DECIZIE nr. 222 din 2 aprilie 2015referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 380 din 2 iunie 2015



        Augustin Zegrean - preşedinte    Valer Dorneanu - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Simona-Maya Teodoroiu - judecător    Tudorel Toader - judecător    Cristina Teodora Pop - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Constantin Aurelian Tudor în Dosarul nr. 9.704/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.024 D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, făcându-se, mai întâi, trimitere la Hotărârea pronunţată în Cauza Raskolnikov împotriva Rusiei, în care instanţa europeană nu a impus statelor membre asigurarea dreptului la vizită conjugală pentru persoanele aflate în executarea unei măsuri preventive privative de libertate, dar a apreciat interesul statelor semnatare în asigurarea acestui drept, iar apoi la hotărârile din 9 octombrie 2008 şi 9 iulie 2013, pronunţate în cauzele Moiseyev împotriva Rusiei şi Varnas împotriva Lituaniei, precum şi la Hotărârea din 27 martie 2008, pronunţată în Cauza Dixon împotriva Regatului Unit, prin care instanţa europeană a statuat că dreptul la viaţă intimă aparţine dreptului la viaţă privată şi se circumscrie art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că restrângerea acestuia trebuie să fie justificată şi să se facă prin asigurarea unui just echilibru între interesele concurente.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 9 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 9.704/236/2014, Judecătoria Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor private de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Constantin Aurelian Tudor într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de autorul excepţiei, aflat în arest preventiv, împotriva unei încheieri pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea referitoare la acordarea dreptului la vizită intimă formulată de către acesta.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că art. 69 din Legea nr. 254/2013, prin excluderea unei persoane aflate în arest preventiv de la dreptul la viaţă intimă, desfiinţează dreptul la viaţă intimă şi privată. Se arată că textul criticat reprezintă o agresiune asupra instituţiei familiei, o agresiune la starea de sănătate a celui condamnat şi, mai ales, asupra soţului ce nu ispăşeşte nicio pedeapsă. Consideră că, "în mod evident, ciclul biologic al omului îi pretinde acestuia o anumită conduită intimă", iar "întreruperea pentru perioade lungi de timp a vieţii de familie, în sensul consumării relaţiei matrimoniale, generează, de regulă, divorţul".6. Judecătoria Giurgiu - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 26 din Constituţie. Instanţa de judecată consideră că, dacă o persoană condamnată definitiv are dreptul la vizită intimă, cu atât mai mult o persoană privată de libertate aflată în curs de judecată are acest drept, întrucât beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. În acest sens, apreciază că privarea de libertate într-o cauză nejudecată definitiv poate dura perioade de timp mai lungi sau mai scurte, independent de conduita inculpatului, astfel că, în acest caz, persoana privată de libertate trebuie să aştepte soluţionarea definitivă a dosarului pentru a putea beneficia de vizita intimă.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 26 şi art. 53. Astfel, apreciază că sunt de natură să aducă atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, prin restrângerea nejustificată şi disproporţionată a exercitării dreptului la vizită intimă al persoanelor care nu sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate şi sunt în curs de judecată în calitate de inculpaţi. În continuare, face referire la Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, şi la Cauza Ouinas împotriva Franţei, soluţionată la data de 12 martie 1990 de fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, invocă Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că autorităţile statului trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient care să aibă ca scop îndeplinirea obligaţiilor pozitive inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie şi de protecţie a vieţii private, care le revin în temeiul art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 254/2013. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul, aflat în arest preventiv, critică, în realitate, prevederile art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. În acest sens, Curtea reţine că prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprinse în titlul III - Executarea pedepselor privative de libertate al acestui act normativ, reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele condamnate pentru a beneficia de dreptul la vizită intimă, arătând, în alin. (1) lit. b), că acestea nu trebuie să fie în curs de judecată în calitate de inculpat, în timp ce art. 110 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprins în titlul IV - Executarea măsurilor preventive privative de libertate al acestei legi, prevede referitor la aplicabilitatea normelor ce reglementează executarea pedepselor penale, din cuprinsul Legii nr. 254/2013, în cazul executării măsurilor preventive privative de libertate, exceptarea de la dreptul la vizită intimă a persoanelor aflate în arest preventiv, situaţie în care se află şi autorul excepţiei. Textele criticate au următorul cuprins:- Art. 69 alin. (1): "Pot beneficia de vizită intimă persoanele condamnate care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: [...] b)nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;";- Art. 110 alin. (1): "Prevederile titlului I, titlului II, precum şi ale cap. II, IV-VI şi IX din titlul III, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din prezentul titlu, se aplică în mod corespunzător, cu excepţia următoarelor dispoziţii privind:[...] b) dreptul la vizită intimă, prevăzut la art. 69 şi la art. 75 alin. (3);".12. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 26 cu privire la viaţa intimă, familială şi privată şi art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii.13. În examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsurile preventive ce pot fi dispuse în timpul urmăririi penale şi al judecăţii sunt: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Conform art. 209 alin. (3) din Codul de procedură penală, reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, durată ce nu necesită asigurarea dreptului la vizită intimă, prevăzut la art. 69 şi la art. 75 alin. (3) din Legea nr. 254/2013. Referitor la durata măsurii arestării preventive, conform art. 233 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, aceasta nu poate depăşi 30 de zile, putând fi prelungită în condiţiile art. 234 din Codul de procedură penală. Iar, potrivit art. 239 alin. (1) din acelaşi cod, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare decât jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; de asemenea, conform aceluiaşi alin. (1), în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.14. Regimul de executare a măsurilor preventive privative de libertate este reglementat în capitolele I şi II ale titlului IV al Legii nr. 254/2013, în cuprinsul cărora se prevede exceptarea de la dreptul de a primi vizite intime a persoanelor arestate preventiv. Acest drept este reglementat numai în favoarea persoanelor condamnate la pedepse definitive privative de libertate, aşa cum rezultă din prevederile art. 69 şi art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013. Conform acestora, două dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele private de libertate sunt: să fie condamnate definitiv şi să fie repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate şi, respectiv, să nu fie în curs de judecată în calitate de inculpaţi (într-o altă cauză penală).15. Din interpretarea coroborată a normelor anterior referite, Curtea constată că, în privinţa vizitelor intime, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, faţă de cel reglementat în privinţa persoanelor condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate.16. Referitor la modul de reglementare a dreptului la vizite intime, Curtea reţine că legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricţiona vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenţie, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.17. Raportat la excepţia ridicată în prezenta cauză, Curtea constată că situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive şi a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condiţiile de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.18. De asemenea, în aprecierea sa, Curtea va ţine cont şi de faptul că durata maximă a arestării preventive, în primă instanţă, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanţial relaţiile de familie ale acestora şi că această afectare a vieţii de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenţie.19. În sensul celor arătate la paragrafele 13-18 este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată. Astfel, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanţa europeană a constatat că, deşi privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieţii sale private şi de familie, este esenţial dreptul persoanei în cauză de a menţine legătura cu membrii apropiaţi ai familiei sale şi că restricţiile referitoare la numărul vizitelor, la supravegherea acestor vizite şi, dacă natura faptei săvârşite o justifică, supunerea persoanei aflate în detenţie la un anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor, constituie interferenţe în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a constitui încălcări ale acestui drept (paragraful 108).20. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislaţia internă dreptul deţinuţilor la vizite conjugale, cu limitări şi restricţii specifice, dar că prevederile Convenţiei nu trebuie interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părţi au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispoziţiilor Convenţiei, în raport cu nevoile şi resursele comunităţii sau ale individului. (paragraful 109).21. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a reţinut că persoanele condamnate şi cele arestate se află în situaţii diferite, conform art. 14 din Convenţie (paragraful 111), dar că persoana în cauză, care a fost privată pe parcursul duratei arestului preventiv de dreptul la vizite conjugale, s-a aflat, din acest punct de vedere, într-o situaţie similară cu cea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate, care beneficiau de un tratament diferit (paragrafele 112 şi 114).22. S-a arătat, în continuare, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă sau, cu alte cuvinte, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată, dar că statele beneficiază de dreptul de a aprecia dacă şi în ce măsură diferenţele existente între situaţii asemănătoare justifică un tratament diferit şi că în privinţa regimului persoanelor condamnate şi a politicii penale această marjă de apreciere a statelor este una suficient de largă (paragraful 115).23. Tot prin hotărârea pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanţa europeană a constatat că persoanele private de libertate înainte de a fi condamnate definitiv aveau dreptul la vizite scurte (de 2 ore) şi erau total lipsite de dreptul de a primi vizite conjugale, în timp ce persoanele condamnate aflate în executarea unei pedepse penale definitive privative de libertate aveau dreptul la vizite scurte (de 4 ore) şi la vizite conjugale, a căror frecvenţă varia în funcţie de regimul de executare a pedepsei stabilit. S-a observat, în acest sens, că restricţiile referitoare la dreptul la vizită al persoanelor deţinute sunt aplicabile, cu titlu general, în funcţie de motivele privării de libertate a acestora şi din considerente de securitate (paragraful 118). Totodată, Curtea a constatat că Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniştrii către statele membre ale Consiliului Europei privind regulile europene referitoare la pedeapsa închisorii, adoptată la 11 ianuarie 2006, prevede că, exceptând restricţia impusă pentru o anumită perioadă de timp, de către o anumită autoritate judiciară, într-un anumit caz, persoanele private de libertate şi necondamnate definitiv au dreptul de a primi vizite şi de a comunica cu membrii familiei la fel ca persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate definitive (paragraful 119).24. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 6 iunie 2009, pronunţată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragrafele 258-259, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, referitor la lipsa contactului cu vizitatorii, că persoana deţinută în timpul derulării procesului penal, care a fost lipsită fizic de contactul cu vizitatorii în timpul detenţiei sale de 3 ani şi jumătate, în lipsa unei nevoi demonstrate de izolare, cum sunt motivele de securitate, a suferit o ingerinţă nejustificată în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. În speţa supusă soluţionării, Curtea a statuat că perioada lungă de detenţie (care era de 2 ani la data la care aplicantul a solicitat pentru prima data dreptul la vizită conjugală) i-a redus acestuia viaţa de familie într-o măsură ce nu poate fi justificată de limitările specifice regimului de detenţie şi că refuzul autorităţilor de a acorda deţinutului dreptul la vizită conjugală a fost bazat pe considerente teoretice de securitate, dar, în egală măsură, şi pe lipsa facilităţilor necesare, argumente ce nu pot constitui fundamente pentru pronunţarea unor soluţii de către Curte (paragraful 121, Moiseyev împotriva Rusiei).25. În consecinţă, instanţa europeană a stabilit că restricţionarea dreptului la vizite conjugale pe durata detenţiei fără o justificare obiectivă şi rezonabilă din partea autorităţilor pentru diferenţa de tratament creată constituie o discriminare, ce contravine prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării în coroborare cu cele ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţie (paragrafele 121 şi 122).26. Pentru aceste motive, Curtea Constituţională constată că diferenţa de tratament juridic referitoare la dreptul la vizite intime, aşa cum aceasta este prevăzută la art. 69 şi art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, în reglementarea regimului executării măsurilor preventive privative de libertate, respectiv a pedepselor penale definitive, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se bazează pe considerente de securitate a activităţilor desfăşurate în locurile de detenţie. Prin urmare, această diferenţă discriminează persoanele arestate preventiv în raport cu cele condamnate la pedepse penale privative de libertate, fiind de natură a contraveni dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală, raportate la cele ale art. 26 din Constituţie.27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Aurelian Tudor în Dosarul nr. 9.704/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt neconstituţionale.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 2 aprilie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop-------