DECIZIE nr. 651 din 1 noiembrie 2016referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1 din 3 ianuarie 2017



        Valer Dorneanu - preşedinte    Marian Enache - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Livia Doina Stanciu - judecător    Simona-Maya Teodoroiu - judecător    Varga Attila - judecător    Mihaela Ionescu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Caraş în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1 al Tribunalului Ialomiţa - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 314D/2016.2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a formulat cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, întrucât se află internat în spital, însă nu a depus un bilet de internare.3. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la cererea formulată, apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât autorul excepţiei nu a făcut dovada imposibilităţii de prezentare.4. Curtea, deliberând, respinge cererea formulată de autorul excepţiei, iar preşedintele Curţii dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sandor Magyar în dosarele nr. 152/309/2016 şi nr. 153/309/2016 ale Judecătoriei Şimleul Silvaniei - Secţia mixtă.5. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de avocatul Vasile Dumitru din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar.6. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar partea prezentă şi reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016 la Dosarul nr. 314D/2016, care a fost primul înregistrat.7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei din dosarele Curţii nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că nu există o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, aşadar nu există un control judiciar cu privire la aceasta, norma procesual penală criticată intrând în coliziune cu dispoziţiile art. 11 din noul Cod civil, potrivit cărora "Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri". Totodată, partea prezentă, având cuvântul, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi precizează că soluţionarea cererii de recuzare se face de către un complet de la aceeaşi instanţă, iar nu de către o instanţă superioară, din această perspectivă textul criticat fiind neconstituţional.8. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că soluţionarea unei cereri de recuzare se face potrivit regulilor prevăzute de Codul de procedură penală, cazurile de incompatibilitate fiind de ordine publică. Precizează că recuzarea, precum şi abţinerea sunt incidente procedurale, ca atare prin soluţionarea unor astfel de cereri nu se soluţionează fondul cauzei. Arată că nu există nicio dispoziţie constituţională sau convenţională care să impună un dublu grad de jurisdicţie în această materie, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nefiind incident în cauză. De altfel, observă că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală preia conţinutul avut anterior de art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, text care a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor obiecţiuni similare, Curtea Constituţională statuând că nu este vorba despre o acuzaţie în materie penală, legiuitorul neavând obligaţia de a institui o cale de atac în această materie. Arată că norma procesual penală criticată asigură soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, cazurile noi de incompatibilitate putând fi analizate prin reiterarea cererii de recuzare oricând pe parcursul procesului penal. În final, faţă de invocarea de către autori a dispoziţiilor art. 408 din Codul de procedură penală, face referire la Decizia Curţii nr. 440 din 21 iunie 2016, paragraful 16, în care s-a reţinut că "autoarea excepţiei îşi întemeiază critica pe comparaţia dintre textul criticat şi alte dispoziţii din Codul de procedură penală. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, în repetate rânduri, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne".9. Având cuvântul în replică, apărătorul autorului excepţiei din dosarele Curţii nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016 arată că în această materie este vorba despre o suspiciune rezonabilă ce îşi are corespondent în dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat obligă inculpatul să formuleze plângere penală împotriva judecătorului recuzat.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:10. Prin Încheierea din 24 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1, Tribunalul Ialomiţa - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Constantin Caraş cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Feteşti prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de autorul excepţiei.11. Prin încheierile din 24 martie 2016, pronunţate în dosarele nr. 152/309/2016 şi nr. 153/309/2016, Judecătoria Şimleul Silvaniei - Secţia mixtă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Sandor Magyar cu ocazia soluţionării cererilor de recuzare formulate de autorul excepţiei împotriva judecătorilor învestiţi să soluţioneze contestaţiile în anulare formulate împotriva unor încheieri pronunţate în dosare penale.12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanţei de contencios constituţional, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 314D/2016 susţine că, prin faptul că legea nu prevede o cale de atac pentru încheierile prin care se soluţionează abţinerea şi recuzarea, se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil. De asemenea, autorul excepţiei din dosarele Curţii nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016 susţine că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală "este neconstituţional fiindcă orice act se poate ataca cu apel sau recurs, însă recuzarea nu are cale de atac".13. Tribunalul Ialomiţa - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât este atributul legiuitorului de a stabili atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora. Face referire la Decizia Curţii nr. 185 din 14 iunie 2001 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968.14. Judecătoria Şimleul Silvaniei - Secţia mixtă apreciază că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, deoarece, deşi legea nu prevede o cale de atac separată împotriva soluţiilor pronunţate cu privire la cererea de abţinere sau de recuzare, acestea pot fi atacate odată cu fondul cauzei. Face referire la dispoziţiile constituţionale ale art. 129, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", şi apreciază că este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora, aşa încât faptul că încheierea prin care sa admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.16. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 185 din 14 iunie 2001 şi nr. 68 din 27 ianuarie 2011, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968. Face referire la dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 127, potrivit cărora procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, reţine că, potrivit art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Apreciază că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Consideră că procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale. Reţine, totodată, că încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere sau de recuzare nu soluţionează fondul cauzei, aşa încât lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se justifică prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului.17. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În susţinerea opiniei sale, arată că norma legală criticată conferă caracter definitiv încheierii prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea, statuând astfel o excepţie de la regulă, aceasta nefiind supusă niciunei căi de atac. Or, cadrul legal în materia apelului (art. 408 din Codul de procedură penală) prevede, ca regulă, că încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, respectiv apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, iar, ca excepţie, cazurile când, potrivit legii, încheierile pot fi atacate separat cu apel. Apreciază că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală introduce o nouă excepţie de la regulă, în condiţiile în care sintagma "niciunei căi de atac" are semnificaţia imposibilităţii de atacare atât odată cu sentinţa, cât şi separat. Reţine că accesul liber la justiţie, aşadar dreptul la o cale de atac, nu este un drept absolut, putând fi limitat atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa. Consideră însă că desfiinţarea dreptului de a ataca orice încheiere de soluţionare a abţinerii sau recuzării afectează dreptul în chiar esenţa/existenţa sa. Aşa încât consideră că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală aduc atingere liberului acces la justiţie, consacrat constituţional în art. 21. Apreciază, în final, că normele procesual penale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor.18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente şi ale apărătorului său, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actelor de sesizare a Curţii, dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: "Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac." Având în vedere cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate - soluţionarea unor cereri de recuzare, respectiv soluţionarea contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare -, Curtea urmează a se pronunţa doar în ceea ce priveşte norma procesual penală ce reglementează regimul juridic aplicabil încheierilor prin care se soluţionează cererea de recuzare, în această măsură excepţia de neconstituţionalitate având legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În aceste condiţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: "Încheierea prin care se soluţionează [...] recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac."21. Autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 314D/2016 susţine că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. Autorul excepţiei din dosarele Curţii nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016 susţine că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, fără a indica dispoziţii din Legea fundamentală pretins încălcate.22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că în Dosarul nr. 314D/2016, prin Încheierea din 24 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Ialomiţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Prin aceeaşi încheiere, instanţa de judecată a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de autorul excepţiei împotriva Încheierii de şedinţă din data de 8 decembrie 2015, pronunţată în camera de consiliu de Judecătoria Feteşti, prin care a fost respinsă cererea de recuzare. Astfel, Curtea observă că acţiunea aflată în faţa judecătorului a quo, în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, este ab initio inadmisibilă. Curtea reţine însă că prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, a statuat că "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză". Însă, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, invocată în prezenta cauză, Curtea constată că sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Astfel, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate în prezenta cauză.23. În continuare, Curtea observă că, în dosarele nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016, autorul excepţiei susţine că normele procesual penale cuprinse în art. 68 alin. (7) sunt neconstituţionale, fără a indica dispoziţii din Legea fundamentală pretins încălcate. Cu referire la motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, prin indicarea de către autorul excepţiei a dispoziţiei constituţionale încălcate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a teoretizat existenţa unei anumite structuri a excepţiei de neconstituţionalitate. Este vorba despre trei elemente, inerente şi intrinseci oricărei excepţii de neconstituţionalitate, şi anume: textul de lege contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, adică motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. Curtea a observat în decizia precitată că, "dacă primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Mai mult decât atât, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele trei elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, soluţia pronunţată de Curte va fi de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei cuprinse în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992". Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, a stabilit că "simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»".24. Curtea reţine, de asemenea, că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la aplicarea articolului 21 primul paragraf din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, un reclamant nu este obligat să indice explicit norma de drept specifică pe care îşi întemeiază motivul, cu condiţia ca argumentaţia sa să fie suficient de clară şi de precisă pentru ca partea adversă şi instanţa Uniunii să poată identifica fără dificultate această normă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology şi alţii/Comisia, T-279/03, punctele 38-41; a se vedea în acest sens şi prin analogie Hotărârea din 13 noiembrie 2008, SPM/Consiliul şi Comisia, T-128/05, punctul 65). Astfel, o prezentare a motivelor, mai degrabă pe fondul acestora decât prin calificarea lor legală, poate fi suficientă, cu condiţia ca aceste motive să rezulte din cererea introductivă cu o claritate suficientă (Hotărârea din 26 martie 2010, Proges/Comisia, T-577/08, punctul 21).25. Faţă de cele reţinute, Curtea constată că în dosarele nr. 450D/2016 şi nr. 451D/2016, deşi motivarea excepţiei de neconstituţionalitate cuprinde afirmaţii generale - "art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală este neconstituţional fiindcă nu are cale de atac" -, se poate deduce, în mod rezonabil, că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt criticate prin raportare la art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie. Cum din această formulare a excepţiei se poate identifica textul de referinţă pretins încălcat, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezentele cauze întruneşte condiţia de admisibilitate referitoare la motivare, aşa încât poate exercita controlul de constituţionalitate şi în aceste cauze.26. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, normele procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare vor fi analizate de Curte dintr-o perspectivă istorică, prin plasarea art. 68 alin. (7) din actualul Cod de procedură penală în ansamblul acestor dispoziţii de procedură. Astfel, din succesiunea în timp a normelor procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, Curtea observă că, în ceea ce priveşte încheierea de admitere a cererii de recuzare, legiuitorul a fost consecvent, în sensul că nu a stabilit în legea procesual penală vreo cale de atac cu privire la aceasta (excepţie făcând Codul de procedură penală din 1864, în care însă nu se făcea distincţie între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării în stabilirea căii de atac a apelului). Cât priveşte încheierea de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a stabilit în legea procesual penală din 1864 că aceasta este supusă apelului (separat), iar în legea procesual penală din 1936 că această încheiere este supusă căii de atac (a apelului) odată cu fondul cauzei, în vreme ce Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat expres cu privire la acest aspect până în anul 2003, când, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, la art. 52 a fost introdus un alineat nou - alineatul 7 -, prin care s-a reglementat calea de atac a recursului, care se judeca separat de către instanţa de recurs. Alineatul 7 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat însă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală, cu justificarea - din preambul - eliminării posibilităţii de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Curtea reţine că, atât în perioada în care Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat o cale de atac cu privire la încheierea de respingere a recuzării, cât şi după abrogarea prevederilor privind calea de atac a recursului separat cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, în lipsa unor dispoziţii exprese, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, s-a stabilit, în principiu, că aceste încheieri pot fi atacate odată cu fondul, prin formularea căii de atac prevăzute cu privire la hotărârea care se pronunţă pe fondul cauzei.27. Totodată, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, şi prin Decizia nr. 299 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 9 decembrie 2002, reţinând că "dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală nu sunt contrare art. 125 din Constituţie, ci în deplină concordanţă cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituţie se prevede că «Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege». În acest sens, dispoziţiile constituţionale ale art. 128 prevăd că «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii». Prin urmare, este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora. Faptul că încheierea de şedinţă prin care sa admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau a posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atare încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei [...], în speţă încheierea de şedinţă privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparţine categoriei de încheieri date în cursul judecăţii, prin care instanţa de judecată soluţionează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei" şi că "În ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât o dată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală că încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau cu decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai o dată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[...]".28. De asemenea, cu privire la prevederile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 - după abrogarea alin. 7 al art. 52 din acelaşi cod -, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin numeroase decizii, respectiv deciziile nr. 24 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005, nr. 302 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 30 august 2005, nr. 343 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 10 august 2005, nr. 72 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007, nr. 133 din 20 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007, nr. 1.063 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 5 noiembrie 2008, nr. 1.091 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008, nr. 677 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 17 iunie 2009, nr. 811 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, nr. 1.681 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010, şi nr. 68 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 10 februarie 2011, respingând excepţia de neconstituţionalitate, cu motivarea că "Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 127 din Constituţie, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Rezultă, aşadar, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale." Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, "în ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, aceasta nu soluţionează fondul cauzei şi de aceea lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei."29. Curtea reţine că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală în vigoare - criticat în cauza pendinte - prevede că încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv încheierea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, "modalităţile de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanţă sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. [...] Încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac". Curtea observă că în expunerea de motive se menţionează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunţării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfăşurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc însă că atât încheierile de admitere, cât şi cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunţării, justificarea opţiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părţile să abuzeze de instituţia recuzării pentru a amâna momentul pronunţării unei soluţii în cauză.30. Autorii excepţiei susţin, în esenţă, că nereglementarea unei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul părţilor la un proces echitabil şi dreptul la apărare.31. Faţă de formularea actualelor norme procesual penale şi având în vedere criticile autorilor excepţiei, Curtea reţine că nu pot fi preluate considerentele deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora "încheierea [a.n. de respingere a recuzării] poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei", în condiţiile în care actuala lege procesual penală stabileşte, în mod expres, caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării. Aşadar, având în vedere prevederea expresă din art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală - care nu lasă loc de interpretare - referitoare la lipsa oricărei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării, Curtea nu poate reţine că împotriva acestei din urmă încheieri ar putea fi formulat apel, "odată cu sentinţa", în temeiul art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală.32. Curtea poate reţine însă, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât critica potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită "în condiţiile legii". Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", iar art. 126 alin. (2) prevede că "prin lege" se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Aşadar, Curtea reţine că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate.33. Totodată, Curtea reţine că norma procesual penală criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul, nu antamează fondul cauzei. De altfel, prin Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24, Curtea a reţinut că "procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar".34. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei "acuzaţii penale" formulate împotriva unei persoane a fost examinată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea reţine că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. De altfel, dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală nu figurează printre garanţiile unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.35. De asemenea, Curtea reţine că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, "Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă", alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că "Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată".36. Totodată, Curtea constată că împotriva hotărârii ce urmează a se da după judecarea cauzei penale părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea reţine că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele.37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Caraş în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1 al Tribunalului Ialomiţa - Secţia penală, de Sandor Magyar în dosarele nr. 152/309/2016 şi nr. 153/309/2016 ale Judecătoriei Şimleul Silvaniei - Secţia mixtă şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Ialomiţa - Secţia penală şi Judecătoriei Şimleul Silvaniei - Secţia mixtă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 1 noiembrie 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    prof. univ. dr. VALER DORNEANU

    Magistrat-asistent,

    Mihaela Ionescu
    ----