DECIZIA nr. 240 din 19 aprilie 2018referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 584 din 10 iulie 2018



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Ionescu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România, în Dosarul nr. 494/36/2016 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 640D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că, la dosar, au fost comunicate adrese prin care părțile Petrică Cristian Enea și Liviu Râpeanu solicită examinarea excepției de neconstituționalitate în lipsă.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că trebuie distins între lege și garanțiile oferite de lege și situația concretă din cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. Apreciază că o persoană aflată în situația relevată în speța în care a fost invocată excepția supusă examinării Curții are acces la justiție și posibilitatea de a-și apăra dreptul de proprietate. Chestiunea dacă această din urmă posibilitate a fost acordată în speța concretă nu constituie o problemă de constituționalitate a normei criticate. Invocă dispozițiile art. 353 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură penală potrivit cărora instanța poate dispune citarea altor subiecți procesuali atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei și arată că, în doctrină, acest text este interpretat ca o obligație a instanței de a cita toate persoanele care pot invoca drepturi asupra cărora aceasta ar putea să dispună, întrucât lipsa respectivilor subiecți procesuali ar putea avea aptitudinea de a periclita actul de justiție. Face referire și la art. 34 din Codul de procedură penală, care identifică categoria altor subiecți procesuali ca fiind orice alte persoane prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale. Coroborând normele procesual penale precitate, apreciază că, în cazul particular din speța în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, autoarea acesteia trebuia să fie citată la soluționarea apelului, așadar să i se ofere posibilitatea de a se apăra. Arată că, potrivit doctrinei, există două situații în care este obligatorie citarea, în procesul penal, a unor persoane care pot invoca drepturi/interese legitime ce ar putea fi vătămate prin hotărârea instanței de judecată, respectiv persoanele asupra bunurilor cărora se pot dispune măsuri asigurătorii și dobânditorii de bună-credință ai unui drept asupra căruia instanța va dispune. Apreciază că autoarea excepției poate fi încadrată în această din urmă categorie. În fine, arată că înțelege să reitereze concluziile formulate de reprezentatul Ministerului Public și reținute în preambulul Deciziei nr. 667 din 15 octombrie 2015, potrivit cărora, în temeiul art. 129 din Constituție, părțile interesate și procurorul sunt titulari ai căilor de atac, or, de vreme ce chiar textul constituțional anterior arătat se referă la părți, Curtea Constituțională nu are cum să treacă peste norma constituțională citată și să constate că și alte persoane pot exercita căile de atac decât în situația în care constată că norma criticată încalcă dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adică, în condițiile art. 20 alin. (2) din Constituție.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Decizia penală nr. 1.276/P din data de 9 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 494/36/2016, Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România, într-o cauză având ca obiect contestația în anulare formulată de către aceasta, în temeiul art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, împotriva Deciziei penale nr. 507/P din 22 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 3.440/118/2012, prin care s-a solicitat desființarea parțială a deciziei contestate numai sub aspectul laturii civile, având drept consecință rejudecarea apelului, cu citarea autoarei excepției și menținerea validității contractului de credit nr. 7 din 20 mai 2010 și a contractului de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 581 din 20 mai 2015.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea arată că, prin Decizia penală nr. 507 din 22 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 3.440/118/2012, s-a dispus anularea antecontractului de vânzare-cumpărare și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între persoana vătămată Moisoiu Radu și inculpatul Enea Petrică Cristian, având ca obiect un imobil situat în Năvodari, anularea contractului de credit pentru nevoi personale încheiat între Mateiaș Florin și autoarea excepției, cu consecința substituirii debitorului-împrumutat, căruia i-ar fi revenit obligația de restituire a sumei de bani împrumutate, cu debitorul Stănei Adrian, respectiv anularea contractului de ipotecă imobiliară prin care a fost constituit în favoarea autoarei excepției un drept de ipotecă asupra imobilului situat în Năvodari. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că persoanele vătămate Râpeanu Liviu și Moisoiu Radu au fost constrânse la angajarea unui credit bancar prin intermediul martorului Mateiaș Florin și la înstrăinarea apartamentului proprietate personală, aparținând celui de-al doilea, și că, în vederea restabilirii situației anterioare infracțiunilor de șantaj, se impune anularea contractelor menționate. Împotriva deciziei definitive menționate, autoarea excepției a formulat contestație în anulare, una dintre principalele critici fiind lipsa citării acesteia în fața instanței de apel.6. Pe fondul excepției de neconstituționalitate, autoarea susține, în esență, că se impune efectuarea unui control de constituționalitate a normelor procesual penale criticate din perspectiva liberului acces la justiție, a dreptului la apărare, a dreptului de proprietate privată, a limitelor în care pot opera restricțiile legale, în condițiile în care aceste dispoziții au ca efect însăși negarea acestor drepturi fundamentale. Susține că accesul liber la justiție trebuie să fie efectiv, în sensul că persoanei căreia i s-a garantat dreptul de a se adresa instanței în vederea apărării drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime trebuie să i se garanteze, în același timp, dreptul de a beneficia de norme procedurale care să reglementeze exhaustiv modalitatea de exercitare a acestora. Susține totodată că, în absența posibilității formulării contestației în anulare, va fi lipsită de orice demers judiciar în cadrul căruia să își poată valorifica drepturile. Face referire la deciziile Curții Constituționale nr. 623 din 8 octombrie 2015 și nr. 667 din 15 octombrie 2015 și arată că situația autoarei din prezenta speță este diferită, având în vedere faptul că, în opinia acesteia, singurul demers judiciar la dispoziția sa este contestația în anulare. Precizează că legea procesual penală nu prevede vreo cale de atac specială pentru contestarea modalității în care instanța de judecată decide asupra restabilirii situației anterioare, în general, sau asupra desființării unui înscris, în particular.7. Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, în condițiile în care normele procesual penale criticate nu oferă unor terțe persoane posibilitatea de a ataca, prin intermediul contestației în anulare, o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în apel, prin care s-a adus o vătămare drepturilor și intereselor legitime, fără ca aceste persoane să fi fost citate în proces și să fi avut posibilitatea de a se apăra. Reține că, deși dispozițiile procedurale criticate au format obiect de apreciere din partea Curții Constituționale, care, prin deciziile nr. 623 din 8 octombrie 2015 și nr. 667 din 15 octombrie 2015, a constatat că acestea sunt constituționale, obiecțiunile autoarei excepției sunt întemeiate, în condițiile în care art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală nu oferă posibilitatea unor persoane vătămate prin măsurile și actele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în apel de a corecta eventuale erori de judecată, dreptul intern neputându-i oferi un remediu procesual alternativ. Consideră că soluția legislativă internă care decurge din limitarea categoriei titularilor dreptului de a formula contestație în anulare aduce atingere art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 44 și art. 53 din Constituția României, în condițiile în care terța persoană interesată nu are deschisă calea recursului în casație sau o altă cale extraordinară de atac, pentru a avea acces la o instanță independentă și imparțială, care să-i judece cauza echitabil, în mod public și în termen rezonabil și care să hotărască asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil, în acest fel dreptul de proprietate nefiind protejat pe plan intern, iar persoana interesată se află într-o poziție de inferioritate față de restul participanților la proces, tratamentul procesual diferit neasigurându-i în niciun fel liberul acces la justiție și dreptul la un recurs efectiv. Reține că posibilității de a desființa o hotărâre judecătorească definitivă i se opune principiul securității raporturilor juridice, astfel încât promovarea unei căi de atac extraordinare trebuie făcută în condiții procedurale mult mai stricte, însă la fel de real este și faptul că, în măsura în care vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale unei terțe persoane are loc direct în calea de atac a apelului, fază procesuală în care aceasta nu a fost citată, cel interesat nu are la dispoziție niciun remediu oferit de dreptul intern. Totodată subliniază că instanța de contencios constituțional nu se poate transforma într-un legislator pozitiv, prin suplinirea lacunelor și deficiențelor legislative ale textului a cărui neconstituționalitate se critică, însă nimic nu o împiedică pe aceasta să constate că, în situații precum cele vizate de autoarea excepției, dispozițiile art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează că persoana fizică sau juridică ce nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal nu are calitatea procesuală de a formula contestație în anulare, atunci când nu a fost citată la judecata în apel, iar drepturile ori interesele sale legitime au fost vătămate printr-o măsură dispusă direct de către instanța de apel, printr-o dispoziție ce este cuprinsă într-o decizie judecătorească definitivă, ce nu poate fi supusă controlului judecătoresc prin intermediul unei căi speciale de atac.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și, în acest sens, invocă deciziile Curții Constituționale nr. 515 din 7 iulie 2015, nr. 623 din 8 octombrie 2015 și nr. 667 din 15 octombrie 2015.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:– Art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;“.– Art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror.“13. Autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul părților la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) potrivit căruia dreptul de proprietate este garantat, iar conținutul și limitele acestui drept sunt stabilite de lege, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 129 privind folosirea căilor de atac.14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Decizia penală nr. 1.276/P din data de 9 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 494/36/2016, prin care instanța de judecată a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România împotriva Deciziei penale nr. 507/P/22.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul penal nr. 3.440/118/2012. Curtea observă, astfel, că acțiunea aflată în fața judecătorului a quo, în cadrul căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, este ab initio inadmisibilă. Curtea reține însă că prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, a statuat că „o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția“. Aceasta, deoarece indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză.15. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în cauza de față, sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină soluția de inadmisibilitate în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. În aceste condiții, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanța de control constituțional poate exercita controlul de constituționalitate al normelor criticate.16. Pe fondul excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin deciziile nr. 515 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015, nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, și nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate pentru considerentele ce urmează.17. Astfel, în Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, precitată, paragrafele 15-20, (considerente reluate și în deciziile nr. 667 din 15 octombrie 2015, paragrafele 20-35, și nr. 715 din 6 decembrie 2016, paragrafele 17-20, precitate), Curtea a reținut că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestația în anulare poate fi formulată de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror, autorul excepției neavând în procesul penal niciuna dintre calitățile procesuale enumerate anterior (aceeași situație regăsindu-se și în prezenta cauză). Art. 32 din Codul de procedură penală stabilește că părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, persoana vătămată și suspectul făcând parte din categoria subiecților procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaște aceleași drepturi și obligații ca și părților, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din același act normativ, sunt subiecți procesuali și orice alte persoane având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.18. Cât privește contestația în anulare, instanța de contencios constituțional a reținut că aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efecte.19. Curtea a constatat, de asemenea, că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale, în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală. Curtea a reținut, totodată, că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituțională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Curtea a reținut că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.20. Totodată, în Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, precitată, paragrafele 29-37, Curtea a reținut că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia întrun termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenție. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.21. În concluzie, având în vedere cele arătate în precedent, Curtea a constatat că prevederile art. 427 alin. (1) raportate la cele ale art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (2) și art. 129 din Constituție, și nici prevederilor art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenție.22. În aceeași decizie, Curtea a constatat că autoarea excepției de neconstituționalitate invoca lipsa citării legale în situația în care aceasta nu avea calitate de parte în cauza penală dedusă judecății, ci de proprietară a unor bunuri asupra cărora a fost extinsă măsura sechestrului asigurător. Curtea a reținut că imposibilitatea formulării unei cereri de contestație în anulare pentru motivul anterior arătat este un aspect ce ține de politica penală a statului. În acest context, Curtea a reținut că autoarea excepției se află într-o situație juridică diferită de cea a părților și a celorlalți participanți în procesul penal enumerați la art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, aspect care justifică tratamentul juridic diferențiat instituit de legiuitor în privința posibilității de a formula cerere de contestație în anulare, fără ca, prin aceasta, textul criticat să contravină dispozițiilor art. 16 din Constituție. Curtea a constatat, în final, că textul criticat reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție.23. În prezenta cauză, Curtea reține că instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a dispus, prin Decizia nr. 507 din 22 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.440/118/2012, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) cu referire la art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală, restabilirea situației anterioare comiterii infracțiunilor de șantaj prin anularea contractului de credit pentru nevoi personale încheiat între una dintre părți și autoarea excepției (Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România), cu consecința substituirii debitorului-împrumutat, căruia i-ar fi revenit obligația de restituire a sumei de bani împrumutate, cu un alt debitor, respectiv anularea contractului de ipotecă imobiliară prin care a fost constituit în favoarea autoarei excepției un drept de ipotecă asupra unui imobil. În cauză, autoarea excepției este un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestației în anulare.24. În ceea ce privește instituția restabilirii situației anterioare, Curtea reține că aceasta are natura unei măsuri de reparație imediată, prima condiție de dispunere a acestei măsuri procesuale având în vedere ca schimbarea situației să fi rezultat din comiterea infracțiunii. Ca o a doua condiție, această măsură procesuală se dispune doar dacă restabilirea situației anterioare este posibilă - posibilitatea faptică sau juridică. În acest sens, potrivit art. 256 din Codul de procedură penală, restabilirea situației anterioare se poate dispune în cursul judecății de către instanța de judecată, „când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă“. Măsura procesuală menționată nu este condiționată de existența unei acțiuni civile exercitate în cadrul procesului penal, în acest sens art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilind că „Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.“ Așadar, restabilirea situației anterioare este o măsură procesuală ce se poate dispune în cursul procesului penal, cu caracter temporar, urmând a fi confirmată sau infirmată prin soluția dată de instanță asupra fondului, în condițiile în care, potrivit art. 397 alin. (3) din Codul de procedură penală, „instanța se pronunță prin hotărâre și asupra restituirii lucrurilor și restabilirii situației anterioare, potrivit dispozițiilor art. 255 și 256“, iar dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă, printre altele, și cele hotărâte de instanță cu privire la restabilirea situației anterioare [art. 404 alin. (4) lit. g) din Codul de procedură penală]. Totodată, potrivit art. 422 teza întâi din Codul de procedură penală, care reglementează cu privire la chestiunile complementare ce urmează a fi soluționate în apel, „instanța, deliberând asupra apelului, face, atunci când este cazul, aplicarea dispozițiilor privitoare la reluarea dezbaterilor și a celor privind rezolvarea acțiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare și orice alte aspecte de care depinde soluționarea completă a apelului“, în condițiile în care, admițând apelul, instanța de apel desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond [art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală]. De asemenea, în situația în care este admisă cererea de revizuire, anulată hotărârea atacată și pronunțată o nouă hotărâre, este posibilă restabilirea situației anterioare, măsurile care pot fi dispuse de către instanța de revizuire în vederea repunerii părții în situația anterioară pronunțării hotărârii anulate fiind reglementate în art. 462 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „instanța ia măsuri pentru restabilirea situației anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite și a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ținut să le suporte sau alte asemenea măsuri.“25. Cu referire la dispozițiile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) și art. 422 din Codul de procedură penală, care reglementează cu privire la măsura procesuală a restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 17 martie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În speță, Curtea a examinat textele legale criticate, prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3), art. 24, art. 44, art. 53, art. 124 alin. (2) și art. 129, precum și prin raportare la dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere că, în motivarea excepției, autorul a arătat că restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, conform textelor criticate, prin anularea unor titluri de proprietate dobândite de terți de bună-credință, are ca efect încălcarea dreptului de proprietate al acestor persoane, și, totodată, că un astfel de dobânditor subsecvent, care este introdus în procesul penal în etapa judecății în primă instanță, poate ataca cu apel sentința care îi încalcă drepturile legitime, conform art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în timp ce un dobânditor subsecvent introdus în cauză în apel nu are acest drept, fiindu-i, astfel, încălcat accesul liber la justiție și dreptul la apărare.26. În motivarea soluției de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) și art. 422 din Codul de procedură penală, Curtea a reținut, în Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, precitată, paragrafele 11-18, că soluția legislativă cuprinsă în acestea, care se regăsea la art. 14 și art. 348 din Codul de procedură penală din 1968, a fost supusă controlului de constituționalitate, prin raportare la critici asemănătoare, prin Decizia nr. 614 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 21 august 2007, și Decizia nr. 743 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 27 noiembrie 2006, decizii prin care s-au respins excepțiile astfel invocate. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu încalcă drepturile fundamentale invocate, ci, dimpotrivă, dau expresie dreptului părților la un proces echitabil, prin asigurarea posibilității persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni de a obține, în cadrul aceluiași proces, repararea pagubei suferite. De asemenea, Curtea a reținut că obligația de despăgubire, instituită de lege în sarcina persoanei care a cauzat prejudiciul, este o garanție legală a dreptului de proprietate, în lipsa căreia averea unei persoane, ce constituie obiectul acestui drept, ar fi la discreția oricui, ceea ce înseamnă însăși negarea dreptului respectiv. În plus, Curtea a constatat că partea vătămată are posibilitatea de a opta, în vederea valorificării pretențiilor sale civile, între exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și exercitarea acesteia în afara procesului penal, la instanța civilă, astfel încât nu se poate susține încălcarea, prin textele de lege criticate, a dreptului acesteia la un proces echitabil. Așa fiind, Curtea a constatat că restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, de către instanța de judecată, în cursul judecății, când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă, desființarea totală sau parțială a unui înscris sau restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare nu este de natură a încălca prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și art. 44 alin. (1) și (2), invocate de autorii excepției.27. În aceste condiții, având în vedere similitudinea prevederilor art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) și art. 422 din Codul de procedură penală cu dispozițiile legale analizate prin deciziile anterior citate, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, precitată, că atât considerentele, cât și soluțiile acestora rămân valabile, reținând, referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 și art. 129 din Constituție, sub aspectul lipsei unei căi de atac pe care persoana introdusă în cauză în faza apelului să o poată formula împotriva hotărârii pronunțate în apel și prin care instanța se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restituirea bunurilor și la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, că asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală este obligatorie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale doar în procedurile ce au ca obiect stabilirea vinovăției inculpatului. Or, prevederile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) și art. 422 din Codul de procedură penală reglementează aspecte ce vizează modul de rezolvare a laturii civile a cauzei, respectiv restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Cu privire la astfel de norme procesual penale, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că dispozițiile constituționale ale art. 21 nu presupun accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată, reținând, totodată, că acesta este și sensul prevederilor art. 129 din Constituție, care fac referire la condițiile legii atunci când reglementează cu privire la folosirea căilor de atac (Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014). Mai mult, Curtea a reținut că autoarele excepției au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, prin solicitarea plății despăgubirilor cuvenite ca urmare a desființării contractelor încheiate, conform art. 1254 din Codul civil. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 124 alin. (2) Legea fundamentală, Curtea a constatat că acestea, reglementând cu privire la caracterul unic, imparțial și egal al justiției, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, de vreme ce criticile nu vizează afectarea garanțiilor specifice de care instanțele judecătorești se bucură în temeiul textului constituțional precitat, iar, în ceea ce privește încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a reținut că persoanele introduse în cauzele penale în faza judecății în fond se află într-o situație juridică diferită de cea a persoanelor introduse în procesul penal în faza apelului, aspect ce justifică instituirea eo ipso de către legiuitor a unui regim juridic diferit cu privire la posibilitatea valorificării de către acestea a pretențiilor civile. În final, Curtea a constatat că textele criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție și, având în vedere că textele criticate nu afectează niciunul din drepturile fundamentale invocate de autoarele excepției, Curtea a reținut că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt aplicabile în cauză.28. Așadar, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, precitată, sub aspectul lipsei unei căi de atac pe care persoana introdusă în cauză în faza apelului să o poată formula împotriva hotărârii pronunțate în apel și prin care instanța se pronunță cu privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, că aceasta este opțiunea legiuitorului, în acord cu dispozițiile constituționale privind accesul la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.29. În prezenta cauză, autoarea excepției este o persoană juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate prin dispunerea de către instanța de apel a măsurii procesuale de restabilire a situației anterioare, autoarea nefiind introdusă în cauză de către instanța de apel în vederea discutării acestei chestiuni în condiții de contradictorialitate, iar contestația în anulare formulată de autoare împotriva deciziei pronunțate în apel a fost respinsă ca inadmisibilă. În aceste condiții, apreciază autoarea excepției că normele procesual penale ale art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) sunt neconstituționale din perspectiva încălcării liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare și a dreptului de proprietate privată.30. Examinând excepția de neconstituționalitate, din perspectiva criticilor formulate de autoare, Curtea constată că aceasta nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci apreciază că accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și dreptul de proprietate sunt nesocotite prin respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulate ca urmare a neintroducerii (necitării) sale în procedura de soluționare a apelului în care instanța a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, în condițiile în care necesitatea lărgirii cadrului procesual subiectiv al acțiunii civile în cadrul procesului penal, prin introducerea în cauză a terțelor persoane afectate de măsura dispusă, rezulta din economia cauzei, instanța de apel rezolvând acțiunea civilă potrivit legii civile. Așadar, critica autoarei excepției izvorăște din nemulțumirea generată de o anumită interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel și nu constituie o veritabilă critică de neconstituționalitate.31. În atare situație, instanța de control constituțional nu poate cenzura astfel de critici, întrucât, dacă ar proceda astfel, ar săvârși o imixtiune în atribuțiile autorității judecătorești. De aceea, din această perspectivă, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 126 alin. (1) din Constituție, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, soluționarea sa excedând competenței Curții Constituționale.32. De altfel, Curtea reține că, în cauza penală, în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, situația autoarei excepției ar fi putut fi evitată și dacă debitorul contractului de credit pentru nevoi personale (inculpat în cauza penală) ar fi respectat obligația contractuală de a informa creditorul - Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România - cu privire la situația juridică a imobilului, obiect al contractului de ipotecă imobiliară, în condițiile în care, în faza de urmărire penală, prin Ordonanța nr. 12/P/23.02.2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, a fost aplicat sechestru asigurător asupra unei cote indivize din acesta. Având cunoștință despre procesul penal, autoarea excepției ar fi putut formula cerere de intervenție principală, în condițiile art. 62 din Codul de procedură civilă, în cadrul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, alin. (3) al art. 62 din Codul de procedură civilă reglementând chiar posibilitatea acesteia de a formula intervenția principală și în fața instanței de apel, cu acordul expres al părților.33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România, în Dosarul nr. 494/36/2016 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 19 aprilie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu
    -----