DECIZIA nr. 270 din 22 aprilie 2021referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) al Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 770 din 9 august 2021



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Ingrid Alina Tudora- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, excepție ridicată de Florica Trosie în Dosarul nr. 8.163/2/CAF/2017 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.284D/2018.2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, domnul avocat Dumitru Pletea, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește partea Fondul de garantare a asiguraților. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul Curții Constituționale nr. 2.148D/2018, având același obiect al excepției de neconstituționalitate, ridicată de Elena Apostu în Dosarul nr. 7.170/2/2017 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.4. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, domnul avocat Augustin Răducanu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește partea Fondul de garantare a asiguraților. Procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, având în vedere obiectul identic al excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 1.284D/2018 și nr. 2.148D/2018, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentanții convenționali ai autoarelor excepției și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 2.148D/2018 la Dosarul nr. 1.284D/2018, care este primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul domnului avocat Dumitru Pletea, reprezentant al autoarei excepției din Dosarul Curții Constituționale nr. 1.284D/2018, care face referire la plafonul instituit prin Legea nr. 213/2015, pe care îl apreciază ca fiind neconstituțional din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 22 și 34 din Constituție. În esență, susține că sistemul legal de plafonare a despăgubirii la o sumă maximă de 450.000 lei, fără deosebire în funcție de valoarea socială ocrotită a cărei reparare se face prin despăgubirea acordată, nu este conform cu garanțiile constituționale instituite în materia dreptului la viață și la ocrotirea sănătății, context în care arată că o atingere adusă integrității corporale a ființei umane nu este echivalentă cu atingerea adusă unui bun patrimonial.7. Susține, de asemenea, că reglementarea criticată din Legea nr. 213/2015 contravine și Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi. Arată în acest sens că, prin instituirea unui plafon maxim de garantare de 450.000 lei, statul român intră în conflict cu normele comunitare care obligă toate statele membre ale Uniunii Europene să garanteze un tratament comparabil victimelor accidentelor de circulație, suma minimă asigurată pentru o victimă fiind de 1.000.000 euro. În acest sens arată că în art. 9 din directivă se statuează că, fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca, în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată să fie de 1.000.000 euro pentru o victimă sau de 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor. De altfel, arată că norma comunitară nu face distincție între un asigurător în faliment și un altul activ, care nu se află în faliment, legiuitorul comunitar având în vedere doar protecția victimelor accidentelor de circulație, și nu starea juridică a asigurătorului. În acest context, apreciază că instituirea unui plafon de garantare și de plată sub nivelul prevăzut de normele comunitare reprezintă un abuz al legiuitorului român față de cetățenii români, victime ale accidentelor de circulație. În susținerea celor mai sus menționate depune la dosar note de ședință.8. În Dosarul Curții Constituționale nr. 2.148D/2018, domnul avocat Augustin Răducanu, reprezentant al autoarei excepției de neconstituționalitate, în completarea celor deja prezentate de antevorbitorul său susține că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 și 50, precum și dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și celor ale art. 1, 3, 7, art. 25 pct. 1 și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În esență, susține că prevederile criticate privilegiază societățile de asigurări, context în care arată că în expunerea de motive a legii criticate, referitor la justificarea plafonării dreptului la despăgubiri la o societate de asigurări aflată în faliment, s-a precizat că acest lucru a fost necesar pentru a proteja și ceilalți creditori care au drepturi născute din asigurări la o astfel de societate. Avocatul pledant apreciază că, dacă sar fi dorit acest lucru, ar fi fost majorată cota de contribuție, astfel încât toate persoanele care se află în asemenea situații (și care, de altfel, nu sunt foarte multe) să beneficieze de sumele de la Fondul de garantare a asiguraților, fond care dispune în prezent de suficiente venituri ca să poată acoperi toate solicitările venite de la persoanele care au suferit accidente de circulație și care au suferit prejudicii peste plafonul de 450.000 lei stabilit de lege. De asemenea, referitor la susținerile potrivit cărora, în vederea recuperării prejudiciului, persoanele vătămate se pot înscrie la masa credală, menționează că aceasta este în fapt o procedură iluzorie, fiind aproape imposibil a mai recupera ceva din prejudiciu.9. Susține că reglementarea criticată contravine art. 16 din Constituție, deoarece instituie o situație discriminatorie, care se manifestă, din punctul său de vedere, sub patru aspecte, și anume: discriminare în raport cu celelalte persoane asigurate care își pot recupera toate sumele stabilite de către instanțele judecătorești; discriminare față de ceilalți asigurați, chiar de la societățile de asigurare aflate în faliment, dar care au de recuperat sume mai mici decât plafonul stabilit de lege; discriminare față de cetățenii străini care își pot recupera integral sumele de bani prin intermediul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România; discriminare față de cei care au avut șansa să facă cerere pentru plata despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015. În raport cu toate aceste aspecte, apreciază că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților sunt neconstituționale, iar plafonul de 450.000 lei este unul arbitrar, neexistând o justificare legală pentru stabilirea acestuia. Subliniază, totodată, faptul că atunci când se intră într-un raport de asigurare RCA, nu se alege asigurătorul, acesta fiind atribuit aleatoriu de către societatea de asigurări unde cel care a creat prejudiciul avea polița de asigurare.10. Un ultim aspect învederat vizează aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conferit-o noțiunii de „bun“, aceasta având și semnificația de drept de creanță, astfel cum este și cazul de față. Pentru toate aspectele mai sus evocate, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, iar în susținerea celor mai sus menționate depune la dosar note de ședință.11. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca nefondată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, referitor la critica privind încălcarea art. 16 din Constituție, apreciază că nu se instituie nicio discriminare prin reglementarea, criticată, întrucât aceasta nu trebuie apreciată în raport cu situații ipotetice de fapt. Susține că, astfel cum este reglementat, pragul de 450.000 lei nu împiedică o despăgubire integrală, atât doar că aceasta se face în etape, respectiv această sumă se acordă de la Fondul de garantare a asiguraților, iar în situația în care există un titlu pe o sumă mai mare, creditorul de asigurare se va înscrie la masa credală, ca un creditor privilegiat. În opinia reprezentantului Ministerului Public, instituirea unui prag, în sine, de către legiuitor nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 16 din Constituție, existând, de altfel, un asemenea prag și în ceea ce privește despăgubirea care se poate obține efectiv de la o societate de asigurare care nu este în faliment. Apreciază, totodată, că prin reglementarea criticată nu este încălcat nici art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, având un drept de creanță, statul nu refuză acoperirea integrală a acestuia, aceasta realizându-se în etape.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:12. Prin Sentința civilă nr. 2.951 din 21 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 8.163/2/CAF/2017, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.13. Prin Încheierea din 8 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 7.170/2/2017, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.14. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Florica Trosie și Elena Apostu cu ocazia judecării unor acțiuni în contencios administrativ și fiscal având ca obiect anularea unor acte administrative, formulate în contradictoriu cu Fondul de garantare a asiguraților.15. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că, din perspectiva Codului civil, un accident de circulație soldat cu victime reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar în scopul protecției victimelor, legiuitorul român a prevăzut măsuri de protecție pentru ca prejudiciul cauzat acestor persoane prin fapta ilicită să fie acoperit integral. Astfel, prin Codul civil se prevăd următoarele: dreptul persoanelor vătămate la repararea integrală a prejudiciului (art. 1.349 alin. 2 și art. 1.385); acordarea unei prestații periodice pentru acoperirea, pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă și/sau sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit (art. 1.385, 1.387 și 1.388); sporirea despăgubirii acordate în cazul în care prejudiciul s-a majorat după stabilirea acestei despăgubiri (art. 1.386). Se învederează că tot în Codul civil se regăsesc reglementări imperative privind imposibilitatea de limitare a răspunderii, respectiv în art. 1.355 alin. (1), care reglementează imposibilitatea legală de a se exclude/limita răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită din culpă gravă, iar art. 1.355 alin. (3) din același cod prevede faptul că răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice/psihice sau sănătății nu poate fi înlăturată decât în condițiile legii. Precizează că noțiunea de înlăturare a răspunderii pentru prejudicii nu se poate confunda cu noțiunea de „reparare parțială a prejudiciului“, prevăzută de legiuitor în mod neconstituțional prin art. 15 din Legea nr. 213/2015.16. Autoarele excepției susțin că textul de lege criticat este neconstituțional ca urmare a instituirii unui plafon maxim de garantare de 450.000 lei, deși instanțele judecătorești au acordat despăgubiri civile peste limita acestui plafon maxim victimelor accidentelor de circulație sau părților civile, în caz de deces al victimelor. Apreciază că prin această intervenție brutală a legislativului s-a comis o ingerință în actul de justiție, lipsind de eficiență și forță un titlu executoriu definitiv, emis în numele legii, și privând victimele accidentelor de circulație de obținerea integrală a despăgubirilor acordate, iar această privațiune se răsfrânge implicit asupra integrității fizice și psihice a persoanei, care se află în imposibilitatea de a-și acoperi cheltuielile cu refacerea stării de sănătate. Opțiunea legiuitorului de a plafona despăgubirile în limita sumei de 450.000 lei, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este neconstituțională întrucât prejudiciază creditorii de asigurare care au obținut titluri executorii peste limita acestui plafon, iar, prin instituirea acestui plafon de despăgubire, legiuitorul aduce atingere dreptului persoanelor vătămate și/sau al urmașilor persoanelor decedate la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, constând în vătămarea/uciderea din culpă a persoanei. Arată că imposibilitatea încasării integrale a sumelor de bani stabilite de către instanță pentru nevoile imediate ale persoanelor sus-menționate duce în mod direct la majorarea continuă a prejudiciului, având în vedere situația în care se află aceste persoane, fiind încălcat astfel dreptul la sănătate și la viață al persoanei, legislația internă și tratatele internaționale la care România este parte. Așadar, apreciază că prin impunerea plafonului de 450.000 lei ca sumă maximă ce poate fi acordată creditorilor de asigurări, în caz de insolvență a asigurătorului, se restrânge în mod abuziv dreptul persoanelor vătămate din accidente rutiere la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat în urma leziunilor suferite, drept personal, nu patrimonial, ca în cazul celorlalți creditori, ceea ce contravine dispozițiilor art. 22 și 34 din Constituție.17. Se susține, de asemenea, că textul de lege criticat instituie în mod abuziv o discriminare între cetățenii români vătămați/urmași ai persoanelor decedate în accidente rutiere produse de autovehiculele asigurate RCA la un asigurător aflat în faliment. În acest sens arată că asigurarea RCA este un instrument legal prin care se protejează și garantează dreptul persoanelor păgubite, implicit al cetățenilor vătămați/urmașilor persoanelor decedate, la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat în urma accidentelor de circulație produse pe teritoriul României de autovehicule înmatriculate în România. Asigurarea Carte Verde este un instrument legal prin care se protejează și garantează dreptul persoanelor păgubite, implicit al cetățenilor vătămați/urmașilor persoanelor decedate, la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat în urma accidentelor de circulație produse pe teritoriul altui stat de autovehicule înmatriculate în România. În acest context, arată că textul de lege criticat stabilește un plafon maxim de despăgubire pentru acoperirea prejudiciilor din accidente rutiere, exclusiv pentru cetățenii români, în timp ce în cazul cetățenilor străini, victime ale accidentelor de circulație produse pe teritoriul altui stat de autovehicule înmatriculate în România și asigurate printr-o poliță de tip Carte Verde la un asigurător aflat în faliment, nu operează prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât plata despăgubirilor este efectuată integral, conform legii, de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), entitate separată de Fondul de garantare a asiguraților, cu atribuții de plată a despăgubirilor datorate către cetățeni străini. Așa fiind, în timp ce un cetățean român încasează despăgubirile stabilite de instanță până la limita maximă de 450.000 lei, pentru diferență urmând a se înscrie la masa credală a asigurătorului aflat în faliment, existând șanse minime de a-și recupera integral despăgubirea, un cetățean din UE, în situație similară, va încasa integral despăgubirea de la BAAR pe polița de Carte Verde, emisă de asigurătorul român aflat în faliment. Apreciază astfel că prin limitarea despăgubirilor acordate persoanelor vătămate/ urmașilor persoanelor decedate în accidente de circulație produse pe teritoriul României de un autovehicul asigurat RCA la un asigurător aflat în faliment, pentru cetățenii străini neexistând această limitare/plafonare, legiuitorul instituie o discriminare între cetățenii români în raport cu cetățenii altor state.18. Autoarele excepției susțin că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă și principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de Codul civil și statuat în art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție privind protecția proprietății, întrucât, prin plafonarea plății despăgubirilor civile stabilite prin hotărâri judecătorești, legiuitorul a încălcat dreptul legitim al victimelor accidentelor rutiere de a își recupera integral aceste sume de bani, împrejurare care constituie o ingerință și o imixtiune în actul de justiție, lipsind de eficiență puterea de titlu executoriu.19. Învederează, totodată, că, prin plafonarea plății despăgubirilor la suma de 450.000 lei pentru un creditor de asigurare, legiuitorul intră în conflict și cu prevederile Directivei 2009/103/CE, care instituie obligația statelor comunitare să introducă o limită de despăgubire aferentă polițelor RCA de minimum 1.000.000 euro pentru o victimă. În acest sens arată că directiva stipulează că victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității.20. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.284D/2018, menționează că, raportat la prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, punctul de vedere al instanței asupra excepției este obligatoriu doar în măsura în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost invocată din oficiu, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepției este una dintre părțile litigante, instanța de judecată are facultatea de a prezenta o opinie.21. În cauza de față, instanța se limitează la justificarea admisibilității sesizării Curții Constituționale și apreciază că excepția este întemeiată în parte, referitor la încălcarea prin textul de lege criticat a dispozițiilor art. 22 și 34 din Constituția României. Instanța apreciază că sistemul legal de plafonare a despăgubirii la o sumă maximă și unică de 450.000 lei, fără deosebire în funcție de valoarea socială - reflectată în dreptul subiectiv vătămat - a cărei reparare se face prin despăgubirea acordată, nu apare ca fiind conform garanțiilor constituționale instituite în materia dreptului la viață și la ocrotirea sănătății. Altfel spus, deși textele constituționale nu stabilesc o ierarhizare a drepturilor și libertăților fundamentale pe care le consacră, nu se poate conchide că o atingere adusă integrității corporale a ființei umane este echivalentă întocmai atingerii aduse unui bun patrimonial, astfel încât, în ambele ipoteze, intervenția statului prin crearea unei scheme de garantare în cazul insolvenței asigurătorilor să determine același rezultat sub aspectul sumelor de care se bucură persoanele vătămate.22. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul Curții Constituționale nr. 2.148D/2018, apreciază că excepția de neconstituționalitate este nefondată.23. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.24. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile avocaților prezenți, înscrisurile depuse la dosare, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:25. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.26. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 15 alin. (2) cuprinse în capitolul III intitulat „Procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului“ din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 24 iulie 2015, potrivit cărora „Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“. Din examinarea motivelor de neconstituționalitate formulate de autoarele excepției, Curtea constată că acestea critică, în realitate, sintagma „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“ din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce va constitui astfel obiect al excepției de neconstituționalitate și asupra căreia Curtea se va pronunța.27. În opinia autoarelor excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“, art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 16 alin. (1) și (2) care consacră egalitatea în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, raportat la dispozițiile art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceeași convenție, care prevăd dreptul la un proces echitabil și interzicerea discriminării, art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 intitulat Universalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (2) care consacră accesul liber la justiție, art. 22 alin. (1), potrivit căruia „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate“, art. 34 alin. (1) care prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat“, art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată raportat la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 47 alin. (2), potrivit căruia „Cetățenii au dreptul la (...) alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege“, art. 50 referitor la protecția persoanelor cu handicap, precum și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Se susține, de asemenea, că neconstituționalitatea reglementării criticate va trebui analizată și din perspectiva Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, apreciind că aceasta contravine și dispozițiilor art. 1, 3, 7, art. 25 pct. 1 și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.28. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține, cu titlu preliminar, că a mai analizat conformitatea cu Legea fundamentală a unor prevederi din Legea nr. 213/2015, inclusiv a celor criticate în cauză, în acest sens fiind Decizia nr. 80 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 8 mai 2017, Decizia nr. 741 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 14 martie 2019, Decizia nr. 611 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2020, și Decizia nr. 97 din 16 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 19 mai 2021.29. Cu aceste ocazii, Curtea a reținut că prin Legea nr. 213/2015 a fost constituit Fondul de garantare a asiguraților, care are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. În esență, acest fond garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în această lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5 în Legea nr. 213/2015. În cazul în care disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului de garantare a asiguraților cu resursele financiare prevăzute de legea analizată.30. Curtea subliniază, de asemenea, că rolul Fondului de garantare a asiguraților pe piața asigurărilor este acela de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului“ de asigurări și de a asigura o bună funcționare și stabilitate a pieței asigurărilor, în general, precum și un grad de predictibilitate a evoluției fiecărui asigurător în parte. În aceste condiții, protecția oferită de o schemă de garantare este mult mai flexibilă și mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obține mai repede și mai sigur despăgubirea. Prin urmare, funcția Fondului de garantare a asiguraților este aceea de a plăti despăgubiri/indemnizații creditorilor de asigurări ai societăților de asigurare aflate în faliment, într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire, din resursele sale financiare, prevăzute la art. 5 din Legea nr. 213/2015, care provin din următoarele surse: contribuții de la asigurători; dobânzi și penalități de întârziere din plata cu întârziere a contribuțiilor de către asigurători; sume din fructificarea disponibilităților; sume din recuperarea creanțelor Fondului de garantare a asiguraților; sume din alte surse, stabilite potrivit legii; împrumuturile de la instituțiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului de garantare a asiguraților.31. În conformitate cu Legea nr. 213/2015, principala activitate derulată de Fondul de garantare a asiguraților, respectiv instrumentarea dosarelor de daună/restituire în baza cererilor de plată înregistrate, are în vedere: gestionarea cererilor de plată înregistrate, preluarea dosarelor de daună și a evidențelor aferente de la asigurătorii în faliment, deschiderea dosarelor de daună în baza cererilor înregistrate, analiza și avizarea dosarelor de daună/restituire, precum și activitatea de analiză și soluționare a reclamațiilor. Aceasta prevede o procedură administrativă/necontencioasă pe care potențialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ceea ce privește pretenția pe care o au față de societatea de asigurare aflată în faliment.32. Curtea subliniază, totodată, că, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, care se bucură de prioritate absolută față de orice alte creanțe, prin valorificarea activelor debitoarei falite, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Astfel, în cazul insolvenței unei societăți de asigurare autorizate și aflate sub reglementarea și supravegherea Autorității de Supraveghere Financiară, creditorii de asigurare beneficiază de suportul Fondului de garantare a asiguraților în vederea plății indemnizaților și/sau despăgubirilor datorate conform contractelor de asigurare încheiate cu societatea de asigurare. Practic, creditorii de asigurare nu mai trebuie să se adreseze instanțelor judecătorești decât dacă doresc acest demers sau dacă suma pe care o solicită depășește plafonul de garantare legal. Potrivit plafonului de garantare stabilit de lege, Fondul de garantare a asiguraților poate asigura efectuarea plății în sumă de maximum 450.000 lei pentru fiecare creditor de asigurare. Pentru sumele de recuperat care depășesc plafonul legal de despăgubire, orice persoană este în drept să urmeze procedura legală prevăzută de Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare.33. Curtea constată că, în esență, criticile formulate de autoarele excepției au în vedere faptul că opțiunea legiuitorului de a plafona despăgubirile în limita sumei de 450.000 lei, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este neconstituțională și prejudiciază creditorii de asigurare care au obținut titluri executorii peste limita acestui plafon, iar, prin instituirea acestui plafon de despăgubire, legiuitorul aduce atingere dreptului persoanelor vătămate și/sau al urmașilor persoanelor decedate la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, constând în vătămarea/uciderea din culpă a persoanei.34. Or, raportat la scopul Legii nr. 213/2015, Curtea învederează faptul că acest act normativ vizează exclusiv garantarea plății unor creanțe de asigurare, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, mai sus amintite, și de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, însă în limita plafonului maxim de 450.000 lei, tocmai în considerarea scopului legitim urmărit prin aceste prevederi legale, respectiv acela de a acoperi în mod egal toate creanțele de asigurări deținute împotriva societății de asigurări aflate în procedură de faliment, prin urmare un scop social, iar nu de garantare a plății în integralitate a tuturor creanțelor de asigurări deținute de către toți creditorii de asigurări, fără o limită maximă a valorii despăgubirilor. Astfel, în privința cererilor formulate pentru realizarea creanțelor de asigurări, peste limita maximă de 450.000 lei prevăzută în mod expres de legiuitor, indiferent de calitatea persoanei care depune aceste cereri - persoana asigurată sau asigurătorul, însă în considerarea raporturilor de asigurare existente anterior cu persoana asigurată, nu poate fi recunoscută plata acestor despăgubiri pe cale administrativă, ci exclusiv pe calea dreptului comun reglementată de procedura falimentului, menită să protejeze proporțional cu nivelul creanțelor, în mod colectiv, interesele tuturor creditorilor societății de asigurare.35. Fondul de garantare a asiguraților nu este răspunzător de producerea pagubei și nici succesor în drepturi și obligații al societății de asigurare, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale Fondului de garantare a asiguraților, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fondul de garantare a asiguraților reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia. Prin urmare, obligativitatea respectării acestui plafon valoric maxim pentru un creditor de asigurare, în sensul precizat de art. 2 alin. (3) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, derivă din intenția legiuitorului de a asigura exclusiv persoanelor asigurate direct sau indirect (afectate de fapta ilicită a asiguratului societății de asigurare aflate în faliment) posibilitatea de a beneficia de plata acestor despăgubiri, însă în limita sumei maxime stabilite prin lege.36. De altfel, prin Decizia nr. 631 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019, în ceea ce privește interpretarea sintagmei „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“ din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la paragraful 20, Curtea a precizat că, „potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție și în condițiile unei jurisprudențe constante, instanțele judecătorești, și nu Curtea Constituțională, au atribuția de a interpreta normele de drept, atunci când își exercită îndatoririle constituționale. Astfel, potrivit Deciziei nr. 54 din 7 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 6 august 2018, paragraful 29, Curtea a reținut în mod constant că, în temeiul art. 126 din Constituție, aspectele ce vizează interpretarea și aplicarea legii țin de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuție sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii.“37. Având în vedere cele mai sus reținute, Curtea constată că reglementarea criticată din Legea nr. 213/2015 nu contravine normelor constituționale invocate în susținerea excepției.38. Referitor la invocarea, de către autoarele excepției, a faptului că prin reglementarea plafonului de 450.000 lei legiuitorul național intră în conflict cu prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, care instituie obligația statelor comunitare să introducă o limită de despăgubire aferentă polițelor RCA de minimum 1.000.000 euro pentru o victimă, Curtea reține că la art. 3 din această directivă se stipulează că „fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare“. De asemenea, la art. 9 se prevede că, Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menționată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum:a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;b) în cazul pagubelor materiale, 1.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor. După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul paragraf.(2) Din cinci în cinci ani începând cu 11 iunie 2005 sau de la termenul perioadei de tranziție prevăzute la alineatul (1) al doilea paragraf, sumele prevăzute la alineatul respectiv sunt revizuite, în funcție de evoluția indicelui european al prețurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95.39. În acest context, Curtea învederează faptul că transpunerea prevederilor din directiva precitată se regăsește în cuprinsul art. 12 din Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, unde se stipulează că,(1) În conformitate cu reglementările europene, asigurătorii RCA stabilesc limitele de despăgubire egale sau mai mari cu cele prevăzute la alin. (2).(2) Limitele de despăgubire sunt:a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire este de 1.220.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR;b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire este de 6.070.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR.(3) În cazul în care în același eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciilor depășește limitele de despăgubire specificate în contractul RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului care revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în același accident.“40. Curtea reține astfel că directiva precitată are în vedere, așa cum reiese din chiar titlul său, asigurarea privind răspunderea civilă auto obligatorie, care „acoperă în mod obligatoriu prejudiciile materiale și vătămările corporale“, iar art. 9 din directivă vizează sumele minime acoperite de asigurarea auto obligatorie, însă nu impune și nici nu face referire la limite ale plafonului în care Fondul de garantare a asiguraților garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, potrivit legislației naționale. Așadar, Curtea apreciază că nu există temei pentru care Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau alte dispoziții supranaționale, inclusiv Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, invocate de autoarele excepției, să fie interpretate în sensul că impun statelor membre obligația de a institui scheme de garantare în cazul insolvenței la nivel național sau o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, statele având deci o largă marjă de apreciere asupra condițiilor în care o fac, putând implicit să recurgă la plafonarea despăgubirilor acordate de Fondul de garantare a asiguraților.41. În subsidiar, Curtea reține că, potrivit unui studiu al Autorității de Supraveghere Financiară, efectuat cu prilejul adoptării Legii nr. 213/2015, s-a subliniat că schema de garantare administrată de Fondul de garantare a asiguraților nu se substituie mecanismelor legale standard de recuperare a creanțelor în cazul falimentului unui asigurător. Conform legii, creditorii de asigurări beneficiază de prioritate absolută față de orice alte creanțe în momentul lichidării activelor admise să reprezinte rezervele tehnice ale societății de asigurare aflate în procedura de faliment. Nu în ultimul rând, despăgubirile cuvenite clienților unei astfel de societăți pot fi acoperite în baza contractelor de reasigurare. Fiind o soluție de ultimă instanță, Fondul de garantare a asiguraților nu are menirea de a acoperi deficiențele mecanismelor de piață, respectiv preocuparea scăzută a asigurătorilor în privința evaluării riscului de contraparte. Nicio schemă de garantare din Uniunea Europeană nu își asumă compensarea arieratelor acumulate în raporturile dintre societățile de asigurări, reglarea acestui tip de datorii ținând exclusiv de funcționarea eficientă a pieței, cu selecția implicită a participanților. S-a subliniat, totodată, că stabilirea plafonului maxim al despăgubirilor suportate de Fondul de garantare a asiguraților la nivelul echivalentului a circa 100.000 euro (450.000 lei) s-a bazat pe consultări cu experți ai Comisiei Europene și ai Fondului Monetar Internațional, care au subliniat rolul Fondului de garantare a asiguraților de a asigura doar o protecție de bază a deținătorilor de polițe. Dacă valoarea despăgubirii cuvenite unui client depășește acest plafon, suma poate fi recuperată în cadrul procedurii de faliment. De altfel, pe baza datelor din piață, s-a observat că plafonul de 450.000 lei este îndestulător în raport cu valoarea medie a despăgubirilor prevăzute prin contractele de asigurare.42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florica Trosie în Dosarul nr. 8.163/2/CAF/2017 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și de către Elena Apostu în Dosarul nr. 7.170/2/2017 al aceleiași instanțe și constată că sintagma „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“ din cuprinsul art. 15 alin. (2) al Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților este constituțională în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 22 aprilie 2021.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ingrid Alina Tudora
    ----