DECIZIE nr. 339 din 30 aprilie 2015referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. e), art. 203 alin. (3), art. 223-226, art. 230, art. 234 alin. (1)-(3) şi art. 235 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 448 din 23 iunie 2015



        Daniel Marius Morar - preşedinte    Valer Dorneanu - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Simona-Maya Teodoroiu - judecător    Tudorel Toader - judecător    Mihaela Ionescu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi (4) lit. e), art. 203 alin. (3), art. 223-226, art. 230, art. 234 alin. (1)-(3) şi art. 235 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 953/86/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 377D/2015.2. La apelul nominal răspunde apărătorul autorului excepţiei, avocat Dorin Andronic, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar.3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a transmis la dosar note de şedinţă prin care solicită să se constate neconstituţionalitatea arestării preventive în cursul urmăririi penale.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care arată că problema pe care prevederile din noul Cod de procedură penală o relevă este aceea referitoare la momentul de la care este constituţională restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi. Susţine că răspunsul la această problemă se regăseşte în art. 53 din Constituţie, care enumeră expres şi limitativ cazurile în care restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi este posibilă, iar unul dintre cazurile enumerate priveşte desfăşurarea instrucţiei penale. Arată însă că noul Cod de procedură penală confundă instrucţia penală cu urmărirea penală, deşi cele două instituţii nu sunt identice, acest lucru rezultând şi din art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, unde se vorbeşte despre urmărirea penală a membrilor Guvernului, aşa încât este evident faptul că textul Constituţiei nu poate să folosească două denumiri diferite pentru acelaşi concept. În continuare arată că instrucţia penală, ca activitate distinctă de urmărirea penală, presupune existenţa a două instituţii juridice diferite, respectiv judecătorul de instrucţie şi camera de acuzare, în vreme ce urmărirea penală este atributul organelor de cercetare penală, activitate distinctă în cadrul instrucţiei penale. Susţine că arestarea preventivă dispusă în cursul urmăririi penale este neconstituţională în măsura în care excedează scopului prevăzut expres de art. 53 din Constituţie, respectiv desfăşurarea instrucţiei penale. Conform art. 1 din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar drepturile şi libertăţile reprezintă valori supreme în stat, aşa încât, în scopul respectării tradiţiilor democratice, legiuitorul, în anul 2003, a prevăzut reintroducerea judecătorului de instrucţie prin prevederile de esenţă ale art. 53 din Constituţie. Or, reglementarea actuală a Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, în scopul prevăzut de art. 202 alin. (1), pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, este neconstituţională în condiţiile ignorării dispoziţiilor constituţionale ale art. 53. Apreciază că nu se poate pune în discuţie o omisiune a legiuitorului sub aspectul nereglementării instrucţiei penale, deoarece noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală nu au fost adoptate de organul legislativ, respectiv Parlamentul României, prin dezbateri parlamentare, conform art. 76 din Legea fundamentală. Ambele coduri au fost adoptate printr-o procedură extraordinară, de natură politică, respectiv prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege, ceea ce reprezintă o eludare a procedurii democratice de adoptare parlamentară a acestor două coduri. Aşa încât judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară nu pot substitui, prin competenţele fixate de legiuitor, competenţele judecătorului de instrucţie abilitat cu desfăşurarea instrucţiei penale. Arată că arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, având consecinţe nebănuite asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, şi, în concluzie, susţine că arestarea preventivă în cursul urmăririi penale este neconstituţională în măsura în care excedează scopului prevăzut de art. 53 din Constituţie, respectiv pentru desfăşurarea instrucţiei penale.5. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, de vreme ce neconstituţionalitatea textelor ce reglementează măsurile preventive se deduce din existenţa, în opinia autorului, a unei contradicţii între mai multe instituţii juridice. Arată că se porneşte de la sintagma folosită de art. 53 din Constituţie care stabileşte că restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi poate fi făcută, printre altele, în scopul asigurării instrucţiei penale. Observă faptul că autorul deduce înţelesul acestei noţiuni din dreptul comparat, fără a avea în vedere coroborarea acestor dispoziţii constituţionale cu alte dispoziţii din Legea fundamentală. Arată că atât art. 53 din actuala Constituţie, cât şi art. 49 din Constituţia anterioară folosesc sintagma "instrucţie penală", dar aceasta pentru faptul că Legea fundamentală nu trebuie să fie un regulament asemenea celui privind circulaţia pe drumurile publice. De esenţa Constituţiei este să funcţioneze cu principii, cu termeni generali, tocmai pentru a acoperi dispoziţiile legislative care sunt în schimbare, în dinamică şi care trebuie să corespundă exigenţelor constituţionale fără ca Legea fundamentală să fie modificată de fiecare data când se modifică diverse dispoziţii legislative. În continuare, arată că art. 23 din Legea fundamentală, când face referire la durata măsurilor preventive, la prelungirea acestora ori durata maximă a lor, foloseşte sintagma "urmărire penală" . Aşadar, sintagma "instrucţie penală" acoperă procesul penal în sens larg, cu toate cele trei faze ale sale, respectiv urmărirea penală, judecata şi executarea. De asemenea, arată că obligaţia existenţei unui judecător imparţial a fost asigurată prin dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală care a delimitat funcţiile judiciare şi a avut în vedere împrejurarea că judecătorul de drepturi şi libertăţi îndeplineşte funcţia de dispoziţie cât priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, iar acesta este incompatibil cu funcţia de judecată, în acord cu dispoziţiile convenţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:6. Prin Încheierea nr. 36 din data de 24 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 953/86/2015, de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, judecătorul de drepturi şi libertăţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi (4) lit. e), art. 203 alin. (3), art. 223-226, art. 230, art. 234 alin. (1)-(3) şi art. 235 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Săvel Viorel Botezatu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul face, pentru început, precizarea că motivele de neconstituţionalitate invocate privesc doar măsura arestării preventive luate în cursul urmăririi penale. În continuare, arată că art. 53 din Constituţie enumeră, în mod limitativ şi expres, cazurile în care restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi este posibilă, unul dintre cazurile enumerate făcând referire la "desfăşurarea instrucţiei penale". Arată că autorii noului Cod de procedură penală au confundat "instrucţia penală" cu "urmărirea penală", deşi, în opinia autorului, acestea nu sunt identice, de vreme ce chiar Constituţia face vorbire atât despre "instrucţia penală" [art. 53], cât şi despre "urmărirea penală" [art. 109 alin. (2)]. Consideră că "instrucţia penală", ca activitate procesual penală distinctă de "urmărirea penală", presupune existenţa a două instituţii juridice diferite, respectiv judecătorul de instrucţie şi camera de acuzare, iar "urmărirea penală", atribut al organelor de cercetare şi urmărire penală, reprezintă o activitate distinctă în cadrul instituţiei "instrucţiei penale". De asemenea, invocă legislaţia franceză, italiană şi spaniolă cât priveşte competenţa judecătorului de instrucţie în cadrul activităţii de "instrucţie penală", respectiv controlul realizat de către judecătorul de instrucţie cu privire la actele de urmărire penală efectuate de procuror; competenţa de a dispune pentru anumite fapte, în faza "instrucţiei penale", la solicitarea procurorului, în procedură contradictorie, cu participarea avocaţilor apărării, "pentru desfăşurarea instrucţiei penale", măsura preventivă a controlului judiciar sau a arestului preventiv. Totodată, face referire, invocând aceeaşi legislaţie, la competenţa judecătorului de libertăţi şi detenţie de a dispune cu privire la luarea, prelungirea sau revocarea arestării preventive în situaţia în care judecătorul de instrucţie nu confirmă cererea procurorului de arestare preventivă şi, de asemenea, arată că, pentru crime şi delicte care se pedepsesc cu peste 10 ani de închisoare, procurorul poate proceda la sesizarea judecătorului de libertăţi şi detenţie, prezentându-l fără întârziere pe inculpat în faţa sa. În acest context, aminteşte şi de Codul de procedură penală român din 1937, arătând că şi în sistemul procesual românesc a funcţionat instituţia judecătorului de instrucţie, în continuare enumerând prevederi legale din codul menţionat. Susţine că, din coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 şi art. 53, rezultă că măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă numai de "judecător" şi numai pentru "desfăşurarea instrucţiei penale", în consecinţă doar judecătorul de instrucţie sau judecătorul de libertăţi şi detenţie, ca urmare a sesizării acestuia de către judecătorul de instrucţie, pot dispune această măsură. Aşa încât judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 53 din Codul de procedură penală] şi judecătorul de cameră preliminară [art. 54 din Codul de procedură penală] nu pot substitui, prin competenţele fixate de legiuitor, competenţele judecătorului de instrucţie abilitat cu desfăşurarea instrucţiei penale, care are şi atribuţii proprii de cercetare şi strângere de probe. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, având consecinţe nebănuite asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de competenţa unei autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial, respectiv judecătorul specializat în desfăşurarea instrucţiei penale. În concluzie, autorul excepţiei consideră că lipsa reglementării din Codul de procedură penală actual a activităţii procesuale de instrucţie penală şi, în consecinţă, lipsa reglementării instituţiei judecătorului de instrucţie şi restrângerea libertăţii persoanei peste prevederile exprese şi limitative stipulate în art. 53 din Constituţie atrag neconstituţionalitatea măsurii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale de către alt judecător decât cel specializat cu activitatea de instrucţie penală.8. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, judecătorul de drepturi şi libertăţi, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, din perspectiva Constituţiei, instrucţia penală este aceeaşi cu urmărirea penală. Astfel, deşi sintagma "urmărire penală" este folosită în mod explicit la art. 109 alin. (2) din Constituţie, acest lucru nu poate conduce la concluzia că "instrucţia penală" de care face vorbire art. 53 din Legea fundamentală şi "urmărirea penală" sunt două instituţii juridice distincte, acestea fiind, de fapt, noţiuni sinonime. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că cele două instituţii juridice ar fi diferite din perspectiva Constituţiei, lipsa unui judecător de instrucţie responsabil cu supravegherea desfăşurării urmăririi penale nu poate duce la încălcarea unor drepturi cetăţeneşti, cum ar fi dreptul la libertatea individului, câtă vreme măsura arestării preventive, spre exemplu, se poate lua, în temeiul dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate se cere a fi declarată, doar de către un judecător - magistrat independent şi imparţial -, şi nu de către procuror, cum era în vechea reglementare procesual penală. Totodată, arată că sintagma "instrucţie penală", raportată la considerentele Deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009 a Curţii Constituţionale, are sensul de "urmărire penală", aşa cum rezultă din cuprinsul acestei decizii, astfel: "nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi art. 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale".9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie următoarele dispoziţii din Codul de procedură penală: art. 202 alin. (1) şi (4) lit. e) - Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive, art. 203 alin. (3) - Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive, art. 223 - Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, art. 224 - Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, art. 225 - Soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, art. 226 - Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, art. 230 - Mandatul de arestare preventivă, art. 234 alin. (1)-(3) - Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, art. 235 - Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale.13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 23 referitor la libertatea individuală şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, invocă şi art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în prezenta cauză, sunt criticate norme procesual penale ce reglementează scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive, organele judiciare competente a dispune, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă, procedura de aplicare a acestei măsuri privative de libertate în cursul urmăririi penale, respectiv condiţiile şi cazurile de aplicare, întocmirea/soluţionarea/admiterea propunerii de arestare preventivă, mandatul de arestare preventivă, procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale.15. În continuare, cât priveşte susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora noul Cod de procedură penală confundă "instrucţia penală" cu "urmărirea penală", Curtea reţine că urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, are un obiect specific, reglementat în art. 285 din Codul de procedură penală, de strângere a probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.16. Referitor la noţiunea de "instrucţie penală", ca ipoteză ce face parte din enumerarea exhaustivă statuată în art. 53 din Legea fundamentală referitoare la motivele legitime pentru care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, aceasta include "urmărirea penală", astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 71 din 23 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 25 iunie 1996, potrivit căreia "În cazul excepţiei de faţă, restrângerea dreptului la liberă circulaţie este, potrivit art. 49 alin. (1) din Constituţie, impusă pentru «desfăşurarea instrucţiei penale», întrucât priveşte persoanele aflate în urmărire penală", Decizia nr. 946 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009, care stabileşte că "În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 160^b şi 300^2 din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul excepţiei dă un alt înţeles noţiunii de «instrucţie penală», care, potrivit art. 53 din Constituţie, legitimează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, între care regăsim şi privarea de libertate. Aşa fiind, desprinde concluzia înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate a textului în măsura în care este posibilă arestarea inculpatului şi în faza de cercetare judecătorească. Or, potrivit art. 23 alin. (4) şi (5) din Legea fundamentală, privarea de libertate se dispune numai în cursul procesului penal, ceea ce implică atât faza de urmărire penală, cât şi faza de judecată, cu singura deosebire că în cursul primei faze a procesului penal arestarea preventivă se poate dispune pentru o perioadă rezonabilă de maximum 180 de zile", Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009, în care s-a reţinut că "nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale", precum şi Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, potrivit căreia "Condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru «desfăşurarea instrucţiei penale» este îndeplinită prin indicarea în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968 a cerinţei ca autorizarea înregistrării convorbirilor să se facă numai «dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată» [...] Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale."17. Aşadar, Curtea reţine că înţelesul noţiunii de "instrucţie penală" este unul larg, general, ce include şi "urmărirea penală", ca primă fază a procesului penal, aşa încât dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt încălcate.18. Totodată, cât priveşte susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă numai de "judecător" şi numai pentru "desfăşurarea instrucţiei penale", în consecinţă doar judecătorul de instrucţie sau judecătorul de libertăţi şi detenţie, ca urmare a sesizării acestuia de către judecătorul de instrucţie, pot dispune această măsură, Curtea apreciază că şi acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, Curtea reţine jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunţată în Cauza Schiesser împotriva Elveţiei, paragraful 31, care a statuat că "magistratul" (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare), care soluţionează cauze privind persoane arestate sau deţinute preventiv, despre care face vorbire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: independenţa faţă de executiv şi de părţi; o exigenţă de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa, şi o exigenţă de fond, anume competenţa de a examina circumstanţele care impun sau nu detenţia şi pe aceea de a se pronunţa, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate. Deşi paragraful 3 al art. 5 din Convenţie foloseşte două noţiuni, respectiv aceea de "judecător" şi "magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", în economia textului aceştia au aceleaşi atribuţii, aceeaşi competenţă, respectiv controlul judiciar, exercitat "de îndată", asupra arestării sau deţinerii unei persoane, în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. c), şi, astfel, asigurarea înlăturării arbitrariului cu privire la punerea în valoare a dreptului fundamental la libertate şi siguranţă apărat de Convenţie.19. Cât priveşte prima condiţie, respectiv independenţa faţă de executiv şi de părţi, instanţa de la Strasbourg a stabilit că independenţa şi imparţialitatea magistratului în faza de urmărire penală se apreciază în funcţie de competenţa acestuia.20. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi este reglementată în art. 53 din Codul de procedură penală, care stabileşte faptul că judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind, printre altele, măsurile preventive. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în faza de urmărire penală, este separată de celelalte funcţii judiciare şi, totodată, este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei dispunând judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens. De asemenea, potrivit art. 203 alin. (3) din acelaşi cod, măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar cât priveşte măsura arestării preventive, aceasta poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, doar la propunerea motivată a procurorului de caz, propunere care se înaintează spre competentă soluţionare judecătorului de drepturi şi libertăţi de la una dintre următoarele instanţe: instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea [art. 224 alin. (2) din Codul de procedură penală].21. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", iar potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, "Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali", alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că "Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor", iar potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, organizarea judiciară are ca obiectiv de bază judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee, art. 2 alin. (1) din această lege stabilind că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi", acest text de lege preluând alin. (1) şi (2) ale art. 124 din Constituţie.22. Cât priveşte cea de-a doua condiţie stabilită, de asemenea, pe cale jurisprudenţială, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 5 paragraful 3 din Convenţie, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa, Curtea observă că aceasta este reglementată în normele procesul penale ale art. 225 alin. (4), (7) şi (8), care stabilesc că soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului. Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, iar înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.23. În ceea ce priveşte a treia condiţie pe care judecătorul trebuie să o îndeplinească, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv competenţa de a examina circumstanţele care impun sau nu detenţia şi pe aceea de a se pronunţa, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate, Curtea reţine că art. 223 din Codul de procedură penală, care stabileşte condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, prevede faptul că această măsură privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 223 din acelaşi cod, măsura arestării preventive a inculpatului putând fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate la alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, cumulativ cu condiţia ca, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, să se constate că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Toate aceste condiţii prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, care, potrivit art. 226 şi art. 227 din Codul de procedură penală, poate admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, ori poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut. În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă (art. 230 din Codul de procedură penală), de vreme ce, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.24. Având în vedere cele expuse, Curtea observă că exigenţele impuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât priveşte noţiunea de "magistrat" sunt pe deplin respectate de reglementarea din Codul de procedură penală referitoare la judecătorul de drepturi şi libertăţi.25. Aşa încât Curtea reţine că normele procesual penale ce reglementează scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive, organele judiciare competente a dispune, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă, procedura de aplicare a acestei măsuri privative de libertate în cursul urmăririi penale, respectiv condiţiile şi cazurile de aplicare, întocmirea/soluţionarea/admiterea propunerii de arestare preventivă, mandatul de arestare preventivă sunt în deplin acord atât cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (4) potrivit cărora "Arestarea preventivă se dispune de către judecător şi numai în cursul procesului penal", cât şi cu art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare [...]", de vreme ce judecătorul de drepturi şi libertăţi îndeplineşte condiţiile stabilite, pe cale jurisprudenţială, de către instanţa de contencios european al drepturilor omului, care constituie tot atâtea garanţii pentru persoana arestată preventiv.26. Cât priveşte critica autorului excepţiei referitoare la normele procesual penale ce reglementează prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată în raport cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate. Astfel, Curtea reţine jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunţată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55-56). Totodată, prin Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, instanţa de la Strasbourg a statuat asupra necesităţii de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menţinerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat. Astfel, Curtea Europeană a reamintit că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Hotărârea din 6 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Patsuria împotriva Georgiei, paragraful 62) şi că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ţinând seama de condiţiile concrete.27. Cât priveşte prelungirea arestării preventive a inculpatului, în cursul urmăririi penale, competenţa de a aprecia cu privire la aspectele menţionate în jurisprudenţa instanţei europene, precitată, revine judecătorului de drepturi şi libertăţi, care, astfel cum s-a reţinut mai sus, îndeplineşte condiţiile de independenţă şi imparţialitate, şi care va analiza dacă temeiurile ce au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau dacă există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii preventive.28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 953/86/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi (4) lit. e), art. 203 alin. (3), art. 223-226, art. 230, art. 234 alin. (1)-(3) şi art. 235 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 30 aprilie 2015.PREŞEDINTE,DANIEL MARIUS MORARMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu-------