HOTĂRÂRE din 2 decembrie 2014în Cauza Cutean împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - SECŢIA A TREIA
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 261 din 20 aprilie 2015



    (Cererea nr. 53.150/12)StrasbourgHotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Cutean împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis LOpez Guerra, Dragoljub Popoviм, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la 13 noiembrie 2014,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 53.150/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Vasile Emilian Cutean (reclamantul), a sesizat Curtea la 3 august 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de R. Chiriţă, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamantul a susţinut, în special, că în cauză i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 3 şi art. 6 din Convenţie datorită condiţiilor fizice ale detenţiei sale din arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti, din Penitenciarul-Spital Jilava şi din penitenciarele Jilava şi Rahova, condiţiilor de transport la şedinţele de judecată şi caracterului inechitabil al proceselor penale pornite împotriva sa, în măsura în care el şi martorii nu au fost audiaţi în mod direct de instanţele naţionale care l-au condamnat.4. La 7 mai 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamantul s-a născut în 1965 şi este în prezent deţinut în Penitenciarul Jilava.A. Contextul cauzei6. Prin decizie a prim-ministrului României, în perioada 29 noiembrie 2002-20 decembrie 2004, reclamantul a ocupat funcţia de secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 (Secretariatul de Stat).7. La 7 decembrie 2002, ca urmare a numirii sale în funcţia de secretar de stat, reclamantul şi-a delegat atribuţiile de preşedinte al Asociaţiei Revoluţionarilor "Club 22" (Asociaţia) vicepreşedintelui respectivei organizaţii. În conformitate cu dispoziţiile acordului semnat la aceeaşi dată, acesta nu şi-a delegat dreptul de semnătură referitor la contul bancar şi alte numeroase obligaţii de importanţă majoră pentru organizaţie şi membrii săi, acestea urmând să fie stabilite de comun acord la o dată ulterioară.8. Prin Hotărârea din 25 mai 2005, Curtea de Conturi a României a analizat raportul de control redactat după inspecţia documentelor financiare şi a activităţii Secretariatului de Stat pe anul 2004. S-a observat inter alia că, deşi reclamantul a fost eliberat din funcţie la 20 decembrie 2004, acesta a continuat chiar şi după data respectivă să semneze şi să autorizeze plăţi în numele Secretariatului de Stat. Uzând în mod ilegal de atribuţia sa de a autoriza plăţi, reclamantul a aprobat plata sumei de 2.907.902.590 RON (aproximativ 75.190 euro) din fonduri publice sub forma unei subvenţii pentru Asociaţie care să acopere cheltuielile acesteia cu chiria şi cu utilităţile, în pofida lipsei unui angajament legal cu sus-menţionata Asociaţie, aşa cum prevedea legea. Prin urmare, Curtea de Conturi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea efectuării de cercetări cu privire la răspunderea administrativă şi, respectiv, penală a reclamantului.B. Procesul penal împotriva reclamantului9. La 25 ianuarie 2006, Direcţia Naţională Anticorupţie a început urmărirea penală împotriva reclamantului şi a coinculpatei pentru folosirea influenţei şi a unor informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, obţinute în virtutea funcţiei, în scopul obţinerii unor foloase materiale necuvenite pentru sine sau pentru alte persoane. S-a reţinut că la 21 şi 22 decembrie 2004 reclamantul, deşi eliberat din funcţia de secretar de stat, a autorizat plăţi în cuantum de aproximativ 75.000 EUR din contul Secretariatului în cel al Asociaţiei al cărei preşedinte era. Deşi legea impunea acest lucru, nu a fost semnat niciun angajament legal între cele două organizaţii şi, deşi nu era înregistrat ca locatar, reclamantul locuia în clădirea unde se aflau birourile Asociaţiei.10. La o dată nespecificată, Direcţia Naţională Anticorupţie ia trimis în judecată pe reclamant şi coinculpată, reţinând în sarcina acestora faptul că au exploatat influenţa şi informaţiile obţinute în virtutea funcţiei pentru obţinerea unui folos material necuvenit.11. La termenele din 31 mai şi 23 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a examinat o parte din susţinerile reclamantului şi ale părţilor referitoare la aspecte de procedură.12. La termenul din 1 noiembrie 2006, completul de judecată format din 3 judecători l-a audiat pe reclamant cu privire la acuzaţiile care îi erau aduse. În plus, a încuviinţat cererea reclamantului de efectuare a unei expertize financiare şi depunerea de documente la dosar ca mijloace de probă.13. La termenele din 29 noiembrie 2006, 21 februarie, 21 martie, 23 aprilie şi 26 septembrie 2007 au fost audiaţi martorii din dosar. Au fost audiaţi, în special, C.C., G.M., G.N.V., F.Z., G.B., D.H., M.L.N., C.G., N.R. şi T.M. De asemenea, instanţa a examinat susţinerile părţilor şi cererile acestora de administrare de probe şi a reţinut că au fost depuse la dosar documente, inclusiv raportul de expertiză solicitat de reclamant.14. Reclamantul a fost prezent la termenul din 29 noiembrie 2006, când a fost audiat martorul G.N.V.15. În perioada 26 octombrie 2007-20 noiembrie 2008 au avut loc încă şase şedinţe de judecată la ÎCCJ, în care instanţa a examinat diferitele argumente ale părţilor, a admis obiecţiunile părţilor la raportul de expertiză depus la dosar, a dispus efectuarea unei noi expertize financiare după ce expertul a răspuns obiecţiunilor iniţiale şi a încuviinţat obiecţiunile suplimentare formulate la noul raport de expertiză.16. Prin Încheierea din 12 ianuarie 2009, ÎCCJ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, întrucât mandatul reclamantului de membru al Parlamentului României expirase, iar instanţa supremă nu mai avea competenţă pentru examinarea cauzei.17. Niciunul dintre judecătorii care au făcut parte din completul de la ÎCCJ care a examinat cauza reclamantului anterior declinării competenţei de soluţionare nu mai putea continua să îi judece cauza după acest moment.18. În perioada 23 martie-1 iunie 2009 judecătoria, în complet format din judecător unic, a analizat în patru şedinţe de judecată unele cereri ale părţilor cu privire la aspecte legate de procedură, le-a permis părţilor să analizeze răspunsul expertului la obiecţiunile lor suplimentare, s-a pronunţat cu privire la cererea reclamantului referitoare la necesitatea unor explicaţii suplimentare din partea expertului şi a analizat documente necesare pentru clarificarea concluziilor raportului de expertiză. La 1 iunie 2009 instanţa a declarat terminată cercetarea judecătorească şi a amânat soluţionarea cauzei pentru ca părţile să depună concluzii pe fondul cauzei şi pentru dezbateri.19. La 4 iunie 2009, în etapa dezbaterilor, judecătoria, în complet format dintr-un judecător unic, a ascultat concluziile părţilor pe fondul cauzei. De asemenea, i-a acordat reclamantului ultimul cuvânt. Instanţa a rămas în pronunţare şi a amânat pronunţarea până la 15 iunie 2009.20. Prin Hotărârea din 15 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în complet format din judecător unic, l-a condamnat pe reclamant la 5 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de efectuare a unor operaţiuni financiare incompatibile cu funcţia, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, în scopul obţinerii unor foloase materiale necuvenite, precum şi pentru abuz în serviciu, la 5 ani de închisoare, fără ai audia pe reclamant sau pe martori în mod direct. În baza documentelor disponibile, a facturilor fiscale şi a prevederilor legale, instanţa a reţinut că, în scopul de a acoperi cheltuielile Asociaţiei cu chiria şi cu utilităţile, reclamantul şi coinculpata au creat în mod ilegal un program coordonat şi finanţat de către stat pentru a sprijini toate organizaţiile similare cu Asociaţia, care au întâmpinat greutăţi în achitarea utilităţilor. Ulterior, acesta a aprobat cererea Asociaţiei de finanţare şi a dispus plăţi din fondurile publice disponibile către respectiva organizaţie. Reclamantul şi coinculpata au aprobat şi au dispus plăţile, ştiind că nu există niciun angajament legal încheiat cu Asociaţia şi că nu fuseseră depuse facturi care să justifice cererea pentru finanţare a Asociaţiei.21. Instanţa a reţinut că C.C. şi F.Z au depus mărturie şi cu privire la modalităţile de plată a fondurilor, afirmând că Asociaţia fusese singura organizaţie care aplicase pentru finanţare şi că era necesar un angajament legal sau un contract pentru ca aceasta să acceseze fondurile în cauză. Aceeaşi concluzie a fost prezentată şi de cel de-al doilea raport de expertiză, care a constatat că declaraţia făcută de G.N.V. în numele Asociaţiei nu echivala cu un angajament contractual. Mai mult, coinculpata a declarat, cu ocazia confruntării cu reclamantul, că ea îl avertizase pe acesta cu privire la lipsa unui angajament legal, dar că i s-a cerut să semneze ordinele de plată pe motiv că declaraţia lui G.N.V. echivala cu un astfel de angajament.22. Instanţa a afirmat, în continuare, că, în circumstanţe obişnuite, disponibilitatea unor fonduri publice trebuia să fie mediatizată, astfel încât toate organizaţiile vizate să le poată accesa. Totuşi, reclamantul nu a făcut acest lucru. Ţinând seama de acest aspect, instanţa a considerat relevantă mărturia lui T.M., conform căreia nu a fost la curent cu existenţa programului, iar reclamantul a negat existenţa fondurilor, atunci când martorul l-a întrebat despre acest lucru. Instanţa a reţinut că mărturia lui T.M. a fost confirmată de C.G. şi de G.B. În acelaşi timp, în baza mărturiilor lui G.N.V. şi G.M., a observat că reclamantul a iniţiat programul ca urmare a solicitării lui G.N.V. de asistenţă în numele Asociaţiei.23. S-a mai reţinut, în baza actelor aflate la dosar, precum şi a declaraţiilor reclamantului şi ale coinculpatei, că acesta a continuat să caute fonduri suplimentare prin redirecţionarea fondurilor destinate altor programe în scopul de a acoperi toate datoriile Asociaţiei. Cu toate acestea, numai o parte din fondurile atribuite Asociaţiei au fost folosite pentru achitarea chiriei. Restul fondurilor au fost redirecţionate într-un cont bancar administrat de reclamant.24. Instanţa a considerat - în baza contractelor de închiriere disponibile şi a declaraţiilor reclamantului - că reclamantul locuia în clădirea unde se aflau birourile Asociaţiei. Bazându-se pe mărturia lui G.N.V., instanţa a respins susţinerile reclamantului că acesta nu era singurul membru al Asociaţiei care locuia în clădire. Instanţa a considerat că circumstanţele privind domiciliul reclamantului erau relevante, pentru că acestea clarificau motivaţia acestuia pentru acţiunile sale. Reclamantul a formulat apel.25. La 19 aprilie 2010, acesta a cerut Tribunalului Bucureşti să îi audieze din nou pe martorii T.M., C.G. şi G.N.V. A motivat că nu fusese prezent când cei trei martori au fost audiaţi de instanţă. În plus, era necesar ca cei trei martori să fie audiaţi din nou, pentru a clarifica faptele, întrucât instanţa de fond a schimbat sensul mărturiilor lor. Mai mult, reclamantul a arătat că a formulat o plângere penală împotriva lui T.M. pentru mărturie mincinoasă.26. La acelaşi termen, reclamantul a solicitat Tribunalului Bucureşti să audieze trei martori noi. El a motivat că aceşti trei martori puteau să clarifice modul în care reprezentanţii celorlalte organizaţii şi ai experţilor financiari au interpretat actele administrative depuse de reclamant, iar acest lucru ar fi dovedit că nu a înşelat autorităţile statului atunci când a iniţiat programul şi că toate documentele redactate sau semnate de el au fost făcute publice şi au fost general accesibile. De asemenea, noii martori ar fi putut clarifica anumite circumstanţe cu privire la acordul redactat de G.N.V. în numele Asociaţiei.27. La acelaşi termen, Tribunalul Bucureşti a respins cererile reclamantului. Reclamantul a fost informat că putea oferi instanţei informaţii cu privire la derularea cercetărilor faţă de T.M. În plus, instanţa a hotărât că cererea reclamantului referitoare la primii trei martori privea de fapt interpretarea dovezilor, dat fiind că declaraţiile martorilor şi motivarea instanţei de fond erau disponibile în scris. Instanţele de apel şi recurs aveau sarcina de a interpreta probele. Prin urmare, nu era nevoie de noi declaraţii ale martorilor, având în vedere că declaraţiile disponibile erau date şi semnate sub jurământ. Cei trei martori au fost audiaţi în cursul urmăririi penale şi în faţa primei instanţe, unde reprezentantul legal al reclamantului le-ar fi putut pune întrebări în scopul clarificării circumstanţelor cauzei.28. În ceea ce priveşte cererea reclamantului referitoare la audierea a trei noi martori, instanţa a considerat că aceasta nu era utilă soluţionării cauzei, întrucât niciun martor nu ar putea să evalueze şi să clarifice interpretarea experţilor sau a reprezentanţilor celorlalte organizaţii.29. În cadrul dezbaterilor, la 21 februarie 2011, reclamantul a solicitat Tribunalului Bucureşti să verifice dacă, la termenul la care au avut loc dezbaterile în cauză, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti îi acordase într-adevăr ultimul cuvânt.30. La acelaşi termen, tribunalul a respins cererea reclamantului, pe motiv că dovezile de la dosar arătau că acestuia i se acordase ultimul cuvânt în faţa judecătoriei. În plus, acesta a putut să se adreseze instanţei de apel pe fondul cauzei.31. Prin Hotărârea din 1 aprilie 2011, după ce a examinat afirmaţiile şi argumentele reclamantului, Tribunalul Bucureşti a respins apelul ca nefondat. Martorii şi reclamantul nu au fost audiaţi în mod direct de tribunal. S-a reţinut inter alia că plângerea penală împotriva lui T.M. pentru mărturie mincinoasă nu era suficient de relevantă, având în vedere probele covârşitoare care susţineau acuzaţiile aduse împotriva reclamantului. În plus, natura confidenţială a informaţiei folosite de reclamant nu a fost un factor care i-a influenţat condamnarea, având în vedere natura acuzaţiilor împotriva acestuia. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii, invocând din nou faptul că nu i s-a permis să aibă ultimul cuvânt în faţa judecătoriei.32. Prin Hotărârea definitivă din 7 februarie 2012, după ce a analizat afirmaţiile şi argumentele pe care reclamantul şi-a întemeiat recursul şi fără a-l audia pe el sau pe martori, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul ca nefondat. A reţinut inter alia că, potrivit normelor de procedură penală, inculpatul are dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei înainte de încheierea dezbaterilor. În timpul pledoariei sale, inculpatului nu i se pot pune întrebări pentru a-i permite să prezinte toate argumentele pe care doreşte să le aducă în sprijinul apărării sale. Prin urmare, drepturile reclamantului la apărare nu au fost încălcate, dat fiind că instanţa, în timp ce se afla în pronunţare, i-a permis să depună concluzii scrise înainte de pronunţarea hotărârii. Reclamantul a formulat contestaţie în anulare împotriva hotărârii. El a argumentat că, deşi a fost audiat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 1 noiembrie 2006, niciuna dintre instanţele care l-au condamnat nu l-a ascultat în mod direct, deşi erau obligate prin lege să facă acest lucru.33. La 24 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia în anulare. S-a reţinut că nu se putea constata faptul că reclamantul nu a fost ascultat de instanţa de fond, având în vedere că a fost audiat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că - în conformitate cu normele relevante de procedură penală - instanţa în favoarea căreia a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei putea folosi documentele şi măsurile luate de instanţa de trimitere. Mai mult, reclamantul a fost prezent şi a fost asistat de un reprezentant legal înaintea instanţei de apel. Prin urmare, conform normelor de procedură penală, instanţa de recurs nu era obligată să îl asculte.C. Condiţiile fizice de detenţie şi de transport34. În primele sale scrisori, reclamantul s-a plâns Curţii că, în arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti, în Penitenciarul-Spital Jilava şi în Penitenciarul Rahova, camerele de detenţie erau supraaglomerate şi neseparate de spaţiile sanitare. În plus, în Penitenciarul Jilava camerele de detenţie erau supraaglomerate, iar el a fost obligat să stea în pat în mod constant, din cauza lipsei de spaţiu; condiţiile de igienă erau necorespunzătoare, iar funcţionarea instalaţiilor sanitare defectuoasă; nu a beneficiat niciodată de apă caldă şi i s-a permis să se spele numai de două ori pe săptămână împreună cu alte o sută de persoane; activitatea fizică în exterior a fost limitată la numai o oră pe zi, iar hrana a fost necorespunzătoare. În fine, autorităţile penitenciare l-au transportat în mod regulat timp de aproximativ o oră pentru a ajunge la şedinţele de judecată, împreună cu alte persoane lipsite de libertate, în vehicule care nu aveau geamuri sau lumină artificială şi nicio altă formă de ventilaţie.35. La 2 august 2013, după ce cauza a fost comunicată Guvernului, reclamantul a informat Curtea că doreşte să renunţe la pretenţiile lui referitoare la presupusa încălcare a art. 3 din Convenţie.II. Dreptul intern relevant36. Art. 42 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală prevedea că instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa care a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei.37. Art. 292 alin. 2 şi 3 din acelaşi cod prevedeau că, pe durata procesului, completul de judecată trebuia să rămână acelaşi. Când acest lucru nu era posibil, completul putea fi schimbat până la începerea dezbaterilor. Dacă compunerea completului se schimba după începerea dezbaterilor, acestea trebuiau reluate.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie38. Reclamantul s-a plâns Curţii cu privire la condiţiile materiale ale detenţiei sale în arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti, în Penitenciarul-Spital Jilava şi în Penitenciarul Rahova, precum şi de condiţiile de transport la şedinţele de judecată. Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, care prevede:"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."A. Argumentele părţilor39. Guvernul, făcând referire la scrisoarea reclamantului din 2 august 2013, a solicitat Curţii să respingă capătul de cerere, în temeiul art. 3 şi art. 37 § 1 lit. a) din Convenţie.40. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.B. Motivarea Curţii41. Curtea reţine că, prin scrisoarea din 2 august 2013, după ce au fost comunicate Guvernului câteva dintre capetele sale de cerere, reclamantul a informat Curtea că doreşte să renunţe la capătul de cerere referitor la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie.42. În aceste circumstanţe şi în temeiul art. 37 § 1 lit. a) din Convenţie, Curtea consideră că examinarea acestui capăt de cerere nu mai este justificată. Mai mult, conform art. 37 § 1 in fine, Curtea nu identifică circumstanţe speciale referitoare la respectarea drepturilor omului aşa cum sunt definite în Convenţie şi în protocoalele sale, care impun examinarea în continuare al acestui capăt de cerere al reclamantului.43. În consecinţă, acest capăt de cerere al reclamantului trebuie să fie scos de pe rol.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie44. Reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva sa a fost inechitabil, mai ales în măsura în care nici el, nici martorii nu au fost audiaţi în mod direct de către instanţele care l-au condamnat. Acesta a invocat art. 6 din Convenţie, care, în părţile sale relevante, prevede:"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]3. Orice persoană acuzată de o infracţiune are următoarele garanţii minime: [...]c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el [...]d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;"A. Cu privire la admisibilitate45. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.B. Cu privire la fond1. Argumentele părţilor46. Reclamantul a argumentat că dreptul de a se apăra în persoană i-a fost încălcat, întrucât nu a fost ascultat în mod direct de niciunul dintre judecătorii care l-au condamnat. Deşi a fost audiat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înainte de declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, niciunul dintre judecătorii care l-au ascultat nu a făcut parte din completul care l-a condamnat.47. Reclamantul a afirmat şi că jurisprudenţa Curţii invocată de Guvern - în care s-a constatat o încălcare a art. 6 din Convenţie, pentru că o instanţă de recurs a condamnat un inculpat fără a asculta în mod direct mărturia lui - este aplicabilă în acest caz. În special, dacă garanţiile stabilite de art. 6 din Convenţie au fost încălcate în cazurile susmenţionate, faptul că toate instanţele care au condamnat un inculpat nu l-au audiat în mod direct ar justifica şi mai mult existenţa unei încălcări a art. 6 din Convenţie.48. Reclamantul a susţinut că, deşi normele de procedură penală îi permit instanţei în favoarea căreia s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei să folosească actele îndeplinite şi să menţină măsurile dispuse de instanţa desesizată, aceste norme nu scutesc instanţa căreia i s-a trimis cauza de obligaţia de a garanta dreptul inculpatului de a se apăra. Mai mult, normele de procedură penală aplicabile în cauză nu impun o astfel de obligaţie instanţelor naţionale, ci mai degrabă le permit să evalueze ce parte din măsurile luate de celelalte instanţe pot fi menţinute. Cu toate acestea, cerinţele referitoare la un proces echitabil trebuie respectate, iar în cazul reclamantului acest lucru nu a fost realizat, având în vedere că el şi martorii nu au fost audiaţi în mod direct de instanţele care l-au condamnat.49. Reclamantul a arătat că, deşi în cauza de faţă a existat un motiv obiectiv pentru declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, nu a existat niciun motiv pentru care noul complet care l-a condamnat nu ar fi putut să îi audieze pe acesta şi pe martori în mod direct.50. Reclamantul a susţinut că, în prezenta cauză, spre deosebire de cauzele Karjalainen împotriva Finlandei, nr. 30.519/96, Decizia Comisiei din 16 aprilie 1998, nepublicată, şi P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, a fost schimbat întregul complet de judecători care i-a ascultat pe reclamant şi pe martori în mod direct. De asemenea, deşi şedinţele de judecată ale instanţelor naţionale erau în mod normal înregistrate, declaraţiile martorilor nu au fost transcrise cuvânt cu cuvânt, iar preşedintele de şedinţă i-a dictat declaraţia grefierului. Acest din urmă argument a fost chiar mai relevant, dat fiind că reclamantul a solicitat în mod expres instanţei de apel să îi asculte din nou pe trei dintre martori, pretinzând că exista o problemă cu privire la interpretarea mărturiilor lor. În plus, reclamantul a contestat în mod constant veridicitatea declaraţiilor lui T.M. şi a depus plângere penală împotriva lui pentru mărturie mincinoasă. Mai mult, spre deosebire de situaţia din Karjalainen, procedura împotriva reclamantului a fost penală, şi nu civilă. Prin urmare, respectarea de către autorităţi a cerinţelor art. 6 din Convenţie trebuia să fie analizată mai strict. Cauzele menţionate anterior şi invocate de Guvern au vizat situaţii în care martori importanţi nu au fost ascultaţi în mod direct de noile instanţe, dar niciuna dintre acestea nu a analizat o situaţie în care chiar inculpatul nu a fost ascultat în mod direct de instanţele care l-au condamnat. Prin urmare, aceste cauze nu pot fi folosite ca justificare pentru o instanţă naţională care a condamnat o persoană fără a o asculta înainte de pronunţarea hotărârii.51. Reclamantul a susţinut că, deşi documentele şi rapoartele de expertiză au fost luate în considerare de instanţele naţionale când l-au condamnat, declaraţiile martorilor au jucat un rol decisiv în condamnare. În special, instanţa de fond a stabilit lipsa angajamentului legal cerut, care reprezenta unul dintre elementele infracţiunii, bazându-se pe declaraţiile mai multor martori. În plus, întemeindu-se pe declaraţiile martorilor C.G. şi T.M., instanţa a concluzionat că reclamantul nu a pus la dispoziţia celorlalte organizaţii informaţiile cu privire la existenţa fondurilor cu scopul favorizării propriei organizaţii şi a acţionat cu rea-credinţă. Mai mult, instanţa a stabilit că reclamantul a obţinut foloase în urma comiterii infracţiunii, bazându-se pe declaraţia lui G.N.V., care a afirmat că reclamantul era singura persoană care locuia în clădirea unde se aflau birourile Asociaţiei. Chiar dacă a contestat declaraţiile martorilor menţionaţi anterior, instanţele naţionale au refuzat să îi audieze din nou.52. Reclamantul a susţinut că, deşi la 21 februarie 2011 s-a plâns instanţei de apel că nu a fost ascultat în mod corespunzător de instanţa de fond, plângerea sa nu a primit niciun răspuns. Mai mult, deşi şi-a reiterat plângerea înaintea instanţei de recurs, aceasta a respins-o, pe motiv că i s-a permis să depună concluzii scrise.53. Reclamantul a argumentat că faptul că i s-a permis să depună concluzii scrise nu echivala cu a fi ascultat în mod direct de instanţă în timpul procesului, pentru că, în timpul unei audieri, un inculpat îşi putea prezenta propria versiune a faptelor, putea să se apere, iar instanţa putea în mod direct şi personal să îi evalueze credibilitatea şi veridicitatea afirmaţiilor. În plus, instanţa putea să pună întrebări cu privire la circumstanţele cauzei care erau neclare sau contestate.54. Guvernul a arătat că procesul penal împotriva reclamantului a îndeplinit cerinţele impuse de dreptul la un proces echitabil, iar caracterul echitabil general al procedurii nu a fost afectat de faptul că instanţele naţionale nu i-au ascultat în mod direct pe reclamant şi pe martori.55. Guvernul a susţinut că - spre deosebire de Cauza Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, 27 iunie 2000 - în cauza de faţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a ascultat pe reclamant şi pe martori pe larg cu privire la acuzaţiile aduse. Prin urmare, reclamantul nu s-a putut plânge că nu a fost respectat principiul unui proces echitabil în ancheta penală împotriva acestuia. Atât ÎCCJ, cât şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti au jucat rolul de instanţe de fond. În plus, normele de procedură penală relevante i-au permis instanţei în favoarea căreia s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei să folosească actele îndeplinite şi să menţină măsurile dispuse de instanţa desesizată. Mai mult, componenţa completului de judecători putea fi schimbată înainte să înceapă dezbaterile pe fondul cauzei. Prin urmare, chiar dacă această cauză ar fi fost examinată de la început de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul ar fi putut totuşi să fie în situaţia de a fi condamnat de un complet de judecători care nu l-a ascultat în mod direct.56. Invocând cauzele Karjalainen şi P.K. împotriva Finlandei, citate supra, Guvernul a susţinut că principiul nemijlocirii nu poate fi interpretat ca o interdicţie permanentă a unei schimbări în alcătuirea unui complet de judecători, în timpul unui proces, şi că ar putea apărea factori de natură administrativă sau procedurală care ar putea face ca participarea unui judecător într-un proces să devină imposibilă.57. În cazul reclamantului, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei a fost necesară conform normelor de procedură penală relevante. De asemenea, procesele-verbale în care au fost consemnate declaraţiile reclamantului şi ale martorilor au rămas ataşate la dosar. Mai mult, faptul că aceste procese-verbale au reflectat în mod corect declaraţiile a rămas necontestat. În plus, conform raţionamentului instanţelor naţionale, documentele disponibile şi rapoartele de expertiză au fost decisive în condamnarea reclamantului, mai mult decât declaraţia unui martor important. În acest sens, Guvernul a subliniat că, potrivit instanţelor naţionale, declaraţia lui T.M. nu a fost suficient de relevantă, având în vedere probele covârşitoare care au susţinut acuzaţiile aduse reclamantului. De asemenea, solicitarea reclamantului de reaudiere a martorilor C.G. şi G.N.V. a fost respinsă pentru că fusese respectat principiul procedurii contradictorii. În plus, reclamantul a fost prezent la şedinţa de judecată din 29 noiembrie 2006, când a fost ascultat martorul G.N.V. Mai mult, solicitarea reclamantului de administrare de noi probe în faţa instanţelor de apel şi recurs a demonstrat faptul că declaraţiile lui şi ale martorilor nu fuseseră importante în contextul probelor disponibile la dosar. De asemenea, reclamantul nu a solicitat instanţelor naţionale în nicio fază a procesului să fie ascultaţi din nou el sau toţi martorii.58. Guvernul mai susţine că reclamantul a fost asistat de unul sau de mai mulţi reprezentanţi legali în timpul procedurii. Acesta a negat că ar fi săvârşit infracţiunea, încă de la începutul urmăririi penale, şi a avut ocazia de a examina martori şi de a obţine citarea şi audierea martorilor în apărare, în aceleaşi condiţii ca martorii în acuzare.59. Guvernul a arătat şi că, deşi reclamantul nu a fost reaudiat de instanţe, el a avut ocazia de a-şi susţine cauza prin concluzii, note şi alte documente. De asemenea, reclamantul nu a depus probe care să sugereze că ar fi fost relevantă reaudierea sa sau a martorilor.2. Motivarea Curţii60. Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat (a se vedea Beraru împotriva României, nr. 40.107/04, pct. 64, 18 martie 2014). Curtea consideră că, având în vedere importanţa procesului penal, considerentele menţionate se aplică şi cu privire la audierea directă a inculpatului de către judecătorul care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei.61. Curtea reaminteşte că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor [a se vedea Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 57.836/00, 30 ianuarie 2003]. Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicţie a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces (P.K. împotriva Finlandei, citată anterior). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format (a se vedea Cauza Mellors, citată anterior, şi P.K. împotriva Finlandei, citată anterior).62. În cazul de faţă, Curtea consideră, în baza argumentelor părţilor, că esenţa plângerii reclamantului se referă la schimbarea în timpul procesului a compunerii completului de judecată de la instanţa de fond, care l-a condamnat fără a-i fi ascultat pe el şi pe martorii din cauză. Această concluzie se întemeiază pe faptul că reclamantul nu a contestat că în perioada 1 noiembrie 2006-26 septembrie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a ascultat pe el şi pe toţi martorii din cauză. În plus, reclamantul nu a negat că respectiva instanţă a acţionat în mod legal ca instanţă de fond în cazul său, având în vedere statutul reclamantului de la acel moment, sau că a avut competenţa de a-i audia pe el şi pe martori. În plus, acesta a recunoscut că declinarea competenţei de soluţionare a cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a făcut din motive procedurale obiective şi că ultima instanţă menţionată putea să folosească actele îndeplinite şi să menţină măsurile dispuse de instanţa desesizată.63. În acest context, Curtea observă că este necontestat faptul că a intervenit o modificare a compunerii completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu i-a ascultat nici pe reclamant, nici pe martori în mod direct. De asemenea, nici instanţele superioare care au menţinut condamnarea reclamantului nu i-au ascultat în mod direct.64. Curtea reţine că niciunul dintre judecătorii din completul iniţial care i-au ascultat pe reclamant şi pe martori la prima instanţă nu a continuat examinarea cauzei (a se face comparaţia şi deosebirea cu P.K. împotriva Finlandei, citată anterior, şi Beraru, citată anterior, pct. 66).65. Mai mult, deşi condamnarea reclamantului nu se întemeia numai pe declaraţiile martorilor sau pe propria declaraţie, Curtea reţine că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârea de condamnare, într-o anumită măsură, pe probele menţionate. De altfel, reclamantul a contestat credibilitatea declaraţiilor a trei dintre martorii pe care s-a bazat instanţa de fond pentru a-l condamna şi a solicitat fără rezultat ca aceştia să fie ascultaţi din nou de instanţa de apel (spre deosebire de P.K. împotriva Finlandei, citată anterior). Deşi nu reiese din probele aflate la dosar dacă reclamantul a contestat declaraţiile celor trei martori înaintea instanţei de recurs sau dacă a încercat să conteste în vreun fel credibilitatea celorlalţi martori înaintea instanţelor superioare, Curtea nu este convinsă că o contestare generală şi repetată din partea reclamantului ar fi avut mai multe şanse de succes, având în vedere motivele oferite de instanţa de apel atunci când a respins obiecţia acestuia faţă de declaraţiile celor trei martori.66. Mai mult, Curtea reţine că judecătorul ce a alcătuit completul instanţei de fond care l-a condamnat pe reclamant avea sarcina de a evalua elementele pretinsei infracţiuni, inclusiv elementul subiectiv, şi anume intenţia reclamantului de a o săvârşi. În aceste circumstanţe, audierea directă a reclamantului devine şi mai relevantă, în special pentru că instanţele superioare nu i-au audiat în mod direct nici pe reclamant, nici pe martori.67. Curtea reţine că reclamantul nu s-a plâns în timpul procesului la instanţa de fond de omisiunea celui de-al doilea complet de judecată de a-l audia. Cu toate acestea, o astfel de plângere a fost formulată în faţa instanţelor superioare şi a fost respinsă.68. Curtea reţine că reclamantul nu a contestat faptul că judecătorul care a făcut parte din cel de-al doilea complet de judecată din fond a fost şi judecătorul care a încheiat dezbaterile pe fondul cauzei şi care l-a condamnat. În plus, acelaşi judecător a ascultat pledoariile reclamantului în timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi a examinat concluziile scrise depuse de reclamant la instanţa de fond, după închiderea dezbaterilor. În plus, deşi este neclar din probele aflate la dosar dacă reclamantului i s-a permis să aibă ultimul cuvânt înaintea instanţei de fond, se pare că acesta a putut să facă acest lucru înaintea instanţelor superioare.69. Totuşi, Curtea observă că a decis anterior că, deşi dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvânt înaintea instanţei este cu siguranţă important, acesta nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58, şi Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, pct. 58, 29 aprilie 2008). Curtea consideră că aceleaşi consideraţii se aplică şi cu referire la concluziile din timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi la concluziile scrise depuse de reclamant la instanţa de fond, când aceasta se afla în pronunţare.70. Curtea observă că nu există probe la dosar care să sugereze că membrii completului de la instanţa de fond au fost schimbaţi pentru a influenţa rezultatul procesului în defavoarea reclamantului - sau din alte motive necorespunzătoare - ori că judecătorul care a făcut parte din completul de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu a fost independent sau imparţial şi reţine că acesta a avut la dispoziţia sa procesele-verbale din cadrul şedinţelor de judecată în care au fost audiaţi reclamanţii şi martorii. Cu toate acestea, Curtea reţine că afirmaţiile reclamantului şi ale martorilor au reprezentat probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost ascultate în mod direct de judecătorul de la instanţa de fond. Prin urmare, Curtea consideră că disponibilitatea în formă scrisă a declaraţiilor nu poate compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului.71. De asemenea, Curtea este conştientă că există posibilitatea ca o instanţă superioară sau instanţa supremă să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procesului în primă instanţă (a se vedea Beraru, citată anterior, pct. 67). În prezenta cauză, Curtea observă că instanţa de recurs nu numai că a menţinut hotărârea instanţei de fond, ci, în plus, şi-a întemeiat propria decizie pe probele prezentate în faţa primei instanţe fără să le examineze direct.72. Prin urmare, Curtea constată că schimbarea completului de judecată la instanţa de fond şi faptul că instanţele de apel şi recurs nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil.73. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenţie.III. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei74. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că a fost supus la tratamente inumane şi degradante din cauză că a trebuit să împartă celula cu recidivişti şi alţi deţinuţi condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite cu violenţă.75. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva sa a fost inechitabil, în măsura în care instanţele au apreciat în mod necorespunzător probele şi au interpretat în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile, precum şi că nu au oferit motive pentru respingerea declaraţiilor a douăzeci de martori, a argumentelor şi a raţionamentului său care a stat la baza căilor de atac - inclusiv argumentul cu privire la condamnarea pentru fapte cărora le-au lipsit elementele constitutive ale infracţiunilor de care a fost acuzat.76. Invocând art. 7 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că a fost condamnat pentru fapte care nu constituiau infracţiuni la vremea la care au fost săvârşite, atât timp cât faptelor sale leau lipsit elementele constitutive ale infracţiunilor de care a fost acuzat.77. Curtea a examinat aceste capete de cerere astfel cum au fost formulate de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie78. Art. 41 din Convenţie prevede:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu79. Reclamantul a susţinut că suferinţa extremă şi stresul cauzate de încălcarea de către autorităţi a garanţiilor Convenţiei impun acordarea unei sume de 15.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.80. Guvernul a susţinut că suma pretinsă de reclamant cu titlu de prejudiciu moral este excesivă, iar constatarea încălcării Convenţiei ar constitui în sine o reparaţie echitabilă.81. Curtea consideră că, drept urmare a încălcării constatate, reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat doar prin constatarea unei încălcări.82. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 2.400 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.B. Cheltuieli de judecată83. De asemenea, reclamantul a solicitat 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii. Acesta a depus o copie a contractului de asistenţă juridică semnat de soţia sa, prin care îl angaja pe avocatul său să îl reprezinte înaintea Curţii contra unei sume de 3.000 EUR. În plus, a depus mai multe facturi pe numele soţiei sale în cuantum de 7.000 ROL (aproximativ 1.953 EUR), reprezentând o parte din onorariul plătit reprezentantului său legal. Potrivit acestuia, soţia lui nu a putut să plătească restul de bani, din cauza situaţiei sale financiare în urma condamnării.84. Guvernul a susţinut că nu există probe la dosar care să ateste că reclamantul a consimţit ca soţia sa să semneze contractul de asistenţă juridică cu reprezentantul său legal. Statutul său de persoană lipsită de libertate nu l-ar fi împiedicat să îşi exprime consimţământul valabil. În plus, reclamantul a depus dovezi referitoare numai la plata parţială a pretinselor costuri şi cheltuieli de judecată. Mai mult, cuantumul cerut de reclamant era excesiv.85. Guvernul a menţionat că nu se opune acordării reclamantului a unei părţi din costurile şi cheltuielile de judecată înaintea Curţii, dar numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost necesare şi legate de cauză.86. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine, împuternicirea semnată de reclamant şi care îl autoriza pe reprezentantul său legal să îl reprezinte înaintea Curţii şi de criteriile sus-menţionate, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 1.953 EUR pentru cheltuielile de judecată înaintea Curţii.C. Dobânzi moratorii87. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. ia notă de dorinţa reclamantului de a renunţa la capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie, referitor la condiţiile fizice de detenţie şi la condiţiile de transport la instanţele interne;2. decide să radieze această parte din cerere de pe rol în conformitate cu art. 37 § 1 lit. a) şi c) din Convenţie;3. declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie referitor la neîndeplinirea obligaţiei instanţelor naţionale care l-au condamnat de a-i asculta pe el şi pe martori şi celelalte capete de cerere inadmisibile;4. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie;5. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:(i) 2.400 EUR (două mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;(ii) 1.953 EUR (o mie nouă sute cincizeci şi trei de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, cu titlu de cheltuieli de judecată, în contul bancar indicat de reclamant; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 2 decembrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.PREŞEDINTEJosep CasadevallGrefier,Stephen Phillips----