DECIZIE nr. 840 din 8 decembrie 2015referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) şi art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 120 din 16 februarie 2016



        Augustin Zegrean - preşedinte    Valer Dorneanu - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Simona-Maya Teodoroiu - judecător    Tudorel Toader - judecător    Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) şi art. 342 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Livia Eugenia Bara în Dosarul nr. 22.962/271/2013 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.155 D/2015.2. Dezbaterile au avut loc la data de 3 decembrie 2015 în prezenţa autoarei excepţiei de neconstituţionalitate şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, când, prin încheierea pronunţată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 8 decembrie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 12 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 22.962/271/2013, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 alin. (3), art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) şi art. 342 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Livia Eugenia Bara într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel declarat de autoarea excepţiei, trimisă în judecată pentru participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală limitează în mod nepermis sfera dispoziţiilor legale a căror încălcare poate fi invocată independent de existenţa unei vătămări a drepturilor părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali. Se susţine că textul criticat limitează în timp posibilitatea de a invoca nerespectarea unor dispoziţii legale imperative, chiar şi în situaţia în care viciul de nelegalitate este unul esenţial, aşa cum este şi în prezenta cauză, în care nelegalitatea invocată s-a datorat unor împrejurări necunoscute în etapa procesuală a camerei preliminare.5. Se apreciază că sunt neconstituţionale interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală în coroborare cu prevederile art. 282 din acelaşi cod, conform cărora nelegalitatea administrării probelor poate fi invocată doar în etapa camerei preliminare, iar viciul de nelegalitate al administrării probelor reprezintă o simplă nulitate relativă, condiţionată de dovedirea unei vătămări, neputând fi invocată de instanţa de judecată din oficiu sau chiar de către ceilalţi subiecţi procesuali, atunci când prevalează principiile legalităţii aflării adevărului şi caracterului injust şi echitabil al procesului penal.6. Se susţine, de asemenea, că instituţia excluderii probelor obţinute în mod nelegal, prevăzută la art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost concepută de către legiuitor ca fiind diferită de cea a nulităţilor şi că restrângerea aplicării acesteia, prin prevederile art. 282 şi art. 342 din Codul de procedură penală, este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.7. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că părţile ar fi trebuit să manifeste diligenţă în faza camerei preliminare şi să invoce toate excepţiile sau neregulile procedurale sesizate în această etapă şi nu în cea a judecăţii. Se mai susţine că reglementarea cazurilor de nulitate absolută sau relativă şi a condiţiilor în care acestea pot fi invocate, a obiectului camerei preliminare şi al judecăţii reprezintă atribuţia legiuitorului, destinatarii acestor norme juridice urmând să îşi adapteze conduita în mod corespunzător. Se mai arată că, în plus, în cauză a fost încuviinţată efectuarea unei contraexpertize.8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, respectiv până la momentul, considerat ca fiind obiectiv stabilit, al încheierii procedurii de cameră preliminară, corespunde noii structuri a procesului penal. Astfel, se arată că legiuitorul a instituit etapa camerei preliminare, anterioară etapei judecării în fond a cauzei, în scopul realizării unei verificări a aspectelor ce vizează legalitatea rechizitoriului, a probelor şi a celorlalte acte de urmărire penală. Pentru aceste motive, se opinează că este justificată invocarea doar în această etapă procedurală a cauzelor de nulitate referitoare la aspectele anterior menţionate. Prin urmare, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textele criticate a prevederilor art. 21 din Constituţie, se arată că dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală nu afectează dreptul inculpatului de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială, stabilită prin lege. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, se arată că acestea nu îngrădesc dreptul persoanei în cauză de a fi asistată de către un avocat ales sau numit din oficiu, precum şi de timpul necesar pregătirii apărării. Se arată că prevederile art. 102 alin. (3) şi art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin nici art. 124 din Legea fundamentală, textele criticate neafectând în niciun fel unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 102 alin. (3), art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) şi art. 342 din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine, însă, că autoarea critică, în realitate, dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:- Art. 102 alin. (3): "Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.";- Art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a): "(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. (2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. (3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4). (4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; [...] c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. (5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când: a) persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege; [...]".13. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 124 alin. (1) şi (2) privind înfăptuirea justiţiei.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost analizate de către Curtea Constituţională, împreună cu prevederile art. 102 alin. (2) din acelaşi cod, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015.15. Curtea a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii.16. Astfel, Curtea a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.17. Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior arătate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.19. Referitor la prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate.20. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile prevăzute la art. 281 alin. (4) din acelaşi cod, şi poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege. Cazurile de nulitate absolută se referă la compunerea completului de judecată, la competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea procurorului la judecată atunci când aceasta este obligatorie, la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau decăderii.21. Din analiza celor două forme ale nulităţii, Curtea constată că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale.22. În acest sens, Curtea reţine că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare. Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară priveşte verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale.23. Având în vedere cele arătate, Curtea constată ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4). În acest sens, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituţională a statuat că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.24. Prin urmare, Curtea constată că textele criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor.25. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală a dreptului la apărare, acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de autoarea excepţiei, Curtea reţine că textele criticate nu încalcă garanţiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituţie.26. Referitor la dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (2), acestea prevăd înfăptuirea justiţiei în numele legii, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea acesteia. Aceste trăsături ale actului de justiţie trebuie interpretate prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 2 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, care prevăd că justiţia este egală pentru toţi şi, respectiv, că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi că justiţia se înfăptuieşte în mod egal, pentru toate persoanele. Însă, raportându-se la critica de neconstituţionalitate formulată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, referitoare la regimul juridic al nulităţilor absolute şi relative, Curtea constată că textele criticate nu contravin dispoziţiilor art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie.27. Curtea conchide că prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală au fost reglementate de legiuitor potrivit competenţei sale şi în marja de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie.28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Livia Eugenia Bara în Dosarul nr. 22.962/271/2013 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa din data de 8 decembrie 2015.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

    AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,

    Cristina Teodora Pop
    -----