DECIZIE nr. 500 din 30 iunie 2016referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 743 din 23 septembrie 2016



        Valer Dorneanu - preşedinte    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Simona-Maya Teodoroiu - judecător    Augustin Zegrean - preşedinte    Mihaela Ionescu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Asociaţia "Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor" din Braşov în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.904D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a comunicat la dosar note de şedinţă prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că sintagma "suspiciune rezonabilă" din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală este o sintagmă de standard juridic desprinsă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi permite calificarea faptelor, evaluarea lor pentru a aprecia dacă un judecător se încadrează într-un caz de incompatibilitate. De asemenea, cât priveşte motivele de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, arată că procedura de soluţionare a recuzării ţine cont de specificul acestui incident procedural, de necesitatea evitării tergiversării soluţionării cauzei, în aceste condiţii motivele de neconstituţionalitate invocate fiind nefondate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 15 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 23.305/197/2015, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia "Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor" din Braşov în soluţionarea cererii de recuzare formulate de autor în cauza penală având ca obiect plângerea împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire penală.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că motivul de incompatibilitate, reglementat în art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, formulat prin sintagma "există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată", este vag şi ambiguu, astfel încât generează confuzie, afectând principiul încrederii legitime care impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă. Arată că termenul de "suspiciune rezonabilă" este o inovaţie semantică a noului Cod de procedură penală, nedefinit prin textul de lege şi a cărui recurenţă este relativ mare (apare de mai mult de treizeci de ori în cuprinsul codului), fiind ataşat celor mai importante instituţii procesuale (de pildă, acţiunea penală, tehnicile speciale de supraveghere şi cercetare, măsurile preventive, începerea urmăririi penale). Susţine că, în cazul ataşării termenului precitat la instituţiile procesual penale menţionate, acesta formează un binom contextual cu sintagme a căror interpretare este lipsită de echivoc, în cazul instituţiei recuzării însă sintagma "suspiciune rezonabilă" formează un binom contextual cu o altă formulare lipsită de orice repere ori criterii de interpretare, respectiv "imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată", ambiguitatea generală a formulării dublându-se. Consideră că, în lipsa unei formulări mai clare a art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală - de maniera formulării situaţiilor de incompatibilitate - şi, în lipsa unor criterii predictibile care să orienteze judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare în demersul său de identificare a situaţiilor de afectare a imparţialităţii judecătorilor a căror recuzare se cere, aproape orice argument adus de justiţiabilul care cere recuzarea poate fi respins. Apreciază că golirea de eficienţă a dreptului la recuzare a judecătorului este de natură a submina dreptul fundamental la un proces echitabil.6. Susţine, de asemenea, că soluţionarea cererii de recuzare de către un judecător de la aceeaşi instanţă cu cel a cărui recuzare se cere nu poate fi rezolvată imparţial şi obiectiv de către acesta, ci numai de către judecători de la o instanţă superioară, în caz contrar fiind încălcat dreptul la un proces echitabil. Totodată, susţine că este încălcat dreptul la un proces echitabil şi prin faptul că cererea de recuzare poate fi soluţionată cu excluderea părţilor.7. Judecătoria Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate formulate în legătură cu dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg potrivit căreia legea trebuie să fie accesibilă, clară şi previzibilă. Reţine că, prin prisma legislaţiei şi doctrinei procesual penale, "suspiciunea rezonabilă" reprezintă un standard juridic de apreciere a faptelor care permite încadrarea judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei într-o situaţie de incompatibilitate. Totodată, bănuiala trebuie să se bazeze pe fapte specifice şi articulabile, luate împreună cu concluzii raţionale confirmate de probe. Imparţialitatea judecătorului presupune ca acesta să fie echidistant, astfel că el nu va favoriza prin cuvânt sau faptă pe niciuna dintre părţi şi va urmări în permanenţă ca nicio parte să nu se simtă dezavantajată. În materie penală, neutralitatea judecătorului se rezumă doar la a împiedica orice dezechilibru procesual între părţi, el fiind cel care va hotărî modul de finalizare a procedurii. Observă că fiecare dintre termenii care compun sintagma "suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată" are o semnificaţie proprie, atent analizată în doctrină şi în jurisprudenţă, permiţând judecătorului chemat să soluţioneze o cerere de recuzare să deceleze criteriile pentru a determina, în concret, care dintre situaţiile reclamate de părţi se circumscriu cazului de incompatibilitate instituit de norma evocată.8. În ceea ce priveşte dispoziţiile înscrise în art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării, instanţa de judecată constată că acestea sunt similare, în elementele lor esenţiale - soluţionarea cererii de recuzare de către un alt complet din cadrul aceleiaşi instanţe, respectiv facultatea judecătorului învestit cu soluţionarea cererii de recuzare de a asculta procurorul şi părţile - dispoziţiilor prevăzute de art. 52 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1968, care au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate. Reţine faptul că instanţa de contencios constituţional, verificând conformitatea normelor procesual penale anterioare cu dispoziţiile Legii fundamentale, a concluzionat că acestea nu încalcă niciuna dintre aceste prevederi. Invocă deciziile Curţii nr. 300 din 7 noiembrie 2002, nr. 241 din 27 mai 2004 şi nr. 306 din 8 iulie 2004, în care instanţa de contencios constituţional a statuat că "judecarea cererii de recuzare fără citarea părţilor are ca scop evitarea prelungirii nejustificate a judecăţii şi efectuarea acesteia într-un termen rezonabil". Arată instanţa de judecată că un argument suplimentar care evidenţiază caracterul neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate derivă din însăşi natura instituţiei recuzării, aceasta fiind o procedură remediu pentru a elimina dezechilibrul procedural care poate exista atunci când un anume magistrat nu prezintă garanţiile de imparţialitate necesare unui proces echitabil. Apreciază că ipoteza invocată de către autoarea excepţiei, potrivit căreia niciun magistrat al instanţei nu este imparţial în soluţionarea cererii de recuzare, corespunde instituţiei strămutării, distinctă de cea a recuzării.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 558 din 16 octombrie 2014 şi nr. 333 din 12 iunie 2014, în care s-a reţinut că imparţialitatea judecătorilor poate fi apreciată într-un dublu sens, pe de o parte, ca un demers subiectiv, care tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, iar, pe de altă parte, ca un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Reţine că, pentru a garanta o judecată imparţială şi în respectul dreptului la un proces echitabil, dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu impun dovedirea caracterului cert al lipsei de imparţialitate, ci doar formarea convingerii instanţei că există o suspiciune rezonabilă în sensul afectării imparţialităţii judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei. Cât priveşte sintagma "suspiciune rezonabilă", deşi ea nu este definită în Codul de procedură penală, nu se poate susţine că ar fi lipsită de claritate şi previzibilitate, sensul său fiind determinat prin raportare la înţelesul comun al cuvintelor ce o compun, acela fiind de "presupunere, bănuială bazată pe raţiune, pe judecată". Observă că reglementarea actuală a procedurii de soluţionare a cererii de recuzare este similară celei prevăzute în art. 52 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1968, aceasta din urmă fiind supusă controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză, constatându-se conformitatea sa cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. În acest sens face referire la deciziile nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 992 din 8 iulie 2010.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:- Art. 64 alin. (1) lit. f): "Judecătorul este incompatibil dacă: .... f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.";- Art. 68 alin. (1): "Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.";- Art. 68 alin. (5): "Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită."14. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată, Curtea reţine că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Referitor la termenul "suspiciune rezonabilă", a cărui lipsă de claritate şi previzibilitate este criticată în prezenta cauză, Curtea observă că acesta a fost folosit de legiuitor pentru prima dată în cuprinsul dispoziţiilor art. 217^1 din Codul de procedură penală din 1968, introdus prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Acest articol dispunea că, atunci "când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad". Noua reglementare procesual penală relevă o recurenţă a acestui termen, fiind utilizat de legiuitor în cuprinsul mai multor articole, de pildă art. 61 alin. (1), art. 71, art. 124 alin. (2), art. 125, art. 154 alin. (1), art. 165 alin. (2), art. 202 alin. (1), art. 293 alin. (2), art. 493 alin. (1). Referitor la semnificaţia acestui termen, Curtea reţine că în doctrină s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, s-a reţinut că prin "suspiciune rezonabilă" trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile).16. Cu referire la termenul "suspiciune rezonabilă", Curtea observă că instanţa de la Strasbourg a analizat această sintagmă în legătură cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reţinând că prin existenţa unei suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date sau informaţii de natură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei de a stabili gradul de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53).17. În contextul cauzei deduse judecăţii, Curtea observă că termenul "suspiciune rezonabilă", utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului. Curtea observă că recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect - judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri, astfel cum se arată în literatura de specialitate, "pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie, şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. (...), judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul, în care ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma, că este imparţial (...)". Cu privire la imparţialitate, Curtea observă că, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, "justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi", ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, "în numele legii", după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Nimeni nu este mai presus de lege". Aşadar, Curtea reţine că principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).18. Totodată, Curtea observă, în acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele Curţii Europene a Drepturilor Omului: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Klezn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei, De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (a se vedea Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015).19. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, paragraful 57 şi următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30, şi Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Marii Britanii, paragraful 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98).20. Având în vedere jurisprudenţa celor două instanţe, precitată, Curtea constată că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este "percepţia rezonabilă de subiectivism", modalităţile de a stabili dacă există percepţia de subiectivism evoluând de la o "probabilitate mare" de subiectivism până la o "probabilitate reală", o "posibilitate substanţială" şi o "suspiciune rezonabilă" de subiectivism. Percepţia de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, aşadar, ceea ce este decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparţialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conştient sau inconştient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă şi bine informată ar percepe existenţa unui atare subiectivism.21. În concluzie, întrucât există o jurisprudenţă coerentă, constantă şi clară a instanţei de contencios constituţional şi a instanţei europene cât priveşte analiza imparţialităţii judecătorului cauzei, Curtea nu poate reţine că sintagma criticată din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală este vagă şi ambiguă, astfel cum susţine autoarea excepţiei.22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă", şi art. 68 alin. (5) din acelaşi cod, potrivit cu care: "Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.", autoarea excepţiei susţine că soluţionarea cererii de recuzare de către un judecător de la aceeaşi instanţă cu cel a cărui recuzare se cere nu poate fi rezolvată imparţial şi obiectiv, considerând, de asemenea, că este încălcat dreptul la un proces echitabil şi prin faptul că cererea de recuzare poate fi soluţionată cu excluderea părţilor.23. Faţă de criticile autoarei excepţiei, Curtea reţine că prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi sau a procurorului, prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată. Este vorba despre o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilităţii, ce are caracterul unei excepţii de incompatibilitate, utilizată doar atunci când, anterior, persoana incompatibilă nu a formulat declaraţie de abţinere. În Codul de procedură penală, recuzarea judecătorului şi procedura de soluţionare a acesteia sunt reglementate în art. 67-68, normele procesual penale în vigoare nerelevând diferenţe semnificative faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 51-52 din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, Curtea observă că actuala reglementare, după modelul art. 51 din vechiul Cod de procedură penală, legiferează două etape de rezolvare a cererii de recuzare. În primul rând, potrivit art. 67 alin. (5) din Codul de procedură penală, cererea de recuzare presupune o etapă de examinare a admisibilităţii în principiu, care se realizează de judecătorul sau de completul de judecată în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare. Urmează, dacă se constată faptul că cererea de recuzare este admisibilă în principiu, ca aceasta să fie trimisă unui alt judecător sau unui alt complet de judecată din cadrul aceleiaşi instanţe, spre soluţionare. În concret, Curtea observă că, potrivit art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, "incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei." Cu titlu de excepţie, potrivit alin. (8) al art. 68 din Codul de procedură penală, când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.24. În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare, Curtea reţine că aceasta nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal.25. Într-o analiză comparativă a cadrului legislativ actual cu cel din Codul de procedură penală din 1968, Curtea observă că în ambele reglementări soluţionarea recuzării se realizează fără citarea părţilor şi a procurorului. Fiind sesizată cu dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la soluţionarea recuzării, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar, potrivit dispoziţiilor art. 127 din Constituţie, "şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege". De asemenea, Curtea a luat în considerare şi prevederile cuprinse în art. 129 din Constituţie, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Având în vedere aceste prevederi constituţionale, Curtea a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa fiind, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată (a se vedea Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005).26. De asemenea, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Astfel, referitor la vechea reglementare, instanţa de contencios constituţional a statuat că, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, examinarea cererii de recuzare se face "de îndată", iar părţile sunt ascultate numai "dacă se găseşte necesar", în vederea împiedicării tergiversării soluţionării cererii de recuzare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată (a se vedea Decizia nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012).27. În aceste condiţii, Curtea constată că soluţionarea cererilor de recuzare, potrivit noii reglementări, trebuie însoţită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerităţii acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluţionării în ansamblu a cauzei. De altfel, Curtea observă că, potrivit tezei a doua a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. Curtea reţine că, deşi procedura soluţionării cererii de recuzare este în principiu nepublică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să îşi susţină prin avocat cererea.28. Având în vedere cele arătate, Curtea nu poate reţine contrarietatea prevederilor art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală în raport cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia "Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor" din Braşov în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2016.

    PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

    prof. univ. dr. VALER DORNEANU

    Magistrat-asistent,

    Mihaela Ionescu
    ------