DECIZIE nr. 678 din 13 noiembrie 2014referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 886 din 5 decembrie 2014



        Augustin Zegrean - preşedinte    Valer Dorneanu - judecător    Toni Greblă - judecător    Petre Lăzăroiu - judecător    Mircea Ştefan Minea - judecător    Daniel Marius Morar - judecător    Mona Maria Pivniceru - judecător    Puskas Valentin Zoltan - judecător    Tudorel Toader - judecător    Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şefCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriela Firea în Dosarul nr. 2.130/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva ordonanţei dispuse de procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea împotriva ordonanţei prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale a Preşedintelui României, Traian Băsescu, întrucât există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale: imunitatea Preşedintelui României. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 602D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care ridică o problemă de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv legalitatea sesizării Curţii Constituţionale de către o instanţă care nu are competenţa materială să judece fondul cauzei. Astfel, se arată că dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală nu prevăd instituţia plângerii împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale, astfel că instanţa în faţa căreia a fost formulată respectiva plângere nu are temeiul legal, deci competenţa materială de a soluţiona o astfel de cerere. Pe cale de consecinţă, instanţa judecătorească nu are nici competenţa de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, motiv pentru care prezenta excepţie este inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.4. Pe fondul cauzei, reprezentantul Ministerului Public apreciază că critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea dată de procurorii chemaţi să se pronunţe în speţă sintagmei "impediment legal temporar". Or, se arată că aceştia nu au făcut altceva decât să transpună în practica judiciară soluţia promovată în doctrina de drept constituţional în materia imunităţii Preşedintelui României, potrivit căreia, în cadrul acestei instituţii constituţionale se disting două tipuri de imunităţi: cea procedurală şi cea materială. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a analizat doar aspectele imunităţii materiale, statuând cu privire la iresponsabilitatea Preşedintelui României în ceea ce priveşte opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu privire la aspecte ce ţin de imunitatea procedurală a Preşedintelui României, respectiv inviolabilitatea mandatului acestuia. Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Constituţie, care fac trimitere doar la norma cuprinsă în art. 72 alin. (1) - iresponsabilitatea parlamentarilor, iar nu şi la norma cuprinsă în art. 72 alin. (2) - inviolabilitatea parlamentarilor, nu se poate desprinde concluzia potrivit căreia Preşedintele României nu se bucură de inviolabilitate. De altfel, ar fi absurd să se aprecieze că un parlamentar se bucură de o protecţie mai mare decât Preşedintele României. Prin urmare, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, punând în vedere Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie prin care să lămurească înţelesul textului de lege supus controlului.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din 20 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.130/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală în măsura în care se aplică Preşedintelui României.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea apreciază că dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care sunt aplicabile şi Preşedintelui României, arătând că, fiind vorba de un text procedural de natură a crea un impediment temporar în derularea cursului urmăririi penale, el trebuie raportat numai la imunitatea procedurală şi nu la cea de drept material (funcţională). În aceste condiţii, nu se pune în discuţie o simplă interpretare şi aplicare a legii care nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, ci interpretarea prevederilor constituţionale referitoare la imunitatea Preşedintelui, interpretare care nu poate fi realizată decât de Curtea Constituţională.7. Autoarea excepţiei susţine că "apare ca fiind contrară opiniilor Curţii Constituţionale a României (n.r. sunt invocate Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 şi Avizul consultativ nr. 1/2007 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu) disocierea textelor art. 84 din Constituţia României în sensul că prima frază (teza întâi) s-ar referi la o imunitate procedurală, iar fraza a doua (teza finală) s-ar referi la o imunitate de drept material, motivat de faptul că trimiterea este făcută doar la prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţie, iar nu şi la alineatele următoare". Se mai arată că, în opinia Curţii Constituţionale, art. 84 alin. (2) din Constituţie reprezintă un tot unitar, fiind vorba de aceeaşi imunitate de drept material (funcţională) căreia art. 72 alin. (1) îi fixează condiţiile, adică limitele rezumate la opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Acesta este şi considerentul pentru care nu se face trimitere şi la alin. (2) şi (3) ale art. 72 care reprezintă cu adevărat aspecte ale imunităţii procedurale. În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară ca "imunitate de procedură", aceasta este un mijloc de protecţie împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice. Curtea a constatat că, în urma revizuirii Constituţiei, imunitatea parlamentară are un conţinut mai restrâns, aşa cum se deduce din art. 72 alin. (2) din Constituţie. Astfel, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi decât cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor (a se vedea Decizia nr. 270 din 10 martie 2008).8. Autoarea excepţiei arată că singura formă procedurală referitoare la imunitatea Preşedintelui este cea prevăzută de art. 96 din Constituţie care instituie procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare. În realitate, aceasta este unica modalitate de ridicare a imunităţii pentru acte şi fapte în exercitarea prerogativelor constituţionale, dar care nu interesează situaţia în cauză. Acceptând însă o atare teză, în mod implicit rezultă că nu ar mai exista răspundere pentru infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului etc. Prin urmare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că, din punctul de vedere al interpretării teleologice a textelor ce conturează instituţia imunităţii, "raţiunea ocrotirii exercitării mandatului Preşedintelui nu trebuie şi nu poate să înfrângă principiul egalităţii în faţa legii, ci trebuie să se completeze armonios cu acesta".9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de Cameră preliminară apreciază că instanţa de judecată în faţa căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale. Prin urmare, "dispoziţiile legale a căror constituţionalitate este criticată au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, raportat la stadiul procesual în care se află aceasta, întrucât există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale". Judecătorul de Cameră preliminară nu îşi exprimă opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională constată că reprezentantul Ministerului Public a invocat, cu prilejul dezbaterilor, excepţia nelegalei sesizări a Curţii Constituţionale de către o instanţă necompetentă material, motivând că dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală nu prevăd instituţia plângerii împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale, astfel că instanţa în faţa căreia a fost formulată plângerea nu are temeiul legal, deci competenţa materială de a soluţiona o astfel de cerere şi, prin urmare, nu are nici competenţa sesizării Curţii Constituţionale în cadrul unei asemenea proceduri. Având în vedere această susţinere, Curtea Constituţională constată că o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, condiţiile referitoare la legalitatea sesizării au în vedere sesizarea de către o instanţă judecătorească. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară face parte din categoria instanţelor de judecată competente să sesizeze Curtea Constituţională, astfel cum sunt ele menţionate prin art. 146 lit. d) din Legea fundamentală şi definite prin art. 126 alin. (1) din Constituţie şi reglementate expres prin art. 2 alin. (2) lit. a)-f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Problema competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară, de a se pronunţa asupra unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale excedează competenţei Curţii Constituţionale, deoarece aceasta are, pe de o parte, competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 şi, pe de altă parte, competenţa de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Prin urmare, din perspectiva controlului a posteriori prevăzut de art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, rolul Curţii se circumscrie exclusiv cenzurii referitoare la compatibilitatea unei norme legale cu Legea fundamentală, neputând interveni în vreun fel în fondul cauzei. Împrejurarea că o anumită instanţă de judecată este sau nu este competentă să se pronunţe asupra fondului cauzei nu legitimează Curtea Constituţională să procedeze la o astfel de analiză. Singura verificare pe care instanţa constituţională este datoare să o facă este cea referitoare la legalitatea sesizării, care, în cauza de faţă, presupune analiza condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.13. Totodată, în măsura în care Curtea Constituţională ar examina aspectele legate de competenţa instanţelor, s-ar transforma într-o instanţă de reformare a hotărârilor judecătoreşti, fapt nepermis de Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 493 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2014).14. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, care au următorul conţinut: "Suspendarea urmăririi penale se dispune şi în situaţia în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană."16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul respectării obligatorii a Constituţiei şi a legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) privitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 84 alin. (2) coroborat cu art. 72 alin. (1) referitor la imunitatea Preşedintelui României şi în art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei.17. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că suspendarea urmăririi penale este o instituţie preluată din vechiul Cod de procedură penală şi constituie o derogare de la regula potrivit căreia procesul penal trebuie să se desfăşoare fără întrerupere până la soluţionarea definitivă a cauzei. În mod excepţional, procesul penal şi, implicit, urmărirea penală, ca fază procedurală a acestuia, poate fi suspendat în cazurile expres prevăzute de lege. Noul Cod de procedură penală adaugă cazului de suspendare prevăzut în legea anterioară, acela privind "cazul în care se constată printr-o expertiză medicală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal" [art. 312 alin. (1)], două cazuri noi de suspendare a urmăririi penale: "în situaţia în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană" [art. 312 alin. (2)], respectiv "desfăşurarea unei proceduri de mediere" [art. 312 alin. (3)].18. Instituţia suspendării urmăririi penale îşi găseşte fundamentul în necesitatea suspendării prescripţiei răspunderii penale, pe de o parte, precum şi în necesitatea asigurării dreptului de apărare al învinuitului sau al inculpatului, pe de altă parte. În cazul în care se constată existenţa uneia dintre cele trei cauze de suspendare, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. Ordonanţa de suspendare se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali principali, potrivit art. 313 alin. (2) din Codul de procedură penală. Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic dacă subzistă cauza care a determinat suspendarea, iar dacă aceasta a încetat, procesul penal este reluat, actele efectuate în timpul suspendării putând fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.19. În cazul prevăzut de dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspendarea urmăririi penale este incidentă ca urmare a constatării de către organele de urmărire penală a existenţei unui impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană. Într-o atare situaţie, organele competente suspendă urmărirea penală pentru perioada în care subzistă cauzele care determină luarea acestei măsuri. Scopul reglementării acestei cauze de suspendare este acela de a anula efectul extinctiv pe care impedimentul legal îl poate avea asupra răspunderii penale a persoanei faţă de care nu se poate pune în mişcare acţiunea penală. Cu alte cuvinte, impedimentul legal nu se poate converti într-o cauză de impunitate a persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat într-un proces penal, legea consacrând expres, pe această cale, că procesul penal va fi reluat odată cu încetarea cauzei care a determinat suspendarea. Astfel, dispoziţia legală criticată constituie temeiul juridic al suspendării prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana în cauză, aplicabile fiind dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal."20. În continuare, Curtea urmează a analiza în ce măsură imunitatea de care se bucură Preşedintele României, în virtutea prevederilor constituţionale, constituie un impediment legal temporar de natură a determina incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la urmărirea penală a persoanei care ocupă această funcţie de demnitate publică.21. Legea fundamentală prevede la art. 84 alin. (2) din Constituţie, că "Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător". În conformitate cu dispoziţiile art. 72 alin. (1), având ca titlu marginal "Imunitatea parlamentară", "Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului".22. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, "Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare".23. Legea nr. 4/1990 privind remunerarea şi alte drepturi ale Preşedintelui României, senatorilor şi deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 14 iulie 1990, prevede în art. 1 că "Preşedintele României se bucură de imunităţi ca şi membrii Parlamentului.Imunitatea Preşedintelui României nu poate fi ridicată cât timp, potrivit legii, mandatul său nu a încetat."24. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui României se declanşează pe baza unei cereri semnate de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, cerere ce cuprinde descrierea faptelor care îi sunt imputabile şi trebuie adusă, imediat, la cunoştinţa Preşedintelui României, pentru ca acesta să poată da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Dacă se hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, sesizează procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are competenţă de judecată. Infracţiunea de "Înaltă trădare" este reglementată de art. 398 din noul Cod penal, potrivit căruia "Faptele prevăzute în art. 394-397 (n.r. trădarea, trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acţiuni împotriva ordinii constituţionale), săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi."25. Imunitatea de care beneficiază Preşedintele României a fost definită ca fiind un mijloc de protecţie, menit să îl apere de eventuale presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva sa în exercitarea mandatului pe care îl are de îndeplinit, având drept scop garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Importanţa acestei garanţii constituţionale constă în necesitatea asigurării unei protecţii speciale a reprezentanţilor poporului în cadrul exercitării mandatului pentru care au fost aleşi. Pe această cale sunt garantate independenţa şi separaţia puterilor în stat, ca expresie a valorilor promovate într-un stat democratic. Acesta este motivul pentru care imunitatea are un caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv la care titularul poate renunţa atunci când apreciază a fi oportun. Ea este o garanţie de ordine publică a mandatului şi, pe cale de consecinţă, poate fi invocată din oficiu, nu doar de titular, şi oricând pe durata exercitării mandatului, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituţional al Preşedintelui României.26. Legislaţiile naţionale ale diferitelor state prevăd o dublă protecţie, imunitatea exprimându-se prin două noţiuni juridice: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecţia pe care o are Preşedintele României de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea atribuţiilor mandatului. Domeniul său cuprinde protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în exercitarea mandatului prezidenţial, apărând libertatea de exprimare a Preşedintelui. Iresponsabilitatea Preşedintelui României este reglementată expres prin dispoziţiile art. 84 alin. (2) teza a doua din Constituţie, respectiv prin trimiterea la prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţie, care consacră iresponsabilitatea parlamentarilor, dispoziţii aplicabile Preşedintelui României, în mod corespunzător. Inviolabilitatea presupune un set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie de măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea sau arestarea. Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Constituţie, care consacră imunitatea Preşedintelui României, nu fac trimitere şi la dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi (3) din Constituţie care prevăd inviolabilitatea parlamentarilor şi limitele acesteia. Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar, în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Or, dispoziţiile constituţionale referitoare la inviolabilitatea parlamentarilor nu sunt aplicabile şi Preşedintelui României, în privinţa căruia, inviolabilitatea poate fi înlăturată doar în cazul prevăzut de art. 96 din Constituţie, care stabileşte posibilitatea Parlamentului de a-l pune sub acuzarea pentru înaltă trădare. Măsura adoptată de Parlament are ca efect ridicarea imunităţii Preşedintelui, el neputând răspunde juridic pe perioada exercitării mandatului decât pentru faptele de înaltă trădare. Spre deosebire de inviolabilitate, iresponsabilitatea are o calitate absolută în ceea ce priveşte durata efectelor ei: protecţia se menţine şi după expirarea mandatului Preşedintelui în ceea ce priveşte opiniile exprimate în timpul acestuia.27. Analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, Curtea a constatat că aceasta este o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanţia prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viaţa politică a societăţii, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică. Însă, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele săvârşite în perioada în care a exercitat funcţia publică şi care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014).28. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea constata că: "Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor." De asemenea, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, Curtea a mai reţinut că "stabilirea competenţei exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a efectua urmărirea penală şi a dispune trimiterea în judecată în cazul infracţiunilor săvârşite de deputaţi sau senatori, fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceştia în exercitarea mandatului, nu are semnificaţia absolvirii de răspundere penală. Prevederea constituţională instituie măsuri de protecţie faţă de eventuale abuzuri, şicane sau constrângeri la care ar putea fi expuşi parlamentarii la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte, s-a urmărit ca cercetarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor să se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuţii de conducere şi supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...)." Aceste argumente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul imunităţii Preşedintelui.29. Prin urmare, Preşedintele României nu răspunde juridic pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică, nici pe durata mandatului şi nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilităţii mandatului de Preşedinte al României, însă, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele care nu au legătură cu opiniile sale politice şi care au fost săvârşite înainte sau în perioada în care a exercitat funcţia publică. Cu privire la aceste acte şi fapte, Preşedintele este răspunzător, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale, sub rezerva suspendării pe perioada deţinerii mandatului a tuturor procedurilor de cercetare penală, ca efect al inviolabilităţii mandatului de Preşedinte al României.30. În concluzie, din analiza dispoziţiilor legale şi constituţionale referitoare la imunitatea Preşedintelui României, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, Curtea reţine că Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale, se bucură de imunitate [art. 84 alin. (2) din Constituţie], sub cele două aspecte ale acesteia: iresponsabilitatea pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, şi inviolabilitatea, cu limita prevăzută de art. 96 din Constituţie - punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă trădare. În virtutea inviolabilităţii de care se bucură mandatul prezidenţial, pe perioada exercitării acestuia, Preşedintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 96 din Constituţie. Aşa fiind, dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt incidente în cazul urmăririi penale declanşate împotriva persoanei care ocupă funcţia de Preşedinte al României, impedimentul legal temporar care determină suspendarea urmării penale fiind constituit în această situaţie de prevederile art. 84 alin. (2) din Constituţie referitor la imunitatea Preşedintelui României. Mai mult, acestea reprezintă transpunerea la nivelul legii procesual penale a prevederilor constituţionale care circumscriu regimul juridic al mandatului prezidenţial, care, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, aveau o aplicabilitate directă în practica judiciară. Prin urmare, susţinerea autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care sunt aplicabile şi Preşedintelui României, nu numai că nu este întemeiată, dar nu îşi găseşte suportul în nicio prevedere constituţională. Curtea apreciază că, din contră, aceste dispoziţii consacră la nivel infraconstituţional efectul juridic pe care imunitatea Preşedintelui României îl produce asupra procesului penal aflat în desfăşurare, proces în care persoana care ocupă temporar această funcţie de demnitate publică are calitatea de suspect sau inculpat. Mai mult, dispoziţia legală criticată constituie temeiul juridic al suspendării prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana în cauză, aplicabile fiind dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal."31. Prin urmare, instanţa constituţională reţine că norma procesual penală criticată reprezintă expresia principiului constituţional consacrat de art. 16 alin. (2), potrivit căruia "Nimeni nu este mai presus de lege".32. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate întemeiată pe prevederile art. 16 din Constituţie, autoarea susţine că, din punctul de vedere al interpretării teleologice a textelor ce circumscriu instituţia imunităţii, "raţiunea ocrotirii exercitării mandatului Preşedintelui nu trebuie şi nu poate să înfrângă principiul egalităţii în faţa legii, ci trebuie să se completeze armonios cu acesta".33. Or, aşa cum s-a arătat în prealabil, imunitatea reprezintă o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Imunitatea este inerentă mandatului de demnitate publică, pe perioadă exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcţie. Ea are caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunţa după propriul interes. Instituţia imunităţii, sub cele două forme ale sale, protejează Preşedintele României faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurate independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. În considerarea îndeplinirii acestui mandat, care presupune exerciţiul autorităţii statale, deci a unor competenţe de rang constituţional, şi a statutului juridic special, persoana care deţine funcţia de Preşedinte al României nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu ceilalţi cetăţeni. Aşa fiind, regimul juridic aplicabil unor situaţii diferite nu poate fi decât unul diferit: suspendarea urmării penale, pe motivul existenţei unui impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, poate opera având ca situaţie premisă imunitatea Preşedintelui României doar cu privire la persoana care ocupă această demnitate publică, în considerarea principiilor constituţionale invocate mai sus. De altfel, cu privire la această problemă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este una constantă: "principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice."34. Mai mult, întrucât, aşa cum s-a menţionat în prealabil, pe perioada în care operează suspendarea urmăririi penale este suspendat cursul termenului prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana care ocupă temporar funcţia de demnitate publică, conform art. 156 din Codul penal, acesta fiind reluat după încetarea mandatului de Preşedinte al României, Curtea nu poate reţine că dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie vreo discriminare între cetăţeni, sub aspectul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale în faţa legii penale şi a autorităţilor publice.35. Pe de altă parte, Curtea constată că norma procesual penală este suficient de clară, previzibilă şi precisă în ceea ce priveşte ipotezele sale de aplicare, astfel că incidenţa ei în cauzele de urmărire penală se realizează pentru toate situaţiile în care există un impediment legal temporar, indiferent de persoana faţă de care acesta operează.36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriela Firea în Dosarul nr. 2.130/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară, şi constată că dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 13 noiembrie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent-şef,Mihaela Senia Costinescu------