DECIZIE nr. 1.560 din 7 decembrie 2010referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 şi ale art. 330^7 din Codul de procedură civilă
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 139 din 24 februarie 2011



    Augustin Zegrean - preşedinteAspazia Cojocaru - judecătorAcsinte Gaspar - judecătorMircea Ştefan Minea - judecătorIulia Antoanella Motoc - judecătorIon Predescu - judecătorPuskas Valentin Zoltan - judecătorTudorel Toader - judecătorMaria Bratu - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Silvia Stănculeţ, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, în Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei, procuratorul acesteia, lipsind cealaltă parte, Ministerul Apărării Naţionale, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 5 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 7.620/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Silvia Stănculeţ, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale prin impunerea unei decizii pronunţate de o instanţă altei instanţe, lipsind părţile de posibilitatea unui proces corect, iar activitatea unui judecător este practic redusă la aceea a unui grefier. De asemenea, susţine că recursul în interesul legii nu înlătură discriminarea produsă anterior, când instanţele au pronunţat hotărâri divergente, din moment ce alin. 3 al art. 329 din Codul de procedură civilă prevede că soluţiile nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia este neîntemeiată, deoarece prin textul atacat "nu este încălcat dreptul la o judecată echitabilă în faţa unei instanţe independente, existând egalitate între părţi, iar instanţa ce judecă această cauză îşi păstrează independenţa şi imparţialitatea; nu este încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie de vreme ce reclamanta are dreptul de a exercita căile de atac împotriva hotărârii ce se pronunţă; nu se menţine o discriminare şi nici nu se păstrează această discriminare pentru viitor."Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră excepţia neîntemeiată. Arată că prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă reprezintă o transpunere pe planul legislaţiei a competenţei recunoscute instanţei supreme de Legea fundamentală.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, care la data sesizării aveau următoarea redactare:"Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."Ulterior sesizării Curţii Constituţionale prin Încheierea din 5 martie 2010, aceste prevederi au fost modificate şi completate prin art. I pct. 32 şi 33 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următoarea redactare:- Art. I pct. 32: "Articolul 329 se modifică şi va avea următorul cuprins:«Art. 329Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.»";- Art. I pct. 33: "După articolul 3304 se introduc trei noi articole, articolele 330^5-330^7, cu următorul cuprins:[...]«Art. 330^7Asupra cererii, completul se pronunţă prin decizie.Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.»"Curtea Constituţională a statuat în mod constant că, atunci când, după ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţia legală a fost modificată, excepţia poate să fie examinată, dacă textul legal, în noua sa redactare, conservă reglementarea iniţială. În cazul de faţă, noua reglementare a conservat soluţiile legislative criticate în prevederile art. 329 şi art. 330^7 din Codul de procedură civilă. În aceste condiţii, Curtea urmează să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 şi ale art. 329^7 din Codul de procedură civilă.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste texte de lege contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21 alin. (3), precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că asupra constituţionalităţii prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă (în vechea redactare) s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, şi Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, statuând că acest text de lege este constituţional.Cu acele prilejuri Curtea a reţinut că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.Curtea a reţinut în acest sens că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică, aspect subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicţii de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă" (Hotărârea pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal amp; Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, 1999).Aşa fiind, dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.Considerentele reţinute în deciziile menţionate sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia.Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 şi ale art. 330^7 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Silvia Stănculeţ, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, în Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 decembrie 2010.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Maria Bratu*OPINIE CONCURENTĂÎn acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, consider că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 fraza finală din Codul de procedură civilă, devenit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe" este neîntemeiată şi pentru următoarele motive:1. Codul de procedură civilă din 1948 prevedea la art. 329 din capitolul III ("Recursurile speciale") că "Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casaţie, direct sau la cererea Ministrului Justiţiei, poate să atace cu recurs în interesul legii, înaintea Curţii de Casaţie, în secţiuni unite, pentru încălcarea legii: 1. încheierile sau hotărârile desăvârşite date cu recurs, la Curtea de Casaţie; acest recurs nu este împiedecat de recursul făcut de părţi pentru un motiv deosebit; 2. hotărârile care au fost date cu drept de recurs la alte instanţe şi au rămas irevocabile. Casarea se va face în interesul numai al legii şi dezlegarea dată punctelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Deciziunile Curţii de Casaţie vor fi aduse la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei."În Constituţia din 1965 se prevedea la art. 104 că Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activităţii de judecată a tuturor tribunalelor şi judecătoriilor şi că, în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată, Tribunalul Suprem emite, în plenul său, decizii de îndrumare.Prin art. I pct. 19 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, capitolul III din titlul V "Căile extraordinare de atac" al cărţii II se va denumi "Recursul în interesul legii şi recursul în anulare" şi va avea următorul cuprins:"Art. 329 - Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de secţiile unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei.Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."Ulterior, prin art. I pct. 130 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, art. 329 alin. 3 a fost modificat, având următorul cuprins: "Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.", însă prin art. I pct. 57 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 329 alin. 3 a fost din nou modificat, având următorul conţinut: "Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."În prezent, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor reformează întreaga procedură a recursului în interesul legii, prevăzând - pentru prima dată în istoria sistemului juridic românesc - la art. 330^6, că "Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi un număr de 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie" şi că "În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele sau, după caz, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la alin. 1, celelalte secţii urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat."Totodată, aceeaşi lege prevede la art. 330^7 alin. 4 că "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."2. Potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", iar, potrivit alin. (3) al aceleiaşi dispoziţii constituţionale, "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii."Principiul independenţei judecătorilor, în componenta sa individuală (diferită faţă de cea instituţională), presupune atât independenţa judecătorilor faţă de intervenţii exterioare sistemului, cât şi faţă de orice indicaţii sau ordine venite din interiorul sistemului. Independenţa judecătorilor nu exclude însă intervenţia instanţelor de control judiciar pe calea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.În concordanţă cu art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, iar singura modalitate de a se îndeplini acest obiectiv este conferirea caracterului obligatoriu problemelor de drept dezlegate de instanţa supremă.Prin expresia "asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti" legiuitorul constituţional nu a urmărit ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să exercite o ingerinţă în activitatea de judecată a instanţelor ci stabilirea unei practici unitare atunci când se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.Principiul constituţional invocat este pe deplin concretizat în modalitatea de judecare a recursului în interesul legii instituită prin Legea nr. 202/2010. Astfel, compunerea completului care judecă recursul este modificată în sensul participării judecătorilor specializaţi în problema de drept care a fost soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti, iar raportul întocmit în cauză va trebui să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori va/vor întocmi proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.În concluzie, textul de lege criticat nu aduce atingere art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, ci este o concretizare a principiului constituţional invocat în sensul asigurării unei jurisprudenţe unitare necesare în ordinea juridică a statului de drept în acord.3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite că practica neunitară ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este în sine contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III).În Cauza Beian împotriva României, prin Hotărârea din 6 decembrie 2007, statul român a fost sancţionat explicit chiar prin dispozitivul acesteia, pentru jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp a instanţei supreme - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, ceea ce a avut ca efect afectarea principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în paragraful 35 al aceleiaşi hotărâri, că printr-o serie de decizii pronunţate în aceeaşi perioadă Înalta Curte de Casaţie a dezvoltat o jurisprudenţa contrară, iar în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerenţa practicii în cadrul celei mai înalte instanţe interne, aceasta a ajuns să pronunţe, uneori chiar în aceeaşi zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002.Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, cu valoare de principiu, că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII).De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reţinut că, în loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Păduraru, citată mai sus, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).În Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României din 2 noiembrie 2010, § 30, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că anumite divergenţe de interpretare sunt inerente unui sistem judiciar bazat pe structură cu căi de atac având autoritate asupra unor anumite zone teritoriale, cum este cel din România. Această concluzie este în legătură cu sistemul legal care are o instanţă supremă al cărui rol principal este să soluţioneze conflictele dintre deciziile instanţelor inferioare (Schwarzkopf şi Taussik împotriva Cehiei (dec.), nr. 2162/02, 2 decembrie 2008). În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în Cauza Wieczorek contra Poloniei, prin Hotărârea din 8 decembrie 2009, § 62.În Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat, la fel ca în Cauza Beian împotriva României, că însăşi Curtea Supremă de Justiţie din România nu a avut o jurisprudenţă unitară asupra problemei în discuţie.4. Cu privire la principiul independenţei judecătorilor, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o bogată jurisprudenţă în sensul că exercitarea căilor de atac de către instanţe judecătoreşti superioare nu contravine independenţei judecătorului cauzei a cărei hotărâre se atacă (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93, şi Cauza Curuţiu contra României, Hotărârea din 22 octombrie 2002). Mai mult, prin Hotărârea din 16 iulie 2002, pronunţată în Cauza Ciobanu împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că "obligaţia judecătorilor de a se conforma unei jurisprudenţe stabilite în secţii unite de instanţa supremă a unei ţări nu contravine caracterului independent al unei instanţe. Această autoritate specială - fiind vorba, ca în speţă, de o curte supremă - se impune secţiilor acestei instanţe în calitate de jurisdicţii inferioare, fără a aduce totuşi atingere dreptului şi datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenţiei" (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93, şi Cauza Curuţiu contra României, Hotărârea din 22 octombrie 2002, Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României, Cererea nr. 33.176/1996, Hotărârea din 26 noiembrie 2002).5. Şi doctrina din România este în sensul că obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu încalcă principiul independenţei judecătorilor. A se vedea, în acest sens, Constantin Doldur ("Dispoziţiile art. 329 alin. 3 fraza finală din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993, sunt constituţionale?", în Revista "Dreptul" nr. 7/1994, p.14).Judecător,prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc-------