DECIZIA nr. 619 din 22 septembrie 2020referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 73 din 22 ianuarie 2021



    Valer Dorneanu- președinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Marițiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Dorel Crăciun Găvruță și de Societatea Doris Prod Com - S.R.L. în Dosarul nr. 596/108/2018 al Tribunalului Arad - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.629D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă. Apreciază că stabilirea unor limite speciale de pedeapsă în cazul anumitor infracțiuni reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, formularea unor critici de neconstituționalitate dintr-o atare perspectivă atrage inadmisibilitatea excepției.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4. Prin Încheierea din 18 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 596/108/2018, Tribunalul Arad - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Dorel Crăciun Găvruță și de Societatea Doris Prod Com - S.R.L. cu ocazia soluționării unei cauze penale.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia apreciază că valoarea socială ocrotită prin sancționarea evaziunii fiscale este patrimoniul statului, respectiv stabilirea unei stări fiscale corecte în scopul asigurării colectării tuturor taxelor și impozitelor.6. Aceștia susțin că, din perspectiva politicii penale actuale, legiuitorul a optat pentru reducerea semnificativă a limitelor de pedeapsă față de vechea reglementare. Cu toate acestea, noua politică penală nu s-a reflectat și în diminuarea limitelor de pedeapsă pentru infracțiunile prevăzute în legi speciale, cum este și cea de evaziune fiscală.7. Plecând de la premisa că limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de evaziune fiscală sunt mai mari decât limitele de pedeapsă pentru unele infracțiuni împotriva persoanei, apreciază că pentru această reglementare nu se poate găsi o justificare în actuala politică penală și nici în necesitatea protejării corespunzătoare a unor valori.8. Așa fiind, arată că limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor în cazul infracțiunii de evaziune fiscală au un caracter vădit disproporționat, fiind contrare actualei politici penale și încălcând principiul proporționalității prevăzut atât de art. 53 din Constituție, cât și de art. 49 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prin urmare, individualizarea legală a pedepsei nu este nici adecvată și nici necesară. Astfel, dacă scopul urmărit este asigurarea colectării taxelor și impozitelor la bugetul de stat și diminuarea fenomenului evazionist, acest scop poate fi atins prin efectuarea unui control fiscal eficient, în condițiile Codului de procedură fiscală, iar nu prin aplicarea unor sancțiuni penale disproporționate.9. Tribunalul Arad - Secția penală apreciază că stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul infracțiunilor reprezintă politica penală a fiecărui stat, fiind atributul exclusiv al legiuitorului, fără ca puterea judecătorească să poată interveni în domeniul legislativ. Face referire la jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 156 din 21 septembrie 2000, Decizia nr. 148 din 27 octombrie 1998, Decizia nr. 78 din 20 mai 1999 și Decizia nr. 140 din 13 iulie 2000, prin care aceasta a reținut că „modificarea conținutului unei norme juridice, prin schimbarea condițiilor impuse de aceasta, este de competența exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a țării“. 10. Instanța judecătorească susține că prin stabilirea cuantumului pedepsei nu se încalcă dispozițiile art. 23 alin. (9) din Constituție, întrucât referirea la lege din cuprinsul acesteia privește și legea penală, și nici cele ale art. 9 din Legea nr. 241/2005. Apreciază totodată că, potrivit competenței sale, înscrisă în dispozițiile Constituției și în Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără însă a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. Prin urmare, Curtea Constituțională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea unei limite valorice prevăzute de legea penală, în speță prin modificarea cuantumului pedepsei prevăzute de lege.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Dispozițiile criticate au fost modificate prin articolul unic pct. 5 din Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 19 martie 2013. Dispozițiile criticate au următorul conținut: „Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.“15. Autorii excepției apreciază că dispoziția criticată contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Totodată, sunt invocate prevederile art. 49 paragraful 2 și ale art. 52 paragraful 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în esență, autorii acesteia susțin că limitele de pedeapsă reglementate de dispozițiile criticate nu sunt proporționale cu fapta incriminată ce se încadrează în categoria infracțiunilor de evaziune fiscală. În acest context, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 159 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 20 iulie 2020. Cu acel prilej, Curtea a constatat că, în jurisprudența sa, a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării. Totodată, Curtea a reținut că nu are competența de a se implica în domeniul legiferării și al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competența acestei autorități constituționale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că în acest domeniu legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reținut că, deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. 17. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/ dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni ține de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, așadar, Parlamentul nu își poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor și a principiilor consacrate prin Constituție (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).18. Curtea a reținut, în acord cu jurisprudența sa constantă, că stabilirea limitelor de pedeapsă intră în atribuțiile organului legiuitor, reprezentând opțiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care apreciază, în concret, în funcție de o serie de criterii printre care și frecvența fenomenului infracțional (Decizia nr. 828 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 124 din 17 februarie 2016, paragraful 21).19. De asemenea, Curtea a constatat că nu poate sancționa o eventuală lipsă de corelare între tratamentul sancționator al infracțiunilor prevăzute la art. 9 din Legea nr. 241/2005 și optica legiuitorului reflectată în ansamblul tratamentului sancționator reglementat de Codul penal și de Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Astfel, menținerea limitelor de pedeapsă în cazul infracțiunii de evaziune fiscală și după intrarea în vigoare a noului Cod penal reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea și menținerea acestor norme în fondul activ, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, prevederile de lege criticate având natura unei norme de incriminare speciale care creează un regim sancționator specific.20. În ceea ce privește susținerea în sensul că există numeroase infracțiuni de gravitate indiscutabil mai mare pentru care legea prevede pedepse mai blânde, Curtea a apreciat că nici aceasta nu poate fi reținută. Astfel, Constituția nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu (în acest sens, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017).21. Pe de altă parte, Curtea a reținut că legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) și al art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Curtea a statuat că în condițiile în care în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, statul nu are interesul de a incrimina anumite fapte, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015). Or, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, valoarea socială ocrotită este reprezentată de bugetul statului, reflectat la nivelul veniturilor în taxe și impozite, având deci caracter public.22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dorel Crăciun Găvruță și de Societatea Doris Prod Com - S.R.L. în Dosarul nr. 596/108/2018 al Tribunalului Arad - Secția penală și constată că dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 22 septembrie 2020.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Marițiu
    ----