DECIZIE nr. 19 din 19 ianuarie 2016referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 233 din 30 martie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte    Valer Dorneanu - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Simona-Maya Teodoroiu - judecător    Mihaela Ionescu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Ştefan Roşca Stănescu în Dosarul nr. 1.419/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 942D/2015.2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de avocat Daniel Mircea Victor Chitic, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. De asemenea, se prezintă partea Sorin Pantiş, asistată de avocat Lucian Dumitraşcu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, iar partea Claudiu Simulescu a comunicat o adresă prin care arată că nu doreşte să fie prezentă la termenul de judecată în faţa Curţii Constituţionale. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei. Sorin Pantiş, având cuvântul, solicită, de asemenea, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.4. Preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului judecător Daniel Marius Morar, care solicită părţilor să precizeze norma procesual penală potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă să soluţioneze calea de atac, atunci când în cauză una dintre părţi are calitatea de parlamentar, în ipoteza în care hotărârea primei instanţe este anterioară dobândirii calităţii de parlamentar.5. Reprezentantul autorului excepţiei face referire la prevederile art. 40 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar domnul judecător Daniel Marius Morar solicită să precizeze dacă îşi circumscrie critica la dispoziţiile menţionate. Apărătorul autorului excepţiei face precizarea că dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile constituţionale invocate.6. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că normele procesual penale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, ci reprezintă o materializare a acestora. Astfel, art. 48 din Codul de procedură penală preia conţinutul dispoziţiilor art. 40 din Codul de procedură penală anterior, însă, la momentul la care acestea din urmă au făcut obiect al controlului de constituţionalitate, pronunţându-se Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, alin. 2 prevedea că dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei. Ca urmare a Deciziei nr. 67 din 13 februarie 2003, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală (din 1968) sunt neconstituţionale, aceste dispoziţii au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, fiind reglementată excepţia dobândirii uneia dintre calităţile care atrag judecata în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cu privire la art. 40 din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public arată că acesta preia conţinutul art. 29 din Codul de procedură penală anterior, potrivit căruia instanţa supremă judecă, în primă instanţă, printre altele, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi europarlamentari. Apreciază că normele procesual penale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 72, iar în cauză motivele de neconstituţionalitate invocate privesc o problemă de interpretare şi aplicare a legii, aspecte care nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa constituţională.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:7. Prin Încheierea din 28 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.419/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Sorin Ştefan Roşca Stănescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală.8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, prin Sentinţa penală nr. 726 din 28 august 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, a fost achitat atât pentru infracţiunea de utilizare a informaţiei privilegiate, cât şi pentru infracţiunea de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracţional organizat. În data de 9 decembrie 2012, autorul excepţiei este ales parlamentar, mandatul fiind validat la data de 19 decembrie 2012, în data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală, iar în data de 6 martie 2014 s-a înregistrat, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Dosarul nr. 30041.01/3/2006* (744/2014) având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi partea civilă Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei penale nr. 726 din 28 august 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală. Prin Decizia penală nr. 1.156 din 7 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond, a condamnat pe inculpat, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de utilizare de informaţie privilegiată şi 2 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, dând spre executare autorului excepţiei pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 4 luni închisoare şi 2 ani interzicerea unor drepturi. Autorul excepţiei a formulat recurs în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, în cadrul căruia a invocat prezenta excepţie de neconstituţionalitate prin care susţine că reţinerea cauzei în vederea judecării, în apel, de către Curtea de Apel Bucureşti, după data la care acesta a dobândit calitatea de senator, este cauzată de caracterul neconstituţional al actualelor prevederi de procedură penală care duc la concluzia că, dacă inculpatul dobândeşte calitatea de senator după ce prima instanţă s-a pronunţat în cauză, competenţa de soluţionare a căilor de atac nu revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci instanţelor ordinare, conform prevederilor generale de competenţă. În acest mod, prevederile criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 72 alin. (2) teza finală potrivit cărora competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 13 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 21 martie 2003, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 [în prezent, art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală] sunt neconstituţionale în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de alte instanţe decât Curtea Supremă de Justiţie [în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie] în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar. Arată că există o reală similitudine între dispoziţiile din noul Cod de procedură penală şi normele procesual penale anterioare, astfel încât apreciază că argumentele din decizia precitată îşi menţin valabilitatea şi în prezent. În continuare redă motivarea din Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003 şi arată că similitudinea cu cauza prezentă este evidentă, cu excepţia unui detaliu de procedură, prezent în cauza sa, respectiv faptul că dobândirea calităţii de parlamentar a survenit în cursul ciclului procesual între momentul pronunţării sentinţei în fond şi momentul începerii judecăţii în apel.9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care reglementează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă, după calitatea persoanei, respectiv în apel, şi dispoziţiile art. 48 alin. (2) din acelaşi cod, care stabilesc competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, nu sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Constituţie, întrucât prevederile constituţionale au în vedere doar competenţa de soluţionare în fond a cauzei. De asemenea, normele de competenţă în soluţionarea căilor de atac reprezintă reguli de procedură a căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege, legiuitorul instituind principiul proximităţii gradelor de jurisdicţie, competenţa - în căile de atac - fiind reglementată, în toate situaţiile, în raport cu instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. Totodată, dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, respectiv art. 48 alin. (2) din acelaşi cod sunt în acord cu prevederile constituţionale care reglementează egalitatea în drepturi, întrucât nu instituie condiţii diferite pentru persoanele aflate în aceeaşi situaţie, respectiv aceea a dobândirii calităţii de parlamentar după pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:- Art. 40 alin. (1) şi (2): "(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.";- Art. 48 alin. (2): "Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1)."14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 72 alin. (2) teza finală, potrivit cărora competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru deputaţii şi senatorii trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, sub aspectul competenţei funcţionale (ratione oficii), potrivit actualelor norme procesual penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, apelurile, recursurile în casaţie, precum şi recursurile în interesul legii, soluţionează conflictele de competenţă şi alte cauze anume prevăzute de lege. Potrivit art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul competenţei funcţionale de judecată în primă instanţă, sub aspectul competenţei personale şi al competenţei materiale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Comparativ cu vechea reglementare, respectiv art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea reţine transferarea infracţiunilor săvârşite de mareşali, amirali, generali, chestori în competenţa curţii de apel. În prezent, instanţa supremă are consacrată şi o formă de competenţă după natura infracţiunii, având în vedere judecarea în primă instanţă a infracţiunii de înaltă trădare. Normele procesual penale codificate în 1968, respectiv art. 29 din Codul de procedură penală anterior, stabileau, sub aspectul competenţei funcţionale a instanţei supreme, faptul că aceasta judeca în primă instanţă - caz în care competenţa personală constituia criteriul avut în vedere de legiuitor, ca instanţă de recurs - cale ordinară de atac, recursurile în interesul legii, recursurile în anulare - acestea din urmă având natura unor căi extraordinare de atac, conflictele de competenţă în cazurile în care instanţa supremă era instanţă superioară şi comună, cazurile în care justiţia era întreruptă, cererile de strămutare.16. Cât priveşte competenţa după calitatea persoanei sau personală (ratione personae), Curtea reţine că aceasta este determinată de o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii şi reprezintă o derogare de la competenţa materială obişnuită. Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii sau în momentul începerii judecăţii. În materia regulilor privind determinarea competenţei personale au fost reglementate, atât în Codul de procedură penală din 1968, cât şi în actualul Cod de procedură penală, două ipoteze distincte, constând în pierderea calităţii pe care o avea inculpatul la momentul săvârşirii infracţiunii şi dobândirea de către inculpat a unei anumite calităţi, după săvârşirea infracţiunii. Prima situaţie, pierderea calităţii de către inculpat, va determina şi modificarea competenţei instanţei de judecată, iar, de la această regulă, dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie două excepţii. Astfel, când competenţa instanţei a fost determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului ori s-a dat citire actului de sesizare a instanţei. Prin această reglementare sunt reluate dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, cu o singură deosebire, la lit. b) a alin. 1 al art. 40 din Codul de procedură penală din 1968, instanţa rămânea competentă să judece în circumstanţele în care inculpatul îşi pierdea calitatea pe care o avea la momentul săvârşirii infracţiunii după pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă.17. În ceea ce priveşte ipoteza dobândirii unei calităţi (aplicabilă în prezenta cauză), potrivit art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală, regula este că instanţa de fond sesizată rămâne competentă să judece, chiar dacă inculpatul a dobândit vreuna dintre calităţile care impun aplicarea competenţei personale. În teza finală a art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală este prevăzută şi excepţia de la această regulă, în conformitate cu care, dacă făptuitorul, ulterior săvârşirii infracţiunii, dobândeşte vreuna dintre calităţile prevăzute la art. 40 alin. (1) din acelaşi cod, se modifică şi normele de competenţă. Dobândirea uneia dintre calităţile reglementate în art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, care atrag competenţa de judecată în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, poate interveni oricând pe parcursul judecăţii în fond. Aşadar, în aceste condiţii competenţa după calitatea persoanei va fi stabilită în favoarea instanţei supreme.18. Cu privire la ipoteza dobândirii de către inculpat a unei noi calităţi după săvârşirea infracţiunii, Curtea mai reţine că, anterior anului 2003, regula stabilită în reglementarea procesual penală consta în aceea că dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determina schimbarea competenţei. În această formă dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 13 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 21 martie 2003, prin care s-a statuat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de alte instanţe decât instanţa supremă în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar. Ca urmare a deciziei precitate, art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 a fost modificat prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, fiind reglementată excepţia dobândirii uneia dintre calităţile care atrag judecata în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie menţinută şi în actualul cod, astfel cum am arătat, în cuprinsul art. 48 alin. (2) teza finală.19. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 72 statuează cu privire la imunitatea parlamentară - garanţie a exercitării mandatului de senator şi deputat, formele imunităţii parlamentare fiind iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Inviolabilitatea - art. 72 alin. (2) din Legea fundamentală - este o imunitate de procedură, se referă exclusiv la răspunderea penală care implică nu numai trimiterea în judecată, ci şi aplicarea unei sancţiuni privative de libertate şi protejează mandatul de parlamentar, dar şi parlamentarul împotriva urmăririlor penale sau contravenţionale, pentru acţiuni abuzive, străine mandatului. Într-un sens larg, tot o măsură de protecţie este şi competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca faptele penale ale parlamentarilor. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, dispoziţiile constituţionale ale art. 72 sunt norme de procedură penală cu statut constituţional.20. Având în vedere toate cele arătate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Acest text constituţional consacră principiul libertăţii legiuitorului de a reglementa în domeniile menţionate, luând în considerare condiţia existentă în art. 1 alin. (5) din Constituţie de a respecta toate celelalte norme şi principii prevăzute în Legea fundamentală. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că legiuitorul, prin edictarea normelor procedurale criticate, şi-a exercitat tocmai competenţa dată în sarcina sa de textul art. 126 alin. (2) din Constituţie, ţinând cont de scopul acestor norme, acela de a evita privarea unui parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita mandatul ca urmare a unor proceduri judiciare represive, şi de caracterul lor protector, caracter care se relevă, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, prin aceea că parlamentarul trimis în judecată este scos de sub jurisdicţia instanţei căreia i-ar reveni competenţa potrivit regulilor generale - fiind apărat în acest fel de presiunile locale - şi i se dă posibilitatea de a fi judecat de instanţa supremă, care, în raport cu poziţia pe care o deţine în sistemul judiciar, prezintă cele mai înalte garanţii de independenţă şi imparţialitate.21. În ceea ce priveşte ipoteza pusă în discuţie de către autorul excepţiei în prezenta cauză, şi anume problema competenţei în cazul în care inculpatul dobândeşte calitatea de deputat sau senator după soluţionarea cauzei în primă instanţă, Curtea constată că, potrivit art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, "Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă." Per a contrario, hotărârile pronunţate în primă instanţă anterior intrării în vigoare a legii procesual penale noi - în cauză, fiind vorba despre Sentinţa penală nr. 726 din 28 august 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare prevăzute de legea veche, dispoziţiile privind situaţiile tranzitorii din Legea de aplicare a noului Cod de procedură penală nefăcând vreo distincţie referitor la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală în funcţie de calitatea persoanei inculpatului. Or, potrivit art. 28^1 pct. 2 din Codul de procedură penală din 1968, "Curtea de Apel: [...] ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale". În acelaşi mod, normele procesual penale în vigoare, respectiv art. 38 alin. (2), stabilesc că "Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale", competenţa, în materia căilor de atac, fiind stabilită de legiuitor în raport cu instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.22. Cu toate acestea, Curtea constată că motivele invocate de către autor în susţinerea excepţiei nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. Totodată, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate tinde la relevarea pretinsei neconstituţionalităţi a normelor procesual penale criticate prin raportare nu la conţinutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluţie legislativă pe care acestea nu o cuprind. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată".23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Ştefan Roşca Stănescu în Dosarul nr. 1.419/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Mihaela Ionescu
    ----------