprezintă scopuri legitime care justifică ingerinţa legiuitorului, că normele legale sunt previzibile, iar măsura este proporţională. Limitele aduse dreptului de proprietate privată şi libertăţii economice au, aşadar, un caracter rezonabil, măsurile sunt adecvate pentru îndeplinirea scopului urmărit şi există un just echilibru între interesele economice ale creditorului şi cele ale debitorului, fără ca prin aceasta să fie încălcate prevederile art. 53 din Constituţie. Se reţine, astfel, că prin legea specială - art. 3 şi art. 10 - s-au instituit condiţii derogatorii de la dreptul comun care nu generează o sarcină excesivă asupra creditorului, de natură de a-i afecta dreptul de proprietate sau de a aduce atingere principiilor libertăţii contractuale, din moment ce acesta primeşte în proprietate un imobil care, la momentul încheierii contractului, a fost evaluat ca acoperind creditul acordat.20. De asemenea, art. 8 alin. (5) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, ci reprezintă particularizări ale principiului aplicării imediate a legii civile noi.21. Judecătoria Oradea - Secţia civilă apreciază, în Dosarul Curţii nr. 1.762D/2016, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, fără a-şi motiva opinia.22. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie prevederile art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Din analiza notelor scrise ale autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, depuse la dosarele celor două cauze, reiese că autoarea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Prin urmare, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, care au următorul conţinut:– Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“;– Art. 4 alin. (1): (1)  Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.“;– Art. 5 alin. (1) şi (3): „(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.“; […](3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.“;– Art. 7: (1)  În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.“;– Art. 8 alin. (1) şi (5): „(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor“; […](5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.“;– Art. 10: (1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal.“;– Art. 11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.“26. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 21 referitor la liberul acces la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 135 referitor la economie.27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitatea acesteia prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor (...) privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei (…)“, precum şi de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. 28. Astfel, Curtea reţine, referitor la situaţia de fapt din cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat Curtea, că autoarea Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti a încheiat contractele de credit cu consumatorii înainte de data intrării în vigoare a noului Cod Civil, respectiv 1 octombrie 2011. Curtea reţine, în plus, că autoarea excepţiei a invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“] şi ipoteza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016.29. Faptul că aceste contracte de credit au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil este relevant şi în examinarea admisibilităţii excepţiei având ca obiect neconstituţionalitatea tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze a art. 11, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016.30. Un al treilea motiv de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate din prezentul dosar, generat de lipsa legăturii dispoziţiilor legale criticate cu soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, rezultă din faptul că niciunul dintre consumatorii care sunt parte la contractele de credit nu a fost supus executării silite a imobilului ipotecat. În aceste condiţii, Curtea va reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu au legătură cu soluţionarea celor două cauze în care au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate conexate în prezentul dosar şi, prin urmare, va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestora.31. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a reţinut că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract de credit în parte. Curtea a mai reţinut că, în cazul în care instanţa judecătorească nu ar avea această posibilitate şi obligaţie, dispoziţiile legale menţionate ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. 32. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, faptul că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a constatat că prevederile menţionate în prealabil sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare, precum şi faptul că decizia precitată a fost pronunţată ulterior datei la care a fost sesizată Curtea Constituţională în dosarele conexate în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la prevederile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 va fi respinsă ca devenită inadmisibilă. 33. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, a reţinut că dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, iar cu privire la dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie a constatat că nu au incidenţă în cauza de faţă [paragraful 130]. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate repune în discuţie conformitatea dispoziţiilor criticate din Legea nr. 77/2016 cu o parte dintre aceste texte constituţionale. 34. În urma examinării criticilor formulate de autoarea excepţiei din perspectiva acestor dispoziţii constituţionale, instanţa constituţională constată că atât considerentele, cât şi soluţia reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză.35. Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, că „indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.“[paragraful 115]. 36. În ceea ce priveşte critica autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în faţa legii, întrucât instituie un tratament discriminatoriu al creditorilor faţă de consumatorii care au încheiat contracte de credit garantate cu ipotecă, Curtea reiterează jurisprudenţa sa constantă referitoare la conceptul de egalitate în faţa legii, care nu presupune că stabilirea unui tratament juridic diferenţiat unor situaţii distincte este discriminatorie. Dimpotrivă, în acest fel se asigură deplina respectare a acestui principiu constituţional fundamental. Astfel, în Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005, Curtea a precizat că „egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat“. Cu referire la criticile autoarei excepţiei, Curtea reţine că deosebirile obiective dintre categoria profesioniştilor şi cea a consumatorilor sunt suficient de relevante şi semnificative încât să justifice opţiunea legiuitorului de a le aplica un regim juridic distinct.37. Privitor la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din perspectiva art. 45 şi art. 135 din Constituţie, Curtea reţine că însuşi textul art. 45 din Constituţie dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Or, dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 se pot încadra în această categorie - în condiţiile legii - legiuitorul constituant însuşi acordându-i legiuitorului ordinar prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cel al liberei iniţiative. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, că „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.“[paragraful 16].38. În fine, referitor la prevederile art. 11 teza întâi prin raportare la celelalte dispoziţii ale Legii nr. 77/2016 criticate în prezenta cauză, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 10, Curtea reţine, în primul rând, că toate considerentele reţinute anterior la paragrafele 35-37 sunt aplicabile mutatis mutandis. În plus, Curtea reiterează cele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 128, cu privire la criticile aduse din perspectiva art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată. Astfel, în accepţiunea art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. De asemenea, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă. Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate. 39. Acest ultim considerent al deciziei precitate este, cu precădere, relevant în examinarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. Astfel, Curtea constată că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.40. În acest context, Curtea reţine că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie. Astfel, în lipsa formulării contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părţi acceptă faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în condiţiile intervenirii impreviziunii, părţile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna creditorului un instrument juridic prin intermediul căruia echilibrează poziţia economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condiţiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca pe această perioadă contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că această perioadă este una preprocesuală, de negociere între părţi, în care sunt cercetate posibilităţile de continuare a executării contractului de credit prin adaptarea acestuia la noile condiţii socio-economice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestaţie, notificarea este afectată de o condiţie rezolutorie, aceea a admiterii contestaţiei de către instanţa judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiţie se împlineşte, pe toată perioada termenului de contestaţie şi al judecăţii, notificarea are drept efect şi suspendarea plăţilor rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie şi conexă acesteia.41. În acest context, Curtea constată că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată.42. Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, constată că acestea reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014 sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013] în condiţiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituţie, cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluţia şi confruntarea acestora în timp [cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015], cât şi din perspectiva titularilor lor.43. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun în sensul art. 1 din Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit [a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 24], intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente.44. În continuare, Curtea urmează să analizeze dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea reţine că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.45. De asemenea, Curtea constată că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/cu caracter provizoriu, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea constată că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, precum şi la relaţia profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză care tranşează problema litigioasă dintre părţi.46. În continuare, Curtea reţine că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unui largi sfere de persoane care, deşi se află într-un raport de egalitate juridică cu profesioniştii, sub aspectul puterii lor economice, apreciată în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat [contract de credit] şi în condiţii restrictive [condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii], protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată ar fi fost depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei, întrucât Curtea în analiza sa pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie, să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică formală, rezultată din contractul de credit, să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. 47. De asemenea, Curtea reţine că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. 48. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce caracterizează orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. 49. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie dată acestora de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permite menţinerea suspendării plăţilor către creditori, numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate, respectiv de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins în substanţa sa prin faptul că debitorii beneficiază de prerogativa prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. 50. Prin urmare, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016.51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5), a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, a prevederilor art. 11 teza a doua, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 şi art. 8 alin. (1), a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, şi cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din aceeaşi lege,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5), a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.814/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 8.201/271/2016 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă.2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceeaşi parte în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe.3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceeaşi parte în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe, şi constată că sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.4. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceeaşi parte în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe, şi constată că sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cosmin-Marian Văduva
    ----