DECIZIE nr. 631 din 11 noiembrie 2014referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 77 din 29 ianuarie 2015



        Augustin Zegrean - preşedinte    Valer Dorneanu - judecător    Toni Greblă - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona-Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Tudorel Toader - judecător    Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Copos în Dosarul nr. 2.674/300/2010* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 202D/2014.2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei avocatul Valeriu Stoica, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Nicolae Cristea avocatul Nicu Neamţu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. În acest sens arată că principiul aplicării imediate a legii procesual penale trebuie nuanţat. Sub acest aspect, Codul de procedură civilă a prevăzut că procesele începute anterior intrării sale în vigoare rămân sub incidenţa vechiului cod, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare şi căile de atac incidente. Din această perspectivă aplicarea imediată a regulilor referitoare la căile de atac şi la temeiurile de achitare nu face decât să încalce prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 20 şi art. 21 alin. (3). Textele de lege criticate suferă şi din perspectiva lipsei calităţii legii penale, care se răsfrânge şi asupra principiului prezumţiei de nevinovăţie, principiului egalităţii de arme şi principiului securităţii juridice. Cu toate că prezumţia de nevinovăţie trebuie să funcţioneze până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin modificările referitoare la căile de atac acest fapt nu mai este posibil. Astfel, deşi inculpatul avea prefigurarea existenţei garantate de lege a prezumţiei sale de nevinovăţie până la finalul procesului penal, precum şi a lipsei caracterului executoriu al deciziei pronunţate în apel, modificarea dispoziţiilor referitoare la apel pe parcursul judecării cauzei, după motivarea acestuia şi aproape de finalizarea sa, constituie o retroactivitate nepermisă a noii legi procesual penale. De asemenea, înlăturarea unui temei juridic al achitării determină lipsa de calitate a legii.4. Avocatul Nicu Neamţu solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece textele de lege criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 20 şi art. 21 alin. (3) şi celor convenţionale ale art. 6. Noua reglementare se aplică retroactiv, deoarece, la momentul introducerii apelului, inculpaţii aveau prefigurarea nevinovăţiei lor până la finalizarea căii de atac a recursului printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, înlăturarea unui temei juridic al achitării este contrară exigenţelor constituţionale şi convenţionale.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, sens în care susţine că legiuitorul a acţionat în limitele sale constituţionale. Apreciază că nu se poate deduce neconstituţionalitatea noilor reglementări prin compararea acestora cu cele din Codul de procedură penală din 1968. Odată cu noile modificări legiuitorul a prevăzut şi norme tranzitorii, astfel încât cauzele aflate în recurs urmează să fie soluţionate, iar cele aflate în apel se bucură de o cale de atac total devolutivă, inculpaţii putând aduce toate argumentele pe care le consideră necesare şi pertinente. De altfel, modificările operate, referitoare la abrogarea recursului au fost pregătite prin adoptarea Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prin care s-a reglementat faptul că în faţa instanţei de recurs se pot ridica doar probleme de drept. În ceea ce priveşte invocarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, arată că inculpaţii se bucură de un dublu grad de jurisdicţie, astfel că aceste prevederi convenţionale nu sunt încălcate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:6. Prin Încheierea din data de 20 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.674/300/2010*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Copos cu ocazia soluţionării apelurilor declarate împotriva unei Sentinţe penale pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 3, art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, prin eliminarea în cursul procesului a unei căi de atac accesibile şi eficiente - recursul - încalcă prezumţia de nevinovăţie precum şi principiul previzibilităţii legii procesual penale. Deşi inculpatul avea prefigurarea existenţei garantate de lege a prezumţiei sale de nevinovăţie până la finalul procesului penal, precum şi a lipsei caracterului executoriu al deciziei pronunţate în apel, modificarea dispoziţiilor referitoare la apel pe parcursul judecării cauzei, după motivarea acestuia şi aproape de finalizarea sa, constituie o retroactivitate nepermisă a noii legi procesul penale.8. În continuare, arată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală elimină unul dintre temeiurile care fundamentau achitarea solicitată de inculpat, eliminare ce nu putea fi prevăzută de niciun justiţiabil nici la momentul săvârşirii faptelor şi nici la momentul declarării apelului. Astfel, textul încalcă principiul previzibilităţii, ce presupune ca legea să fie redactată într-un mod suficient de clar şi de precis astfel încât orice persoană să îi poată anticipa efectele şi să-şi regleze conduita în mod corespunzător. Face referire la hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Scoppola împotriva Italiei şi S.W. împotriva Marii Britanii. Lipsa de previzibilitate a normei determină incidenţa în cauză a prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.9. În cauza de faţă, normele a căror neconstituţionalitate se invocă din perspectiva încălcării principiului legalităţii, chiar dacă sunt norme de procedura penală, au o influenţă directă asupra soluţionării fondului cauzei, nefiind vorba despre aspecte care să privească procedura în faţa instanţei de apel. Arată că pentru a stabili dacă textul art. 7 din Convenţie este aplicabil şi unor texte de procedură penală, instanţa europeană se bazează pe următoarele criterii: textul procedural să fie utilizat în cursul procesului pentru judecarea unei infracţiuni, să fie calificat ca penal în dreptul intern şi să aibă un scop represiv şi disuasiv. Astfel, în lumina celor prezentate, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi cele ale art. 3 şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 şi ale art. 13 şi art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală care completează punerea în aplicare a acestuia, intră în sfera de aplicare a art. 7 paragraful 1 din Convenţie, încălcând garanţiile stabilite de acest text. În final, apreciază că atât înlăturarea temeiului de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, cât şi eliminarea căii de atac a apelului şi caracterul definitiv al deciziei pronunţate în apel, se constituie într-o retroactivitate nepermisă a legii procesual penale, cu consecinţe directe asupra dreptului substanţial aplicabil în cauză.10. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 aduc atingere drepturilor prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală arată că acestea reprezintă norme de procedură ce au legătură directă cu articolele menţionate anterior, ceea ce determină şi neconstituţionalitatea acestor dispoziţii.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.12. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură penală care sunt de imediată aplicare, fiind caracterizate de principiul activităţii legii, astfel încât nu se aduce atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, este de observat că textele criticate reprezintă norme tranzitorii menite să dea eficienţă aplicării în timp a noilor proceduri, realizând o conciliere între principiul activităţii legii, pe de o parte, şi ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, pe de altă parte.13. Arată că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia eliminarea, în cursul judecăţii, a posibilităţii de a formula recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, precum şi a unuia dintre temeiurile care fundamentau achitarea unui inculpat încalcă dreptul la un proces echitabil. Totodată, prevederile de lege criticate îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, astfel încât inculpaţii faţă de care s-a pronunţat o decizie într-un proces penal, în faza apelului, să îşi poată conforma conduita la noile norme procedurale. În acest caz, legiuitorul a ales ca aplicarea căilor de atac prevăzute de legea nouă să fie făcută în funcţie de un anume moment procesual, în speţă încheierea fazei procesuale a apelului prin pronunţarea unei decizii, acest criteriu fiind unul obiectiv şi rezonabil, ce constituie o garanţie în privinţa previzibilităţii normelor procedural penale.14. De altfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, pot fi atacate cu recurs în casaţie. În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia inculpaţii aflaţi în situaţia descrisă în ipoteza normei nu ar putea beneficia de un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în apel) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiţie, persoanele interesate putându-se adresa atât primei instanţe, cât şi celei de apel, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege.15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3, art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală. Legea nr. 255/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, iar Codul de procedură penală a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:- Art. 3 din Legea nr. 255/2013: "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.";- Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013: "(2) Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală.";- Art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013: "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. [...] (3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală.";- Art. 13 alin. (1) din Codul de procedură penală: "(1) Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.";- Art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală: "(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.";- Art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală: "(5) Achitarea inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).";- Art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală: "(1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel."18. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică textele de lege menţionate din două perspective. Pe de-o parte, susţine că eliminarea căii de atac a recursului, cu consecinţa rămânerii definitive şi executorii a hotărârii pronunţate în apel, încalcă principiul previzibilităţii legii din perspectiva principiului legalităţii, principiul neretroactivităţii legii şi prezumţia de nevinovăţie, iar, pe de altă parte, susţine că înlăturarea temeiului de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 contravine principiului previzibilităţii, ce determină incidenţa în cauză a prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.20. În ceea ce priveşte prima critică de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, recursul era privit ca o cale ordinară de atac, fiind reglementat în Partea specială, titlul II, cap. III, secţiunea II, art. 385^1-385^19. În concepţia noii reglementări, recursul a devenit o cale extraordinară de atac - recursul în casaţie, fiind reglementat în Partea specială, titlul III, cap. V, secţiunea a 2-a, art. 433-451, putând fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, apelul devine singura cale de atac integral devolutivă, în fapt şi în drept, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, efectul devolutiv şi limitele recursului în casaţie fiind prevăzute de art. 442 din Codul de procedură penală. Odată epuizată calea de atac a apelului, potrivit art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. Totodată, hotărârea instanţei de apel, potrivit art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, este executorie.21. Curtea reţine că o altă deosebire importantă între cele două reglementări este aceea că recursul în casaţie nu mai este, de drept, suspensiv de executare. Potrivit art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).22. Având în vedere aceste modificări de substanţă, legiuitorul, trebuind să facă tranziţia între vechile prevederi şi noua reglementare, a adoptat Legea nr. 255/2013, care la art. 3 prevede că "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi", iar la art. 10 alin. (1) şi (3) dispune că "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. [...] (3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală".23. Din această perspectivă, autorul excepţiei susţine că aplicarea imediată a legii procesual penale noi, cu consecinţa imposibilităţii introducerii căii de atac a recursului în condiţiile vechii reglementări, duce la încălcarea principiului previzibilităţii legii din perspectiva principiului legalităţii, principiului neretroactivităţii legii şi a prezumţiei de nevinovăţie.24. În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, Curtea observă că potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", iar potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale "orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită".25. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995 pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008 pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91).26. În doctrină s-a arătat că prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de imparţialitate a instanţei, întrucât, numai în faţa unei instanţe independente şi imparţiale probele pot fi în mod adecvat administrate, cu respectarea principiilor şi garanţiilor achitabilităţii procedurii, astfel încât situaţia de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare. De asemenea, tot în doctrină s-a apreciat că, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală, ea constituie elementul central al raţionamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluţie de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpatului. În acest sens, Codul de procedură penală prevede în art. 4 alin. (2) că "După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului", iar în art. 396 alin. (2) că instanţa pronunţă condamnarea "dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat".27. Curtea apreciază că, potrivit principiilor constituţionale şi convenţionale, vinovăţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aflat în faza apelului, se va stabili în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. Astfel, Curtea constată că rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţate în apel şi eliminarea căii de atac a recursului nu au influenţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. Acesta are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură atât în faza recursului, cât şi în faza apelului. Proiecţia subiectivă a autorului excepţiei cu referire la propria nevinovăţie chiar şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu poate duce la concluzia unei neconstituţionalităţi a textelor de lege criticate.28. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin aplicarea imediată a normelor procesual penale, Curtea apreciază că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită, în realitate, ca, prin declararea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate, să se permită o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate. Sunt şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale şi contravenţionale mai favorabile (Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, Curtea a statuat că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare.29. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al legii procesual penale, Curtea reţine că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea observă că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).30. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, Curtea reţine că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (în acelaşi sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014).31. În ceea ce priveşte invocarea principiului previzibilităţii legii, Curtea observă că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000 pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998 pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă. (Hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).32. Totodată, Curtea a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Din analiza textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate Curtea constată că acestea îndeplinesc cerinţele mai sus menţionate, nefiind lipsite de previzibilitate.33. În continuare, Curtea observă că, în acelaşi context, autorul excepţiei invocă art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, făcând referire la mai multe cauze soluţionate de instanţa europeană. Din această perspectivă, Curtea observă că prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, reglementând principiul legalităţii incriminării, dispun în sensul că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, la momentul când ea a fost comisă sau s-a produs, nu constituia o infracţiune, potrivit normelor de drept naţional sau internaţional; de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută, pentru fapta săvârşită, la momentul când a fost comisă acea infracţiune.34. Scopul prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţie este acela de a asigura o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi condamnărilor penale arbitrare, ce se circumscrie respectării principiului legalităţii. Principiului legalităţii nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiţie este îndeplinită în cazul în care justiţiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (în acest sens Hotărârea din 17 mai 2010 pronunţată în Cauza Kononov împotriva Letoniei, paragraful 185).35. Astfel, este evident că prevederea convenţională are în vedere normele penale de drept substanţial, iar nu pe cele de drept procesual. În aplicarea acestei norme, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că regulile privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă şi, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. În consecinţă, deoarece modificarea denunţată de reclamant a privit o lege de procedură, în absenţa arbitrariului nimic în Convenţie nu împiedică legiuitorul de a reglementa aplicarea sa proceselor în curs la momentul intrării sale în vigoare, neexistând în aceste circumstanţe nicio violare a art. 7 din Convenţie dată fiind calificarea prescripţiei ca o instituţie de drept procedural, şi nu de drept material (Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013 pronunţată în Cauza Previti împotriva Italiei, paragrafele 78, 81-85).36. Aşa fiind, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.37. În ceea ce priveşte cea de-a doua critică de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta vizează presupusa eliminare a temeiului de achitare prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Referitor la această critică Curtea observă că, potrivit art. 345 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, achitarea se pronunţa potrivit art. 11 pct. 2, adică în cazurile prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a)-e). Cazul de achitare prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 se referea la situaţia în care faptei îi lipsea unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Potrivit art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală nu mai prevăd expres, ca temei pentru achitare, situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Astfel, art. 16 alin. (1) lit. a)-d) se referă la situaţiile în care: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.38. Din această perspectivă, având în vedere noua concepţie a legiuitorului în reglementarea materiei penale, Curtea apreciază că trebuie analizat dacă situaţia de achitare precizată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate se încadrează în una dintre cele prevăzute expres de noua reglementare. Astfel, Curtea reţine că prin elementele constitutive ale unei infracţiuni se înţelege atât realizarea condiţiilor preexistente infracţiunii, cât şi a conţinutului constitutiv propriu-zis - latura obiectivă şi latura subiectivă. Potrivit art. 17 alin. 1 din Codul penal din 1969, "Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală". În ceea ce priveşte Codul penal actual, acesta la art. 15 defineşte infracţiunea ca fiind "fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o".39. Plecând de la noua reglementare a infracţiunii şi modul în care aceasta a fost redată în doctrină, Curtea reţine că, în prezent, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei. Pentru a fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondenţă, concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.40. Referitor la prevederea faptei de legea penală, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, Curtea apreciază că aceasta este, în primul rând, o expresie a principiului legalităţii incriminării, prevăzut atât la nivel constituţional - art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional - art. 7 paragraful 1. Astfel, prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, şi cele ale modelului legal de incriminare). Cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale consacrat de art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală", se reţine atunci când nu există concordanţă (tipicitate) între fapta concretă comisă şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală.41. Noţiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât şi la elemente subiective din structura normei de incriminare. Ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. Pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, adică, cu alte cuvinte, când au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii. Astfel, Curtea apreciază că absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală.42. Aşa fiind, Curtea constată că temeiul de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 se regăseşte în actuala reglementare în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, astfel că nu poate fi reţinută nici această critică de neconstituţionalitate.43. În aceste condiţii, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală.44. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Curtea observă că, deşi menţionate de autorul excepţiei în notele scrise, acesta nu formulează nicio critică de neconstituţionalitate concretă. În aceste condiţii, având în vedere că în cauza de faţă autorul excepţiei nu argumentează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu Legea fundamentală, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate nu este motivată, fiind încălcate prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate", astfel că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, aşa cum a fost formulată, este inadmisibilă.45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Copos în Dosarul nr. 2.674/300/2010* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 3 şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 11 noiembrie 2014.                      PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE                                AUGUSTIN ZEGREAN                           Pentru magistrat-asistent,                            Daniela Ramona Mariţiu,                              semnează, în temeiul                            art. 426 alin. (4) din                           Codul de procedură civilă,                            prim-magistrat-asistent,                                 Marieta Safta-----