HOTĂRÂRE din 18 martie 2014în Cauza Beraru împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 944 din 23 decembrie 2014



    StrasbourgCererea nr. 40.107/04)Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 par. 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Beraru împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popovic, Luis Lopez Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 februarie 2014,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 40.107/04 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean israelian, domnul Sorin Schumel Beraru (reclamantul), a sesizat Curtea la 12 noiembrie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul B. Schneider şi de domnul F. Schultehinrichs, avocaţi în Frankfurt am Main. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamantul a susţinut că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa. Acesta s-a plâns, în special, că administrarea probelor de către instanţele interne nu a respectat principiul contradictorialităţii şi că instanţele interne au încălcat normele pentru administrarea probelor. Acesta s-a plâns, de asemenea, că instanţele interne nu şi-au respectat obligaţia de a asigura accesul la toate probele şi nu au luat măsuri pentru ca avocaţii săi să aibă acces corespunzător la dosar pentru a-i pregăti apărarea.4. La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.I. Circumstanţele cauzei5. Reclamantul s-a născut în 1949 şi locuieşte în Tel Aviv.A. Istoricul procesului penal6. În 2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant în legătură cu achiziţionarea societăţii comerciale româneşti CICO, vândută la licitaţie de statul român. Reclamantul era învinuit de săvârşirea unor infracţiuni financiare grave.7. În mai 2001, pe numele reclamantului s-a emis un mandat internaţional de arestare.8. La 18 februarie 2002, procurorul responsabil de caz (H.G.) i-a informat, în scris, pe superiorii ierarhici că i se oferise o mită considerabilă [1,5 milioane de dolari americani (USD)] ca să revoce mandatul de arestare emis pe numele reclamantului. Aceasta a adăugat că soţul său (H.D.) fusese contactat de ofiţeri de poliţie care se oferiseră să îi faciliteze acesteia contactul cu S.H. - persoana folosită de reclamant ca intermediar.9. În consecinţă, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a autorizat supravegherea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dintre persoanele implicate în darea de mită.10. La 14 iunie 2002, doi dintre ofiţerii de poliţie implicaţi în darea de mită, B.R. şi U.I., s-au întâlnit cu soţul doamnei procuror, H.D., la terasa unui restaurant din Bucureşti ca să îi ofere partea cuvenită din mita avută în vedere. Aceştia au fost reţinuţi în momentul în care îi înmânau lui H.D. suma de 99.700 USD.B. Procesul penal împotriva reclamantului în faţa instanţei de prim grad11. În cauză, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de reclamant, S.H. şi trei ofiţeri de poliţie care au fost intermediari.12. Prin Rechizitoriul din 11 iulie 2002, reclamantul a fost inculpat pentru dare de mită, faptă prevăzută la art. 255 alin. (1) din Codul penal al României, coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Ceilalţi patru coinculpaţi, S.H., B.R., U.I. şi B.S.L., au fost acuzaţi de complicitate la infracţiunea de dare de mită.1. Faptele în versiunea procurorului13. Potrivit procurorului, reclamantul i-a solicitat lui S.H. să îi rezolve problemele juridice din România. În baza instrucţiunilor date de reclamant, S.H. l-a contactat pe B.S.L., un ofiţer de poliţie din Bucureşti pe care îl cunoştea, şi i-a cerut ajutorul pentru a lua legătura cu H.G., procurorul desemnat să efectueze urmărirea penală în dosarul reclamantului. B.S.L. l-a ajutat pe S.H. să se întâlnească cu alţi doi ofiţeri de poliţie, B.R. şi U.I., despre care se spunea că sunt apropiaţi ai soţului doamnei procuror, H.D.14. S.H. şi ofiţerii de poliţie B.R. şi U.I. au avut câteva întâlniri. Cei doi ofiţeri l-au informat pe S.H. că problemele juridice ale reclamantului se puteau rezolva în schimbul unei sume de 2-3 milioane USD, care urma să fie împărţită între mai multe persoane, inclusiv procurorul H.G. Întrucât reclamantul nu a acceptat să plătească suma propusă, S.H. sa deplasat la Tel Aviv împreună cu B.R. şi U.I. pentru a discuta chestiunea direct cu reclamantul. În Tel Aviv s-a convenit asupra sumei de 1,5 milioane USD, dar nu şi asupra modului în care urma să fie plătită aceasta.15. La 19 martie 2002, U.I. şi B.R. s-au întâlnit cu soţul doamnei procuror şi i-au comunicat oferta reclamantului. Doamna procuror şi soţul său au informat autorităţile competente că li s-a oferit mită.16. La 10 iunie 2002, S.H. s-a deplasat împreună cu B.R. şi U.I. la Anvers pentru a lua o parte din banii trimişi de reclamant din Israel printr-un intermediar. Aceştia s-au întors în data de 14 iunie 2002. În seara aceleiaşi zile, B.R. şi U.I. s-au întâlnit cu soţul doamnei procuror, H.D., la terasa unui restaurant din Bucureşti ca să îi dea banii. Aceştia au fost reţinuţi de către anchetatori, care fuseseră avertizaţi de H.D., chiar în momentul în care îi înmânau 99.700 USD.2. Faptele în versiunea reclamantului17. Versiunea reclamantului asupra faptelor diferă de versiunea prezentată de procuror şi la care au achiesat toate instanţele interne.18. Reclamantul a afirmat că relaţia sa cu S.H. era tensionată deoarece ştia că S.H. făcuse plângeri penale şi dăduse declaraţii incriminatoare la adresa sa în dosarul CICO. Mai mult, reclamantul iniţiase o procedură de evacuare împotriva lui S.H. deoarece acesta din urmă nu mai plătise chiria pentru un apartament închiriat de la reclamant.19. Reclamantul susţinea că S.H. îl contactase în Israel oferindu-se să îi rezolve problemele juridice din România în schimbul unui salariu lunar de 2.000 USD, încetarea procedurii de evacuare şi plata tuturor datoriilor sale. În acest sens, S.H. a menţionat legătura sa cu procurorul H.G. şi cu poliţiştii care erau apropiaţi ai doamnei procuror H.G. şi ai soţului acesteia. Reclamantul a afirmat că nu a acceptat oferta lui S.H. Din contră, acesta a susţinut că a continuat procedura de evacuare îndreptată împotriva lui S.H., sesizând instanţele interne cu o cerere de evacuare.20. Mai mult, reclamantul a afirmat că nu îi oferise lui H.G. nicio sumă de bani. Acesta susţinea că poliţiştii s-au întâlnit cu el în aprilie 2002, în Tel Aviv, la iniţiativa lui S.H. şi îi ceruseră 1,5 milioane USD în schimbul anulării mandatului internaţional de arestare. După ce a refuzat să plătească banii, reclamantul şi-a contactat avocatul, A.M., l-a informat despre ofertă şi i-a solicitat să informeze autorităţile române despre situaţie. În pofida dezacordului evident al reclamantului, S.H. s-a implicat în continuare în problemele din România fără nicio aprobare.21. Reclamantul a mai afirmat că nu el furnizase cei 97.000 USD confiscaţi în timpul flagrantului şi că, după cum reieşea din declaraţiile poliţiştilor, banii fuseseră luaţi din apartamentul lui S.H.3. Procesul penal22. La 12 iulie 2002, dosarul cauzei a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti.23. Probele prezentate de procuror au inclus transcrieri ale înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre inculpaţi, dintre care unele erau în română, iar altele în ebraică.24. Avocaţii aleşi ai reclamantului nu au avut acces la dosar cât timp acesta s-a aflat pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti. La 17 iulie 2002, avocaţii reclamantului au depus o cerere pentru încuviinţarea fotocopierii documentelor aflate la dosar. Iniţial, cererea a fost respinsă fără nicio motivare. Respingerea cererii a fost justificată ulterior prin lipsa echipamentului necesar şi s-a sugerat ca avocaţii să ia notiţe scrise de mână. Avocaţii au semnalat că dosarul avea patru sute de pagini şi că era pus la dispoziţia publicului numai pentru patru ore pe zi, în vreme ce până la şedinţa de judecată mai erau doar patru zile lucrătoare. Tribunalul Militar Bucureşti le-a acordat avocaţilor timp suplimentar pentru consultarea dosarului şi posibilitatea de a fotocopia cel mult treizeci de pagini din dosar.25. La 4 decembrie 2002, instanţa militară a hotărât că nu avea competenţa să examineze cauza. La 7 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că respectiva cauză intra în competenţa Curţii de Apel Bucureşti.26. Procesul s-a desfăşurat în lipsa reclamantului. Potrivit argumentelor avocaţilor săi, reclamantul avea cunoştinţă de proces, dar a preferat să rămână în Israel din cauza stării sale de sănătate. Prin urmare, în cursul procesului, acesta a fost reprezentat de avocaţi aleşi.27. La 3 februarie 2003, avocaţii reclamantului au cerut fotocopierea documentelor aflate la dosar. Din nou au întâmpinat dificultăţi în acest sens şi nu li s-a permis să copieze anumite documente (de exemplu, transcrierile convorbirilor telefonice interceptate).28. La 21 februarie 2003, avocaţii reclamantului au susţinut că acesta ar trebui să beneficieze de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 255 alin. (3) din Codul penal, în acelaşi fel în care beneficiase şi soţul doamnei procuror. În acest sens, avocaţii au prezentat o declaraţie scrisă dată în faţa unui notar public în data de 18 iulie 2002 de către un avocat din New York, A.M. Avocaţii au susţinut că declaraţia fusese transmisă prin fax Ministerului Afacerilor Externe din România. Potrivit declaraţiei respective, A.M. i-a acordat reclamantului servicii juridice în legătură cu procesele din România. În aprilie 2002, reclamantul l-a informat despre cei 2 poliţişti care s-au oferit să obţină anularea mandatului internaţional de arestare emis pe numele său în schimbul unei mite de 1,5 milioane USD. Avocatul a mai declarat că a comunicat informaţia autorităţilor române în data de 10 mai 2002, dar nu a primit niciun răspuns.Instanţa a trimis ministerului o scrisoare în care solicita să fie informată dacă declaraţia fusese trimisă şi ce măsuri s-au luat în consecinţă. Ministerul nu a confirmat primirea vreunui fax sau e-mail din partea avocatului reclamantului.29. La 21 şi 26 februarie 2003, cei 4 coinculpaţi au dat declaraţii verbale în faţa instanţei.30. La 5 şi 12 martie 2003, completul format dintr-un judecător unic a audiat şase martori, printre care şi procurorul H.G. şi soţul acesteia.31. La 11 martie 2003, unul dintre avocaţii reclamantului a formulat o cerere pentru a obţine o copie a înregistrărilor convorbirilor telefonice folosite ca probe la dosar. Reclamantul a afirmat că cererea sa fusese respinsă şi că, în pofida cererilor repetate pentru ascultarea înregistrărilor audio ale convorbirilor, apărarea nu a avut nicio posibilitate să le asculte integral.32. În şedinţa din 11 martie 2003, atunci când instanţa a ascultat casetele audio pe care erau înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului, interpretul de limbă ebraică desemnat de instanţă a informat instanţa că există discrepanţe între conţinutul transcrierilor din dosar şi înregistrările audio prezentate ca probe de către procuror, insistând asupra necesităţii unui raport de expertiză tehnică pentru clarificări. Instanţa a dispus efectuarea unei expertize asupra conţinutului şi autenticităţii casetelor audio de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (I.N.E.C.), o instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Justiţiei. Taxele de expertiză criminalistică au fost plătite de reclamant şi un expert desemnat de acesta a primit încuviinţarea de a participa la întocmirea raportului.33. De câteva ori au fost acordate noi termene de judecată pe motiv că, printre altele, raportul de expertiză tehnică nu era finalizat.34. Completul de judecată din cadrul Curţii de apel a fost iniţial compus dintr-un singur judecător. Ca urmare a modificării Codului român de procedură penală, intervenită în cursul soluţionării cauzei, în compunerea instanţei a intrat un al doilea judecător pentru prima dată în cadrul şedinţei din 21 mai 2003. La acea dată, cele mai multe dintre probe fuseseră deja administrate în faţa completului de judecată format dintr-un judecător unic. Probele respective nu au fost readministrate.35. În cadrul şedinţei din 13 octombrie 2003, curtea de apel a luat act de faptul că inculpaţii au solicitat ca respectivele casete audio să fie ascultate în instanţă pentru a se stabili dacă transcrierile de la dosar corespundeau cu înregistrările, dacă înregistrările fuseseră efectuate în conformitate cu prevederile legale şi dacă unele fragmente fuseseră scoase din context. De asemenea, instanţa naţională a considerat că, având în vedere faptul că dispusese realizarea unui raport de expertiză tehnică privind casetele, acestea nu puteau fi ascultate în instanţă până când nu erau analizate.36. În cadrul şedinţei din 24 noiembrie 2003, părţile au dezbătut o adresă trimisă de I.N.E.C., în care institutul declara că nu avea experţi calificaţi pentru identificarea persoanelor după voce şi vorbire. Avocaţii reclamantului şi ceilalţi inculpaţi au insistat să se stabilească un nou termen de judecată, după efectuarea raportului de expertiză.37. În cadrul şedinţei din 15 decembrie 2003, părţile au fost informate că raportul de expertiză tehnică nu era finalizat. Avocaţii reclamantului au insistat asupra necesităţii ca raportul să fie finalizat dacă se dorea ca transcrierile să rămână la dosar.38. În cadrul şedinţei din 22 decembrie 2003, unul dintre avocaţii reclamantului a solicitat administrarea unor probe suplimentare. Doamna avocat a precizat că ar trebui obţinute mai multe informaţii despre provenienţa banilor confiscaţi în timpul flagrantului. Aceasta a mai solicitat luarea unei declaraţii lui A.M., prin comisie rogatorie, având în vedere declaraţia acestuia dată în faţa unui notar public american la data de 18 iulie 2002. Declaraţia menţionată fusese prezentată instanţei la 21 februarie 2003. Instanţa a respins cererile respective motivând că probele noi nu sunt relevante.39. În cadrul aceleiaşi şedinţe, curtea de apel a concluzionat că, având în vedere adresa din partea I.N.E.C. şi condiţiile în care trebuiau să fie analizate casetele, timpul necesar pentru analizare şi poziţia inculpaţilor, era imposibilă întocmirea raportului şi a revocat dispoziţia pentru întocmirea lui.40. La 8 ianuarie 2004, avocaţii aleşi de reclamant au solicitat încuviinţarea instanţei pentru renunţarea la mandatul de reprezentare a reclamantului, motivând că nu îi puteau asigura o apărare corespunzătoare. În acest sens, avocaţii au invocat faptul că la începutul procesului nu avuseseră cunoştinţă de conţinutul rechizitoriului şi de probele împotriva clientului lor, care nu le fuseseră comunicate. Cererile lor pentru a obţine copii ale documentelor aflate la dosar au fost respinse sistematic pe motiv că, din lipsa echipamentului necesar, numai treizeci de pagini puteau fi fotocopiate (deşi dosarul avea câteva sute de pagini). Nu li s-a permis să obţină copii ale anumitor documente din dosar. Avocaţii au mai afirmat că în data de 11 martie 2003 au formulat o cerere pentru a obţine transcrierea convorbirilor telefonice, care a fost respinsă de instanţă prin Încheierea din 22 noiembrie 2003. Referitor la raportul de expertiză tehnică privind convorbirile telefonice interceptate, avocaţii au susţinut că, după ce instanţa dispusese efectuarea acestuia în data de 11 aprilie 2002, la 15 decembrie 2003 instanţa a revenit asupra deciziei de a obţine această probă, pe care aceştia o considerau de importanţă covârşitoare, fără să prezinte o motivare rezonabilă. Avocaţii au adăugat că, deşi prin Încheierea de şedinţă din 19 martie 2003 se încuviinţase audierea reclamantului prin comisie rogatorie, instanţa a decis la 25 noiembrie 2003 să renunţe la acest mijloc de probă, motivând că apărarea nu luase măsurile necesare pentru audierea reclamantului pe această cale.41. La 21 ianuarie 2004, I.N.E.C. a depus la dosar raportul de expertiză, în care a concluzionat că respectivele casete audio nu erau originale şi, prin urmare, în absenţa unor informaţii suplimentare, acestea puteau fi copii, compilaţii realizate cu sau fără intenţia de a prezenta o înregistrare falsă, ori erau fabricate. De asemenea, I.N.E.C. a afirmat că identificarea persoanelor după voce putea fi realizată numai pe baza înregistrărilor originale, folosind acelaşi echipament precum acela folosit pentru înregistrare, pe care însă instanţa nu l-a pus la dispoziţie, în pofida cererilor repetate în acest sens.42. Prin Hotărârea pronunţată la 26 ianuarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.43. După o amplă prezentare a rechizitoriului procurorului, instanţa a continuat cu propriul raţionament. Instanţa a prezentat faptele, aşa cum au fost stabilite pe baza probelor respective, în privinţa cărora a reţinut că se coroborau cu versiunea procurorului asupra faptelor.44. În continuare, curtea de apel a statuat:"Chiar dacă se poate considera că toate celelalte probe prezentate au un oarecare grad de subiectivitate, transcrierile conversaţiilor telefonice dintre inculpaţi nu lasă loc pentru prea multe îndoieli în ceea ce priveşte activitatea şi conduita lor, modul în care intenţionau să rezolve problema, atitudinea lor faţă de instituţiile statului, precum şi opiniile acestora cu privire la anumiţi colegi (ofiţeri de poliţie), procurori, judecători, reprezentanţi ai Serviciilor Secrete şi chiar lideri ai statului român.[...]Inculpaţii U.I., B.R., S.H. şi chiar şi B.S.L. au încercat să susţină că au fost determinaţi să săvârşească infracţiunile de care erau învinuiţi de atitudinea şi acţiunile persoanelor cărora le ceruseră ajutorul, respectiv ofiţerul de poliţie H.D. şi alţi ofiţeri de poliţie, precum şi procurorul H.G. [...][...]Astfel cum s-a menţionat anterior, convorbirile telefonice dintre inculpaţi, care au fost înregistrate pe parcursul mai multor luni, arată clar şi fără nicio îndoială că inculpaţii au săvârşit cu intenţie infracţiunile de care au fost învinuiţi şi şi-au asumat riscurile implicate de acestea. În cursul procesului penal, în încercarea de a se apăra, aceştia au argumentat că înregistrările au fost obţinute în mod nelegal, că transcrierile nu erau conforme cu înregistrările, că în unele locuri vocile nu erau ale lor şi că unele fragmente din transcrieri au fost scoase din context şi nu au fost prezentate integral, argumente care au condus la solicitarea de a asculta casetele în prezenţa unui interpret vorbitor de limba ebraică şi, ulterior, la solicitarea efectuării unei expertize tehnice. [...] În acelaşi timp, ar trebui subliniat faptul că singura instituţie care avea obligaţia legală de a efectua o expertiză tehnică a înregistrărilor nu şi-a îndeplinit obligaţia şi nu a respectat dispoziţia curţii, făcând imposibilă prezentarea acestei probe."45. Curtea de apel a subliniat rolul decisiv jucat de S.H. în darea de mită:"Cu ajutorul lui S.H., inculpaţii U.I. şi B.R. au mers în Israel, unde s-au întâlnit cu inculpatul Sorin Beraru şi au discutat problemele pe care acesta din urmă le avea în România.Aceştia nu au putut stabili un plan de acţiune deoarece inculpatul Beraru nu avea încredere în legăturile celor 2 ofiţeri de poliţie şi ajutorul pe care îl puteau obţine din partea legăturilor respective. Pe de altă parte, inculpaţii U.I. şi B.R. au fost şi ei nemulţumiţi de rezultatul vizitei lor. Cu toate acestea, persoana care a încercat din nou să stabilească legătura a fost inculpatul S.H., care nu numai că a suportat cheltuielile de transport şi costul cazării pentru cei doi inculpaţi, ci le-a şi obţinut vize de intrare în Israel."C. Procesul penal în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie46. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă susţinând, inter alia, că nu a fost citat corespunzător la proces, compunerea completului de judecată în primă instanţă s-a modificat în timpul procesului, pronunţarea hotărârii nu a fost publică şi că nu s-au respectat normele procedurale privind încuviinţarea probelor. Acesta a mai declarat că existaseră nereguli procedurale în legătură cu înregistrarea convorbirilor telefonice şi folosirea transcrierilor acestora ca probe în cadrul procesului. Astfel, acesta a argumentat că respectivele convorbiri telefonice nu fuseseră prezentate integral în transcrieri, aşa cum prevedea Codul român de procedură penală, şi că traducerea lor din ebraică în română nu s-a realizat cu acurateţe.47. Acesta mai susţinea că, în cazul său, existase o înscenare din partea poliţiei. Reclamantul a afirmat că erau incorecte constatările de fapt ale instanţei de prim grad şi a insistat că nu oferise bani în schimbul unei soluţionări favorabile a procedurii îndreptate împotriva sa şi nici nu a fost de acord ca S.H. să îl plătească pe procurorul care coordona urmărirea penală.În această privinţă, reclamantul a afirmat că niciuna dintre înregistrările convorbirilor telefonice dintre el şi S.H. nu putea dovedi că i-a solicitat lui S.H. să îi rezolve problemele juridice din România. Reclamantul fusese bombardat în mod repetat cu propuneri din partea lui S.H. şi a poliţiştilor, fiecare încercând să obţină avantaje financiare de la el. După ce soţul doamnei procuror a informat autorităţile române despre mita oferită, convorbirile telefonice dintre reclamant şi S.H. nu au mai fost înregistrate - deşi respectivele convorbiri ar fi putut fi relevante în legătură cu concluziile stabilite în urma vizitei poliţiştilor la Tel Aviv şi cu aranjamentele pentru plata unei părţi din suma de 1,5 milioane USD.48. Reclamantul a mai afirmat că procesul-verbal de constatare a flagrantului era incomplet, acesta neconţinând nicio informaţie despre provenienţa banilor.49. Prin Hotărârea definitivă din 14 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul. Aceasta a confirmat constatările de fapt ale instanţei de prim grad şi a concluzionat că respectiva instanţă a analizat în mod corespunzător probele prezentate în faţa sa şi că modul în care a încadrat infracţiunile şi a aplicat pedeapsa a fost corect. Instanţa supremă şi-a bazat hotărârea pe probele prezentate în primă instanţă. Instanţa a făcut în mod repetat referire la înregistrările convorbirilor telefonice dintre reclamant şi S.H., reţinând că reieşea clar din înregistrările respective că reclamantul fusese informat de S.H. despre toate demersurile întreprinse în legătură cu mita şi îi dăduse lui S.H. instrucţiuni despre cum să acţioneze în numele său. Hotărârea definitivă nu a inclus nicio motivare cu privire la legalitatea sau admisibilitatea casetelor şi a transcrierilor acestora.II. Dreptul intern relevant50. Dispoziţiile legale referitoare la folosirea casetelor audio ca probe într-un proces penal, în vigoare la momentul faptelor, precum şi modificările ulterioare ale legislaţiei sunt prezentate în detaliu în hotărârea pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, pct. 44-46, 26 aprilie 2007).51. Art. 385^9 alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală prevede că se poate face recurs în cazul în care instanţa de prim grad nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. În continuare, art. 385^15 din Codul de procedură penală prevede că, în cazul în care Curtea Supremă de Justiţie admite recursul, când este necesară administrarea de probe, aceasta dispune rejudecarea cauzei de către instanţa care a judecat cauza sau de către o altă instanţă echivalentă.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 şi par. 3 din Convenţie52. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 par. 1 şi par. 3 lit. b), c) şi d) din Convenţie, de o serie de încălcări ale garanţiilor unui proces echitabil, în special: a) Reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul de a fi judecat de o instanţă independentă şi imparţială, deoarece la 5 luni de la începutul procesului în faţa Curţii de Apel Bucureşti, completul iniţial format dintr-un judecător unic a inclus în componenţa sa un al doilea judecător după ce instanţa examinase deja majoritatea probelor, iar cel de-al doilea judecător a deliberat şi a semnat hotărârea fără să fi examinat personal probele. b) Reclamantul s-a plâns că instanţele interne nu şi-au respectat obligaţia de a asigura accesul la toate probele şi nu sau asigurat că avocaţii săi au acces corespunzător la dosar pentru a-i pregăti apărarea. c) Reclamantul s-a mai plâns că administrarea probelor de către instanţele interne nu s-a făcut cu respectarea principiului contradictorialităţii şi că normele pentru administrarea probelor au fost încălcate de către instanţele interne. Acesta s-a mai plâns că a fost condamnat în baza, în principal, a transcrierilor unor casete audio despre care acesta pretindea că nu ar fi trebuit să fie folosite ca probe la dosar.53. Art. 6 din Convenţie este redactat după cum urmează în părţile relevante:"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]"A. Cu privire la admisibilitate54. Guvernul a afirmat că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în legătură cu capătul de cerere referitor la încălcarea principiului nemijlocirii de către instanţele interne, deoarece nu a formulat acest capăt de cerere în faţa instanţei de prim grad sau a instanţelor de recurs.55. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului.56. Curtea reţine că reclamantul a invocat în recursul său problema modificării în timpul procesului a compunerii completului de judecată în primă instanţă (a se vedea supra, pct. 46). Deşi nu a invocat această chestiune în faţa instanţei de prim grad, reclamantul nu a renunţat la dreptul său de a o invoca ulterior. În consecinţă, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern. De asemenea, Curtea observă că acest capăt de cerere şi celelalte capete de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenţie nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 par. 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.B. Cu privire la fond1. Argumentele părţilor a) Argumentele Guvernului57. Guvernul a subliniat că modificarea compunerii completului de judecată consta doar în numirea unui al doilea judecător începând cu şedinţa din 21 mai 2003, primul judecător rămânând acelaşi. Acesta a argumentat şi că judecătorul nounumit avusese acces la dosarul cauzei şi la înregistrările şedinţelor anterioare şi că avusese posibilitatea să cunoască declaraţiile fiecărui inculpat şi martor. Mai mult, instanţa de prim grad a pronunţat hotărârea la 26 ianuarie 2004, adică la 8 luni de la numirea acestuia.58. Referitor la faptul că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti le-a refuzat avocaţilor reclamantului accesul la dosar, Guvernul a recunoscut că avocaţii aleşi ai reclamantului întâmpinaseră anumite dificultăţi la copierea documentelor din dosarul cauzei. Cu toate acestea, Guvernul a adăugat că avocaţii aleşi ai reclamantului avuseseră acces nerestricţionat la dosarul cauzei în timpul procesului desfăşurat în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Instanţa le-a aprobat toate cererile referitoare la studierea sau copierea documentelor din dosar.59. Guvernul a susţinut că reclamantul a avut acces la probele aflate la dosar şi ocazia de a contesta înregistrările şi utilizarea lor în cursul procedurii interne.Guvernul a susţinut că înregistrările au fost efectuate în conformitate cu legislaţia aplicabilă, respectiv art. 91 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală. Acesta a mai afirmat că transcrierile din dosar conţineau convorbirile înregistrate în integralitate, iar faptul că înregistrările nu au fost ascultate în instanţă nu a împiedicat utilizarea acestei probe.Acesta a subliniat că înregistrarea convorbirilor telefonice nu fusese singura probă examinată de instanţele interne. Instanţele au ascultat declaraţiile reclamantului, ale coinculpaţilor şi ale martorilor şi au examinat documentele oficiale incluse în dosarul cauzei. Guvernul a arătat că faptul că instanţele interne nu au încuviinţat audierea tuturor martorilor reclamantului nu a încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul în care se înţelege acest termen în jurisprudenţa consacrată a Curţii. Acesta a mai subliniat că reclamantul nu s-a plâns instanţei de recurs de faptul că instanţa de prim grad i-a respins cererea de a prezenta probe privind provenienţa banilor oferiţi ca mită. b) Argumentele reclamantului60. Referitor la modificarea compunerii completului de judecată, reclamantul a declarat că majoritatea declaraţiilor fuseseră făcute în absenţa celui de-al doilea judecător, care, prin urmare, nu ar fi fost în măsură să stabilească credibilitatea lor în baza observaţiei directe.Acesta a mai susţinut că nu doar audierea martorilor şi inculpaţilor avusese loc în absenţa celui de-al doilea judecător, ci şi ascultarea în instanţă a convorbirilor telefonice înregistrate, ceea ce a constituit pilonul central al probelor pe care s-a bazat condamnarea sa. Acesta a adăugat că respectivele declaraţii reprezentaseră mijloace de probă importante, deoarece autenticitatea înregistrărilor nu putuse fi stabilită şi a subliniat că instanţa a respins, fără nicio motivare rezonabilă, nişte mijloace de probă suplimentare pe care apărarea dorise să le prezinte ulterior numirii celui de-al doilea judecător.61. Referitor la accesul avocaţilor săi la dosar, reclamantul a subliniat că instanţele interne nu şi-au respectat obligaţia de a asigura accesul la toate probele şi nu s-au asigurat că avocaţii săi au acces corespunzător la dosar pentru a-i pregăti apărarea. Acesta a mai subliniat că, în vederea pregătirii apărării, era esenţial ca avocaţii săi să aibă acces deplin şi efectiv la toate documentele din dosarul cauzei, mai ales la transcrierile convorbirilor telefonice înregistrate.62. Reclamantul a susţinut că temeiul principal al condamnării sale îl constituiseră convorbirile telefonice înregistrate care, aşa cum declarase I.N.E.C. în expertiza din 22 ianuarie 2004, nu erau autentice. Acesta a mai afirmat că încercările sale de a contesta autenticitatea înregistrărilor şi reproducerea lor incorectă în transcrieri nu au fost luate în considerare de către instanţa de fond. Acesta s-a plâns că a fost condamnat în baza, în principal, a transcrierilor unor casete audio despre care pretindea că nu ar fi trebuit să fie folosite ca probe la dosar.2. Motivarea Curţii63. Întrucât cerinţele prevăzute la art. 6 par. 3 trebuie considerate a fi aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 par. 1, Curtea va examina cererea în raport cu cele două alineate coroborate (a se vedea, printre alte hotărâri, F.C.B. împotriva Italiei, 28 august 1991, pct. 29, seria A nr. 208-B, şi Krombach împotriva Franţei, nr. 29.731/96, pct. 82, CEDO 2001-II). Astfel, Curtea va examina, pe rând, fiecare dintre diferitele motive care au stat la baza prezentei cereri, pentru a stabili dacă procesul, în ansamblu, a fost echitabil [a se vedea Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, pct. 143, CEDO 2011]. a) Compunerea completului de judecată în primă instanţă64. Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanţei de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv [a se vedea P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002].65. În prezenta cauză, Curtea observă că judecătorul unic îi audiase pe ceilalţi coinculpaţi şi pe martori în februarie şi în martie 2002. După numirea celui de-al doilea judecător, coinculpaţii şi martorii audiaţi anterior nu au fost audiaţi din nou.66. Curtea acceptă faptul că, deşi cel de-al doilea judecător a fost numit în mai 2003, la 5 luni de la începerea procesului, primul judecător, care a administrat singur majoritatea probelor, a rămas acelaşi pe parcursul procesului. De asemenea, Curtea acceptă că cel de-al doilea judecător a avut la dispoziţie procesele-verbale întocmite în cadrul şedinţelor de judecată în care au fost audiaţi martorii şi coinculpaţii. Cu toate acestea, remarcând că reclamantul a fost condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost administrate direct în faţa celui deal doilea judecător, Curtea consideră că disponibilitatea stenogramelor respective nu poate compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului.67. De asemenea, Curtea conştientizează că există posibilitatea ca o instanţă superioară sau instanţa supremă să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procedurii în primă instanţă (a se vedea De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, pct. 33, seria A nr. 86). În prezenta cauză, Curtea observă că instanţa de ultim grad de jurisdicţie nu numai că a menţinut hotărârea instanţei de prim grad, ci, în plus, şi-a bazat propria decizie pe probele prezentate în primă instanţă fără să le examineze direct.68. Cu toate acestea, în opinia Curţii, împrejurările legate de disputata modificare a compunerii completului de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti nu pare să fie de natură să îi pună la îndoială imparţialitatea. Pe de altă parte, modificarea respectivă trebuie examinată în raport cu posibilele consecinţe asupra caracterului echitabil al procesului în ansamblu. b) Accesul avocaţilor reclamantului la documente şi probe69. Curtea subliniază că art. 6 par. 3 lit. b) din Convenţie asigură oricărei persoane acuzate de o infracţiune dreptul să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult, "înlesnirile" care trebuie asigurate oricărui acuzat includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului.70. Curtea reaminteşte că a constatat deja că accesul nerestricţionat la dosarul cauzei şi folosirea nerestricţionată a actelor dosarului, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obţine copii ale documentelor relevante, constituie garanţii importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în aprecierea Curţii, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalităţii armelor (a se vedea Matyjek împotriva Poloniei, nr. 38.184/03, pct. 59 şi 63, CEDO 2007-V, şi Luboch împotriva Poloniei, nr. 37.469/05, pct. 64 şi 68, 15 ianuarie 2008).71. În prezenta cauză, Curtea reţine că avocaţii reclamantului nu au putut obţine acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu; iniţial, nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului (a se vedea supra, pct. 24 şi 40). Mai mult, aceştia nu au putut obţine o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie a înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar. În această privinţă, avocaţii reclamantului au adresat instanţelor interne numeroase cereri pentru încuviinţarea accesului la dosar. De asemenea, Curtea reţine că lipsa accesului la dosar, care a cauzat dificultăţi pentru pregătirea apărării, a fost tocmai motivul invocat de avocaţii reclamantului pentru a cere renunţarea la mandatul de reprezentare a reclamantului. c) Administrarea şi aprecierea probelor72. Curtea reiterează că, în temeiul art. 19 din Convenţie, are datoria de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante ale Convenţiei. În special, aceasta nu are misiunea de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă naţională decât în cazul în care şi în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi şi libertăţi protejate prin Convenţie. Deşi art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislaţia naţională [a se vedea Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].73. Prin urmare, Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă - de exemplu, probe obţinute nelegal - pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanţelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanţele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obţinute nelegal nu contravenea cerinţelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenţie (a se vedea, între alte hotărâri, Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, pct. 34, CEDO 2000-V; P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, pct. 76, CEDO 2001-IX).74. Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabil [a se vedea Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 144].75. La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu trebuie să se ţină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se ţină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora [a se vedea Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 90, 10 martie 2009].76. În prezenta cauză, Curtea este conştientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenţie. Însă reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se ţină seama de constatările Curţii cu privire la aplicarea art. 8 prin raportare la dispoziţiile de drept român relevante în materia interceptării convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv, constatări redate în Hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior. Curtea a statuat că la momentul procesului dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanţii împotriva ingerinţei arbitrare în viaţa privată a reclamantului (ibid, pct. 61). S-a stabilit, între altele, că autorizaţia prealabilă de interceptare a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror şi nu de o instanţă independentă şi imparţială.77. Curtea reiterează că probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanţele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei şi în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în faţa acestora (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 110).78. Curtea observă că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanţe. Astfel, la începutul procedurii, instanţa de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările (a se vedea pct. 11) şi a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanţa de prim grad şi-a întemeiat raţionamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea "nu lasă loc de prea multe îndoieli" în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, admiţând totodată că declaraţiile date de coinculpaţi nu erau pe deplin fiabile, deoarece se putea "considera [...] că au o [...] doză de subiectivitate" (a se vedea pct. 44).79. În ciuda importanţei înregistrărilor în aprecierea probelor, instanţa de prim grad şi-a schimbat poziţia iniţială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârşitul procesului, instanţa a considerat că raportul era inutil şi şi-a revizuit decizia privind administrarea acestei probe (a se vedea pct. 39).80. În plus, deşi înainte de pronunţarea hotărârii I.N.E.C. a depus la dosar un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor (a se vedea pct. 41), instanţa de prim grad s-a bazat pe transcrieri, în loc să redeschidă dezbaterile pentru a le permite părţilor să prezinte observaţii cu privire la raport.81. Curtea subliniază că instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea conţinutul. d) Concluzii82. Curtea reţine că niciuna dintre neregularităţile constatate în faza de urmărire penală şi cea de judecată în primă instanţă nu a fost remediată ulterior de către instanţa de recurs. Deşi avea competenţa să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o nouă apreciere a probelor disponibile şi a argumentelor de fapt şi de drept formulate de părţi. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului şi nu au analizat plângerile formulate în mod repetat de către inculpaţi în legătură cu neregularităţile din cursul procesului.83. Având în vedere constatările de mai sus, Curtea concluzionează că procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil.84. În consecinţă, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 lit. b), c) şi d) din Convenţie.II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei85. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 din Convenţie, de încălcarea dreptului său la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică şi a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie ca urmare a mediatizării procesului.86. În lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra aspectelor sesizate, Curtea constată că aceste capete de cerere nu indică nicio posibilă încălcare a art. 6 din Convenţie. Rezultă că aceste capete de cerere sunt inadmisibile, deoarece sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 par. 3 şi trebuie respinse în temeiul art. 35 par. 4 din Convenţie.III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie87. Art. 41 din Convenţie prevede:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".A. Prejudiciu88. Reclamantul a solicitat 5.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.89. Guvernul consideră că pretenţia reclamantului este nefondată şi nejustificată.90. Având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 4.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.91. În plus, Curtea reiterează că, atunci când o persoană, precum în cazul de faţă, a fost condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne, la cererea persoanei interesate, reprezintă o modalitate corespunzătoare de reparare a încălcării cauzate.B. Cheltuieli de judecată92. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 10.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Suma reprezenta contravaloarea a 100 de ore de activitate juridică efectuată de avocaţii săi la un tarif de 100 EUR/oră. Reclamantul a mai solicitat 20.264 EUR pentru cheltuielile aferente traducerilor.93. Guvernul a contestat această pretenţie. În opinia acestuia, reclamantul nu a demonstrat caracterul rezonabil şi necesar al cheltuielilor.94. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3.000 EUR pentru toate cheltuielile.C. Dobânzi moratorii95. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. declară admisibile capetele de cerere referitoare la modificarea compunerii completului de judecată în primă instanţă, accesul avocaţilor reclamantului la dosar şi probe, precum şi folosirea înregistrărilor convorbirilor telefonice ale reclamantului ca probe şi declară inadmisibile celelalte capete de cerere;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 lit. b), c) şi d) din Convenţie;3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 par. 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: i) 4.000 EUR (patru mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 18 martie 2014, în temeiul art. 77 par. 2 şi art. 77 par. 3 din Regulamentul Curţii.PREŞEDINTEJOSEP CASADEVALLGrefier,Santiago Quesada------