DECIZIE nr. 32 din 27 ianuarie 2016referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 201 din 17 martie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte    Valer Dorneanu - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Simona-Maya Teodoroiu - judecător    Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 256, raportat la art. 25 alin. (3), coroborat cu art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Kaufland România S.C.S. din Bucureşti, Societatea "Monolit Lake Residence" - S.R.L. din Bucureşti şi Societatea "High Valley Investiţii" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.588/303/2011 (2.934/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 991 D/2015.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 19 ianuarie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vederea cererea de amânare formulată în vederea angajării unui apărător, de către Societatea Clubul Sportiv Rapid din Bucureşti, potrivit art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 27 ianuarie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 22 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.588/303/2011 (2.934/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 256, raportat la art. 25 alin. (3), coroborat cu art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Kaufland România S.C.S. din Bucureşti, Societatea "Monolit Lake Residence" - S.R.L. din Bucureşti şi Societatea "High Valley Investiţii" - S.R.L. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale de condamnare pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care cele de abuz în serviciu contra intereselor publice şi abuz în serviciu în formă calificată, prevăzute la art. 248 şi 248^^1 din Codul penal din 1969.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, conform textelor criticate, prin anularea unor titluri de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă, are ca efect încălcarea dreptului de proprietate al acestor persoane. Se arată, totodată, că un astfel de dobânditor subsecvent, care este introdus în procesul penal în etapa judecăţii în primă instanţă, poate ataca cu apel sentinţa care îi încalcă drepturile legitime, conform art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în timp ce un dobânditor subsecvent introdus în cauză în apel nu are acest drept, fiindu-i, astfel, încălcat accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare. În acest sens se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, prin care instanţa europeană a stabilit că nu există o obligaţie a statelor semnatare de a reglementa proceduri de apel sau de recurs, prevăzută de Convenţie, dar că, în măsura în care astfel de drepturi procesuale sunt reglementate la nivel naţional, acestora le sunt aplicabile prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Se susţine că accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare nu au în vedere doar etapa procesuală a judecăţii în primă instanţă, ci şi fazele ulterioare ale procesului penal, inclusiv exercitarea căilor de atac. Se mai arată că este evident că, dacă dobânditorul subsecvent al bunului ce face obiectul procedurii restabilirii situaţiei anterioare este împiedicat în a formula o cale ordinară de atac, ca urmare a introducerii sale în cauză direct în faza apelului, acesta nu îşi poate valorifica dreptul la apărare în faţa unei alte instanţe. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 129 din Constituţie, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 482 din 9 noiembrie 2004, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că faptul că norma constituţională anterior referită asigură folosirea căilor de atac în condiţiile legii nu semnifică posibilitatea de a înlătura sau de a restrânge prin lege drepturi sau libertăţi expres prevăzute în Legea fundamentală, precum şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 967 din 20 noiembrie 2012, prin care s-a reţinut că semnificaţia sintagmei "în condiţiile legii" din cuprinsul art. 129 din Constituţie se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzelor. Se arată că dobânditorul subsecvent introdus în cauză în faza apelului nu beneficiază de dublul grad de jurisdicţie. Se susţine, totodată, că suprimarea dreptului acestuia de a formula apel are ca efect discriminarea sa în raport cu dobânditorul subsecvent introdus în cauză în primă instanţă, care beneficiază de această posibilitate legală. Pentru acelaşi motiv se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, conform căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, şi a dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu în ultimul rând, autoarele compară textele criticate cu dispoziţiile procesual civile similare, respectiv cu art. 466 din Codul de procedură civilă.5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele criticate necontravenind dispoziţiilor constituţionale invocate de autoarele excepţiei. Se arată că, la fel ca şi restituirea bunurilor, şi restabilirea situaţiei anterioare reprezintă un mod de reparare în natură a pagubelor provocate prin infracţiune. Se observă că, prin deciziile nr. 614 din 26 iunie 2007, nr. 133 din 1 februarie 2011 şi nr. 82 din 18 februarie 2014, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor similare, ce reglementau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii în cuprinsul Codului de procedură penală din 1968. Se mai arată că majoritatea criticilor formulate în prezenta cauză vizează interpretarea şi aplicarea legii, atribuţie a instanţei de judecată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 402 din 7 octombrie 2004 şi nr. 82 din 18 februarie 2014. Se observă, totodată, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege nu are în vedere compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce rezultă din această comparaţie la dispoziţii sau principii ale Constituţiei. În acest din urmă sens se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 495 din 16 noiembrie 2004 şi nr. 743 din 26 octombrie 2006.6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul cuprins:- Art. 25 alin. (3): "Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.";- Art. 256: "Instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.";- Art. 397 alin. (3): "De asemenea, instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi 256.";- Art. 422: "Instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului. De asemenea, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel.".10. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 cu privire la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiţiei şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, deşi dispoziţiile legale criticate nu au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, soluţia legislativă cuprinsă în acestea, care se regăseşte la art. 14 şi art. 348 din Codul de procedură penală din 1968, au fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici asemănătoare, prin Decizia nr. 614 din 26 iunie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) şi ale art. 348 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 21 august 2007, şi Decizia nr. 743 din 26 octombrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 346 alin. 1 şi art. 348 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 27 noiembrie 2006, decizii prin care a respins excepţiile astfel invocate.12. Cu aceste prilejuri, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu încalcă drepturile fundamentale invocate, ci, dimpotrivă, dau expresie dreptului părţilor la un proces echitabil, prin asigurarea posibilităţii persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni de a obţine, în cadrul aceluiaşi proces, repararea pagubei suferite. De asemenea, Curtea a reţinut că obligaţia de despăgubire, instituită de lege în sarcina persoanei care a cauzat prejudiciul, este o garanţie legală a dreptului de proprietate, în lipsa căreia averea unei persoane, ce constituie obiectul acestui drept, ar fi la discreţia oricui, ceea ce înseamnă însăşi negarea dreptului respectiv. În plus, Curtea a constatat că partea vătămată are posibilitatea de a opta, în vederea valorificării pretenţiilor sale civile, între exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi exercitarea acesteia în afara procesului penal, la instanţa civilă, astfel încât nu se poate susţine încălcarea, prin textele de lege criticate, a dreptului acesteia la un proces echitabil. Aşa fiind, Curtea a constatat că restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prin restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare nu este de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) şi (2), invocate de autorii excepţiei.13. Având în vedere similitudinea prevederilor art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală cu dispoziţiile legale analizate prin deciziile anterior referite, Curtea constată că atât considerentele, cât şi soluţiile acestora sunt valabile şi în prezenta cauză.14. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 şi art. 129 din Constituţie, sub aspectul lipsei unei căi de atac pe care persoana introdusă în cauză în faza apelului să o poată formula împotriva hotărârii pronunţate în apel şi prin care instanţa se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restituirea bunurilor şi la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, Curtea reţine că asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală este obligatorie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale doar în procedurile ce au ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului. Or, prevederile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală reglementează aspecte ce vizează modul de rezolvare a laturii civile a cauzei, respectiv restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Cu privire la astfel de norme procesual penale, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile constituţionale ale art. 21 nu presupun accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată, reţinând, totodată, că acesta este şi sensul prevederilor art. 129 din Constituţie care fac referire la condiţiile legii atunci când reglementează cu privire la folosirea căilor de atac (a se vedea Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014). Mai mult, autoarele excepţiei au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, prin solicitarea plăţii despăgubirilor cuvenite care urmare a desfiinţării contractelor încheiate, conform art. 1254 din Codul civil.15. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea constată că acestea, reglementând cu privire la caracterul unic, imparţial şi egal al justiţiei, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, de vreme ce criticile nu vizează afectarea garanţiilor specifice de care instanţele judecătoreşti se bucură în temeiul textului constituţional antereferit.16. În ceea ce priveşte încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că discriminarea semnifică reglementarea unui regim juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii similare. Însă, din perspectiva prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea reţine că persoanele introduse în cauzele penale în faza judecăţii în fond se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor introduse în procesul penal în faza apelului, aspect ce justifică instituirea eo ipso de către legiuitor a unui regim juridic diferit cu privire la posibilitatea valorificării de către acestea a pretenţiilor civile.17. În acest sens, Curtea constată că textele criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.18. Având în vedere că textele criticate nu afectează niciunul din drepturile fundamentale invocate de autoarele excepţiei, Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt aplicabile în prezenta cauză.19. Referitor la comparaţia făcută de autoarele excepţiei între dispoziţiile criticate şi prevederile art. 466 din Codul de procedură civilă, care prevăd, la alin. (2), că sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă, Curtea constată faptul că instanţa de contencios constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. S-a reţinut că, procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Cu atât mai mult, examinarea constituţionalităţii unor texte de lege nu se poate realiza prin compararea normelor ce reglementează procedura de judecată în materie civilă şi procedura de judecată în materie penală, astfel cum se solicită în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 743 din 26 octombrie 2006, precitată şi Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005).20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Kaufland România - S.C.S. din Bucureşti, Societatea "Monolit Lake Residence" - S.R.L. din Bucureşti şi Societatea "High Valley Investiţii" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.588/303/2011 (2.934/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa din data de 27 ianuarie 2016.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Cristina Teodora Pop
    ----