DECIZIA nr. 170 din 29 martie 2018referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 584 din 10 iulie 2018



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia-Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Oana Cristina Puică- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Dzanashvili Amiran și Denisa Elena Alexandru în Dosarul nr. 105.661/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.234D/2016.2. La apelul nominal răspund personal partea Zahi Mohamad Mounir, asistat de avocat Nicolae Șaim, cu împuternicire avocațială la dosar, precum și partea Adrian Panduru, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă dna Letiția Malespin și dna Bahtiar Cioroiu, traducătoare autorizate pentru limbile ebraică și turcă.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului părții Zahi Mohamad Mounir, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate de autorul excepției în fața Judecătoriei Sectorului 1 București.4. Partea Adrian Panduru arată că este de acord cu cele susținute de avocatul celeilalte părți prezente.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:6. Prin Încheierea din 8 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 105.661/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Dzanashvili Amiran și Denisa Elena Alexandru cu ocazia soluționării unei cauze penale având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea unor infracțiuni de proxenetism, prevăzute și pedepsite de art. 213 alin. (1) din Codul penal.7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul penal încalcă principiul legalității incriminării și a pedepsei, întrucât sintagma „înlesnirea practicării prostituției“ este lipsită de claritate și previzibilitate. Consideră că destinatarul normei de incriminare nu-și poate da seama dacă acțiunea sa intră sau nu sub incidența acesteia, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de proxenetism în modalitatea normativă a înlesnirii practicării prostituției, deoarece respectiva acțiune de înlesnire nu este caracterizată de elemente obiective clare. Autorii excepției fac o paralelă cu complicitatea, formă a participației penale, cu privire la care există atât o definiție legală, cât și o doctrină și soluții jurisprudențiale, care au conturat ceea ce poate fi denumit „teoria complicității“. Având în vedere definiția dată de legiuitor, precum și doctrina și jurisprudența, orice destinatar al normei juridice își poate da seama, în mod obiectiv, dacă o conduită a sa se subsumează unui act de ajutor dat autorului unei infracțiuni, ceea ce nu se întâmplă în cazul textului de lege criticat. Astfel, în lipsa unei definiții legale a „înlesnirii practicării prostituției“ sau a unor criterii care să nu lase loc arbitrariului în aprecierea organelor judiciare, prezumtivul subiect activ al infracțiunii se află în imposibilitatea de a-și evalua conduita din perspectiva plasării într-un raport de conformare sau de conflict cu norma de incriminare. În acest sens, invocă modalitatea în care, în speță, parchetul a înțeles să interpreteze textul de lege criticat, apreciind că se subsumează elementului material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism următoarele acțiuni: facilitarea accesului unor presupuse prostituate în incinta unui hotel și punerea lor în legătură cu anumiți clienți ai hotelului, în condițiile în care informațiile cu privire la acest gen de „servicii“ sunt accesibile prin intermediul internetului și al pliantelor oferite pe stradă, în baruri sau în restaurante. Așadar, norma de incriminare criticată lasă loc arbitrariului, destinatarul acesteia fiind în imposibilitate să deceleze caracterul permis sau interzis al conduitei sale, imposibilitate determinată de obscuritatea cadrului legal, cauzată prin omisiunea legiuitorului de a oferi criterii clare, care să nu permită arbitrariul în aprecierea organelor judiciare. Invocă jurisprudența Curții Constituționale, care, în ceea ce privește incriminarea ca infracțiune a unei fapte, a statuat că dispozițiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (12), potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii“, precum și a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care prevăd competența legiuitorului de a reglementa infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora, legiuitorul fiind liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei, cât și condițiile răspunderii juridice pentru acea faptă (Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011). În acest context, autorii excepției observă că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că trebuie să fie suficient de precis și de clar pentru a putea fi aplicat (deciziile Curții Constituționale nr. 189 din 2 martie 2006 și nr. 903 din 6 iulie 2010). De asemenea, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).8. Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că textul de lege criticat incriminează infracțiunea de proxenetism, iar modalitatea normativă de săvârșire a faptei prin „înlesnirea practicării prostituției“ nu este lipsită de claritate, din interpretarea gramaticală rezultând că legiuitorul a folosit termenul „înlesnire“ în accepțiunea comună. Aceasta înseamnă că modalitatea de săvârșire a infracțiunii prin acțiunea de „înlesnire“ se poate realiza sub orice formă și prin orice mijloace, statul fiind îndreptățit să ia măsuri pentru pedepsirea oricăror persoane care înlesnesc practicarea prostituției. Consideră că proxenetismul, fiind o formă de exploatare a prostituției și de încurajare a acesteia, prezintă un grad ridicat de pericol social.9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre care se numără și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 și nr. 146 din 12 martie 2015). Arată că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, și Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59. Așadar, previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are posibilitatea de a-și reprezenta aspectele în funcție de care este obligat să își modeleze conduita. Arată că dispozițiile de lege criticate, ce incriminează fapta de înlesnire a practicării prostituției, nu cuprind termeni cu înțeles echivoc, astfel că formularea nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia putând să cunoască înțelesul incriminării și să își adapteze conduita exigențelor legii. De altfel, chiar Curtea Constituțională a precizat, în jurisprudența sa, că prevederile criticate trebuie analizate în cadrul ansamblului normativ din care fac parte pentru a putea decide asupra predictibilității acestora (Decizia Curții Constituționale nr. 92 din 3 martie 2015, paragraful 14). Conchide că dispozițiile de lege criticate sunt formulate clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce.11. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel, arată că principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, așa cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, și Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunțată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei, paragraful 70). Norma juridică trebuie să fie enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Însă, având în vedere caracterul de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, astfel că cerința de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă și previzibilă. Arată că, din analiza dispozițiilor art. 213 din Codul penal, reiese că elementul material al infracțiunii de proxenetism constă în comiterea uneia din acțiunile prevăzute de norma incriminatoare, și anume determinarea la practicarea prostituției, înlesnirea practicării acesteia sau obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către o altă persoană. În ceea ce privește sintagma „înlesnirea practicării prostituției“, consideră că aceasta este suficient de previzibilă și de clară, având semnificația „oricărei acțiuni prin care se face mai ușor de practicat sau de continuat practicarea prostituției“. Aceasta poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de condiții favorabile practicării prostituției, în promisiunea de a nu denunța practicarea acesteia etc. Ca atare, consideră că descrierea faptelor ce constituie infracțiunea de proxenetism este suficient de clară, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își adapteze conduita. De altfel, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa referitoare la prevederile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că formularea unei legi nu poate prezenta o precizie absolută [Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, și Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)]. Astfel, deși Curtea de la Strasbourg a reținut că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile - fără a putea fi interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie -, cu toate acestea, instanța europeană a statuat că art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi“.15. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității și ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, precum și a prevederilor art. 7 referitor la legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal, reținând că norma penală criticată, ce se regăsește în titlul I al Părții speciale a Codului penal, în capitolul VII - „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile“, prevede că determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Codul penal din 1969, reglementând infracțiunea de proxenetism, stabilea la art. 329 alin. 1, situat în titlul IX - „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială“, în capitolul IV - „Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială“, că „îndemnul sau constrângerea la prostituție ori înlesnirea practicării prostituției sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituției de către o persoană, precum și recrutarea unei persoane pentru prostituție ori traficul de persoane în acest scop, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi“. Aceste din urmă dispoziții au constituit obiect al controlului de constituționalitate, prin deciziile nr. 21 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002; nr. 893 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007; nr. 966 din 25 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 octombrie 2008, și nr. 563 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 16 iunie 2011, Curtea statuând că incriminarea faptei de proxenetism - în Codul penal de la 1969 - reprezintă și îndeplinirea obligației asumate de statul român prin Decretul nr. 482/1955 de aderare la Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării acestora. Această convenție prevede că statele-părți decid pedepsirea oricărei persoane care, pentru a satisface pasiunile altei persoane, ademenește, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimțământul acesteia, sau care exploatează prostituția altei persoane, chiar cu consimțământul acesteia. În preambulul convenției se arată că „prostituția și răul care o însoțește, traficul de ființe umane în vederea prostituării, sunt incompatibile cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunității“. Astfel, Curtea a reținut că, în ceea ce privește proxenetismul - condamnat prin convenția menționată -, caracterul său profund antisocial nu poate fi pus la îndoială și nu se poate vorbi despre neconstituționalitatea dispozițiilor art. 329 din Codul penal (paragraful 19).17. Totodată, cu privire la dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul penal în vigoare, Curtea a pronunțat Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, în care a reținut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism se poate realiza prin una dintre următoarele trei acțiuni distincte prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal, și anume determinarea practicării prostituției, înlesnirea practicării prostituției și obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane. Varianta-tip a infracțiunii reia varianta-tip a incriminării cu aceeași denumire marginală din art. 329 din vechiul Cod penal, cu unele modificări de ordin semantic realizate prin utilizarea unor termeni și sintagme noi, și anume „determinarea“ în loc de „îndemnul“, „obținerea de foloase patrimoniale“ în loc de „tragerea de foloase“, „una sau mai multe persoane“ în loc de „o persoană“ (cu referire la practicarea prostituției). Acțiunea de determinare reprezintă, în fapt, o instigare, în sensul art. 47 din noul Cod penal, iar acțiunea de înlesnire constituie, la rândul ei, o modalitate a complicității, potrivit art. 48 din același act normativ, cu diferența majoră față de vechea reglementare că fapta determinată sau înlesnită, și anume prostituția - care era incriminată în art. 328 din Codul penal din 1969 - nu mai reprezintă infracțiune potrivit noii legislații. Rațiuni de politică penală - referitoare la asigurarea protecției persoanelor vulnerabile față de faptele de exploatare a acestora prin practicarea prostituției - au impus însă legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul, atât în modalitățile normative simple de la art. 213 alin. (1) din noul Cod penal, cât și în modalitățile agravate reglementate la alin. (2) și alin. (3) ale aceluiași articol, valoarea socială ocrotită fiind diferită față de cea avută în vedere de Codul penal anterior. Astfel, Codul penal din 1969 prevedea infracțiunea de proxenetism în titlul IX - „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială“, la capitolul IV - „Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială“, în timp ce în noul Cod penal incriminarea faptei de proxenetism a fost adusă în titlul destinat protecției persoanei, care este titlul I - „Infracțiuni contra persoanei“, printre infracțiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, având reglementarea în capitolul VII - „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile“. Pornind de la grupul de infracțiuni în cadrul căruia a fost inclusă fapta de proxenetism în noul Cod penal, obiectul juridic principal al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relații care presupun procurarea mijloacelor de existență prin muncă, în condiții de respect pentru regulile de morală și de asigurare a demnității umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituției de către o altă persoană. Având în vedere necesitatea reprimării proxenetismului și ținând cont de faptul că acesta este legat, în mod indisolubil, de comerțul sexual, a fost necesară, totodată, și definirea „practicării prostituției“, în art. 213 alin. (4) din noul Cod penal, ca fiind întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul (paragrafele 13 și 14).18. În prezenta cauză, autorii excepției susțin că norma penală criticată este neconstituțională, întrucât încalcă principiul previzibilității în ceea ce privește incriminarea proxenetismului sub aspectul „înlesnirii“. Cu privire la această critică, prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, mai sus menționată, Curtea a reținut că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând, dacă este cazul, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Totodată, având în vedere principiul generalității legilor, Curtea a reținut că poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale decât la liste exhaustive (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, și Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea în redactarea unei legi este un lucru de dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal, prin intermediul jurisprudenței, ca izvor de drept, fiind o componentă necesară în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Curtea Constituțională a reținut, de exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, că cele statuate de instanța de la Strasbourg în legătură cu principiul clarității și previzibilității legii au fost înglobate de instanța de contencios constituțional în propria jurisprudență (paragrafele 21 și 22 din Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017).19. Raportând cele menționate la norma penală supusă controlului de constituționalitate, Curtea, prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, citată anterior, a reținut că reglementarea variantei alternative a elementului material constând în „înlesnirea practicării prostituției“ este în acord cu cele stabilite atât în jurisprudența instanței europene, cât și în jurisprudența instanței de control constituțional, revenind organelor judiciare sarcina de a stabili ce fapte întrunesc elementele constitutive ale acestei infracțiuni, formularea generală a normei incriminatoare urmărind să acopere o paletă cât mai largă de acțiuni ce înlesnesc în mod efectiv practicarea prostituției. De altfel, potrivit doctrinei, „înlesnirea practicării prostituției“ se poate realiza prin orice acțiune prin care se face mai ușor de practicat sau de continuat practicarea prostituției. Înlesnirea poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de condiții favorabile practicării prostituției, în promisiunea de a nu denunța faptul practicării prostituției etc. „Înlesnirea practicării prostituției“ constă în ajutorul dat unei persoane să practice prostituția și se poate realiza sub orice formă și prin orice mijloace. Înlesnirea apare, deci, ca o formă specială a complicității la prostituție, pe care, însă, legiuitorul a incriminat-o ca modalitate a proxenetismului, așadar, ca infracțiune de sine stătătoare (paragraful 23).20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de Curte prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dzanashvili Amiran și Denisa Elena Alexandru în Dosarul nr. 105.661/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că dispozițiile art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 29 martie 2018.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Oana Cristina Puică
    -----