DECIZIE nr. 1.205 din 20 septembrie 2011referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 111 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 795 din 9 noiembrie 2011



    Augustin Zegrean - preşedinteAspazia Cojocaru - judecătorAcsinte Gaspar - judecătorPetre Lăzăroiu - judecătorMircea Ştefan Minea - judecătorIulia Antoanella Motoc - judecătorIon Predescu - judecătorTudorel Toader - judecătorDaniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 111 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, excepţie ridicată de Ion Florin Tănase în Dosarul nr. 896/216/2010 al Judecătoriei Curtea de Argeş. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.095D/2010.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 30 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 896/216/2010, Judecătoria Curtea de Argeş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi art. 111 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, excepţie ridicată de Ion Florin Tănase într-un proces penal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că legiuitorul nu ţine cont de realităţile societăţii româneşti şi de dinamismul economiei de piaţă, deoarece nu face, deşi ar trebui, nicio diferenţă între fapta comisă de o persoană fizică şi o societate comercială, ceea ce duce la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată se susţine că dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 44 din Legea fundamentală.Judecătoria Curtea de Argeş apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului arată că dispoziţiile de lege criticate nu sunt de natură să îngrădească dreptul părţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale menite să le asigure dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 44.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, şi ale art. 111 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002, cu următorul conţinut:- Art. 6 din Legea nr. 241/2005: "Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.";- Art. 111 din Legea nr. 76/2002: "Încălcarea de către angajator a obligaţiilor prevăzute la art. 26 alin. (1) şi la art. 27, constând în sustragerea de la obligaţia privind plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor pentru şomaj, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă."În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 44 alin. (2) referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate reglementează ca infracţiune reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, precum şi sustragerea de la obligaţia privind plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor pentru şomaj.Critica potrivit căreia legiuitorul nu face nicio diferenţă între fapta comisă de o persoană fizică şi cea comisă de o persoană juridică, conducând astfel la încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, nu se susţine, cele două dispoziţii de lege criticate incriminând două infracţiuni distincte între care nu pot exista similitudini. Astfel, reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă constituie, în aprecierea legiuitorului, o faptă mult mai gravă decât simpla sustragere de la obligaţia privind plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor pentru şomaj. Aceasta deoarece, în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, sumele reprezentând contribuţiile angajaţilor au fost deja reţinute, neexistând nicio raţiune care să justifice folosirea de către angajator a acestora. Fapta are drept consecinţă nu numai lipsirea bugetului de sumele datorate de angajaţi, ci şi îmbogăţirea fără justă cauză a angajatorului care s-a folosit astfel de sumele de bani reţinute.În ceea ce priveşte incriminarea ca infracţiune a unei fapte, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii", precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a reglementa infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă. Nu se aduce atingere prin aceasta principiului egalităţii în drepturi, care, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, nu are semnificaţia uniformităţii, reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de comportamentul făptuitorului fiind expresia acestui principiu constituţional, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferit.În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, plata unor impozite sau contribuţii prevăzute de lege nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, ci o îndatorire a cetăţeanului, care, potrivit art. 56 din Legea fundamentală, este obligat să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.În final, Curtea reţine că stabilirea şi aprecierea împrejurărilor şi a motivelor care au determinat neîndeplinirea ori au împiedicat îndeplinirea obligaţiilor legale, invocate de autorul excepţiei, şi care, eventual, ar putea înlătura răspunderea penală, nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci probleme de fapt ce intră în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 111 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, excepţie ridicată de Ion Florin Tănase în Dosarul nr. 896/216/2010 al Judecătoriei Curtea de Argeş.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 septembrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu------