DECIZIE nr. 385 din 26 iunie 2014referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 568 din 31 iulie 2014



    Augustin Zegrean - preşedinteValer Dorneanu - judecătorToni Greblă - judecătorPetre Lăzăroiu - judecătorMircea Ştefan Minea - judecătorDaniel Marius Morar - judecătorPuskas Valentin Zoltan - judecătorTudorel Toader - judecătorDaniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de George Sorin Florea în Dosarul nr. 556/232/2014 al Judecătoriei Găeşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 223D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 386D/2014 şi nr. 391D/2014, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Laurenţiu Mocanu în Dosarul nr. 1.751/196/2014 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi de Iacob Schein în Dosarul nr. 1.993/30/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia penală.4. La apelul nominal răspunde, pentru Iacob Schein, domnul avocat Adrian Fanu-Moca, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind Laurenţiu Mocanu, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul prezent şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 386D/2014 şi nr. 391D/2014 la Dosarul nr. 223D/2014, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei. Apreciază că dispoziţiile de lege criticate contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile. De asemenea, susţine că se creează o discriminare negativă, deoarece textul criticat nu permite o reducere a pedepsei potrivit art. 15 din Codul penal din 1969. Totodată, discriminarea este determinată şi de faptul că textul criticat se referă doar la pedepsele aplicate potrivit Codului penal din 1969. Astfel, pentru pedepsele aplicate potrivit unor legi speciale interdicţia diminuării pedepsei nu mai subzistă, creându-se o discriminare. În susţinerea celor afirmate invocă cele constatate de Curte prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că nu este înfrânt principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, legiuitorul având în vedere prevalenţa principiului autorităţii de lucru judecat. Totodată, reţine că în cele trei cauze conexate autorii excepţiei solicită, de fapt, aplicarea ultraactivă a art. 15 din Codul penal din 1969. În legătură cu acest aspect, arată că principiul ultraactivităţii legii nu este un principiu de rang constituţional, astfel încât nu se poate reţine nici această critică.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:8. Prin Încheierea din data de 28 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 556/232/2014, Judecătoria Găeşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de George Sorin Florea cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.9. Prin Încheierea din data de 24 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.751/196/2014, Judecătoria Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Laurenţiu Mocanu cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.10. Prin Încheierea din data de 23 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.993/30/2014, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Iacob Schein cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu permit reducerea pedepselor aplicate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, pedepse care sunt egale sau nu depăşesc maximul special prevăzut de Codul penal. În opinia autorilor, dispoziţiile criticate instituie o discriminare între persoanele condamnate definitiv cărora li se aplică legea penală mai favorabilă şi cele care nu beneficiază de acest tratament. De asemenea, se arată că dispoziţiile criticate instituie o discriminare şi între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, aplicându-li-se noile dispoziţii. Astfel, deşi este vorba despre persoane care ar trebui sancţionate cu pedepse cel puţin între aceleaşi limite, din cauza unor factori externi conduitei lor au parte de o diferenţă de tratament. În susţinerea celor afirmate se invocă cele constatate de Curte prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003.12. Distinct de cele reţinute, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 şi prin aceea că textul criticat se referă doar la pedepsele aplicate potrivit Codului penal din 1969, astfel încât, pentru pedepsele aplicate potrivit unor legi speciale, interdicţia diminuării facultative a pedepsei nu mai subzistă.13. Judecătoria Găeşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive trebuie să se realizeze în corelaţie cu principiul respectării autorităţii de lucru judecat, deoarece o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care este necesar să se asigure şi respectarea principiului legalităţii pedepsei. Legalitatea pedepsei nu implică doar un suport legal la data aplicării, ci şi menţinerea acestui suport pe durata executării, însă art. 15 alin. (2) din Constituţie nu obligă la retroactivitatea nelimitată a legii penale mai favorabile, ci doar permite această retroactivitate, lăsând legiuitorului libertatea de a-i stabili limitele în cazul proceselor definitiv judecate. Aplicarea legii penale mai favorabile se poate realiza în cazul proceselor în curs la data când intervine legea penală mai favorabilă după un algoritm diferit decât cel aplicabil în cazul proceselor definitiv judecate, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, dar şi al legalităţii pedepsei, în acest sens fiind şi art. 4 din Legea nr. 187/2012 şi art. 6 din Codul penal. De asemenea, dispoziţiile legale criticate asigură acelaşi tratament sancţionator pentru persoanele condamnate definitiv, fără nicio discriminare.14. Judecătoria Brăila - Secţia penală nu şi-a exprimat opinia în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate.15. Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că dispoziţiile criticate îşi produc efectele numai pentru viitor, aplicându-se tuturor situaţiilor existente la data de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a legii. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Principiul constituţional al nediscriminării şi egalităţii în faţa legii presupune aplicarea unui regim sancţionator identic unor persoane aflate în situaţii identice. Or, în susţinerea excepţiei sale, condamnatul a invocat situaţia unor persoane care nu se regăsesc în situaţii identice (o persoană care a fost condamnată definitiv şi una care nu a fost condamnată definitiv), caz în care nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări.16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.17. Avocatul Poporului arată că soluţia legislativă criticată este justificată de necesitatea asigurării unui echilibru între principiile de rang constituţional vizând separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune o restrângere minimă adusă de către puterea legiuitoare autorităţii de lucru judecat, restrângerea fiind justificată doar în considerarea altor principii de natură constituţională - cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mai favorabile.18. Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 trebuie analizate în corelare cu cele ale art. 6 din Codul penal. În aplicarea acestor texte de lege, în condiţiile în care pedeapsa aflată în executare depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă, există o diferenţă de pedeapsă care nu se mai regăseşte într-un text în vigoare, fiind astfel necesară reducerea pedepsei aplicate la maximul prevăzut de legea nouă. În acest fel, se asigură atât respectarea principiului legalităţii pedepsei, pedeapsa aplicată fiind legală în raport cu legea veche, dar şi cu legea nouă, cât şi un just echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile.19. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că prevederile legale criticate permit aplicarea lor în mod egal şi unitar tuturor destinatarilor normei juridice, în speţă persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă şi care se află în executarea unei pedepse stabilite în temeiul Codului penal din 1969, pedeapsă care depăşeşte maximul special al legii penale noi.20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu următorul conţinut: "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."23. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2014, nepublicată în Monitorul Oficial al României la momentul pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 şi nici prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.25. Curtea a observat că autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică încălcarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispoziţiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969.26. Curtea a reţinut existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.27. Astfel, Curtea observă că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).28. De asemenea, Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, care intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.29. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.30. Având în vedere cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.31. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că instanţa europeană a statuat că articolul 7 paragraful 1 din Convenţie garantează nu numai principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009 pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Aşa fiind, instanţa de contencios constituţional a tras concluzia că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa europeană are în vedere situaţia în care ulterior comiterii unei infracţiuni, dar înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, în acest caz autorul infracţiunii trebuind să beneficieze de legea penală mai favorabilă. Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, li se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândeşte autoritatea de lucru judecat.32. Având în vedere cele reţinute, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.33. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.34. Analizând această critică, în Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că analiza situaţiei ce face obiectul prezentelor dosare porneşte de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia de către autorii excepţiei sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea a constatat, însă, că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc şi autorii excepţiei, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal.35. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancţiune aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii.36. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi, şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, Curtea constată că aceste persoane nu se regăsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că tratamentul juridic diferenţiat este justificat şi nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări.37. Distinct de cele reţinute, Curtea observă că în cauza de faţă autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 şi din faptul că textul criticat se referă doar la pedepsele aplicate potrivit Codului penal din 1969, astfel încât, pentru pedepsele aplicate potrivit unor legi speciale, interdicţia diminuării facultative a pedepsei nu mai subzistă.38. Referitor la acest aspect, Curtea apreciază că autorii excepţiei pornesc de la premisa falsă ce determină un raţionament eronat. Astfel, examinarea dispoziţiilor criticate relevă faptul că acestea se referă la pedepse aplicate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, iar nu la pedepse care au fost aplicate pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de dispoziţiile Codului penal din 1969. Astfel, Curtea observă că textul de lege criticat se referă la toate pedepsele aplicate printr-o hotărâre ce a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, indiferent dacă fapta penală era prevăzută de Codul penal din 1969 ori de o lege specială. Aşa fiind, Curtea constată că nici această critică nu este întemeiată.39. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia se rezumă la a reda textul din Constituţie, fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituţionale şi textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Curtea Constituţională nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituţionale invocate nu susţin prin ele însele neconstituţionalitatea textelor de lege criticate.40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de George Sorin Florea în Dosarul nr. 556/232/2014 al Judecătoriei Găeşti, de Laurenţiu Mocanu în Dosarul nr. 1.751/196/2014 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi de Iacob Schein în Dosarul nr. 1.993/30/2014 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Găeşti, Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 26 iunie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu_________