DECIZIA nr. 486 din 27 iunie 2017referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) și ale art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 960 din 5 decembrie 2017



    Valer Dorneanu- președinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ștefan Minea- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Daniela Ramona Marițiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) și ale art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Geamănă în Dosarul nr. 6.783/225/2016 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.364D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. În acest sens, arată că este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili măsura în care se poate dispune o supraveghere tehnică, precum și condițiile și infracțiunile pentru care se poate dispune o astfel de intruziune. În final, precizează că și infracțiunile contra patrimoniului, contrar celor susținute de autorul excepției, sunt susceptibile de o astfel de măsură, în condițiile prevăzute de lege.
    CURTEA,
    având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4. Prin Încheierea din 13 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 6.783/225/2016, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) și ale art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Geamănă într-o cauză ce are ca obiect plângerea împotriva soluției de neurmărire/netrimitere în judecată.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni nu sunt incidente dispozițiile referitoare la supravegherea tehnică, deși nu se poate ști dinainte că pedeapsa aplicată va fi mai mică de 5 ani. Se ajunge, astfel, în imposibilitatea administrării unui mijloc de probă, deși acesta este absolut necesar în soluționarea cauzei și, implicit, la imposibilitatea sancționării infractorului. Așa fiind, dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul de procedură penală, care limitează folosirea supravegherii tehnice doar în cazul anumitor infracțiuni, sunt neconstituționale, contravenind art. 4 alin. (2), art. 11 alin. (3), art. 16, art. 20 alin. (2), art. 21, 22, 23 și 24 din Constituție. În ceea ce privește dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, susține că imposibilitatea atacării ordonanțelor prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor luate sau efectuate de procuror la procurorul ierarhic superior contravine prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, 22 și 24 din Constituție.6. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul de procedură penală nu contravin textelor constituționale și convenționale invocate. Cerințele de proporționalitate și subsidiaritate prevăzute de textele de lege criticate corespund atât prevederilor constituționale, cât și celor convenționale, care permit limitarea vieții private numai dacă aceasta este necesară într-o societate democratică, respectiv răspunde unei nevoi sociale presante și este proporțională cu scopul urmărit, analiza proporționalității între ingerința adusă vieții private a persoanei și interesul general protejat realizându-se în fiecare caz concret, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei. Cu privire la dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul procedură penală, instanța judecătorească reține că acestea sunt în concordanță cu principiile enunțate de Constituție. Apreciază că, atât timp cât stadiul procesual în care se află dosarul este acela de urmărire penală, doar procurorul ierarhic superior poate aprecia asupra măsurilor și actelor procurorului de caz, astfel că, doar la terminarea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară poate fi sesizat cu plângere împotriva soluției adoptate în cauză, care se presupune a fi făcută și împotriva actelor și măsurilor adoptate anterior soluției finale.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Guvernul arată că legiuitorul stabilește expres și limitativ pentru care anume infracțiuni se pot dispune metode de supraveghere tehnică și impune judecătorului de drepturi și libertăți efectuarea unei analize cu privire la necesitatea măsurii și la proporționalitatea ei cu scopul urmărit, oferind criterii relevante în acest sens. De asemenea, prin condiția prevăzută la art. 139 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, legiuitorul subliniază caracterul subsidiar al metodelor de supraveghere tehnică, acestea putând fi dispuse numai dacă probele fie nu ar putea fi obținute altfel, fie obținerea lor prin alte procedee probatorii sau alte mijloace de probă ar prejudicia ancheta. Enumerarea limitativă a infracțiunilor care justifică utilizarea supravegherii tehnice ca mijloc de probă se explică prin faptul că ingerința trebuie să fie reglementată expres de lege, inclusiv sub aspectul condițiilor în care poate avea loc, iar, pe de altă parte, trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit, deci nu poate fi justificată în cazul oricărei infracțiuni, indiferent de pericolul social al acesteia. În orice caz, ipoteza vizată de autorul excepției (cercetarea unor posibile infracțiuni de furt) este acoperită de textul criticat, întrucât art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală se referă inclusiv la infracțiuni „contra patrimoniului“.9. În ceea ce privește dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, Guvernul arată că soluția adoptată de legiuitor ține seama de faptul că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului controlului ierarhic [art. 132 alin. (1) din Constituție], fără a se îngrădi în vreun fel accesul la justiție, ea urmărind să asigure celeritatea procedurii judiciare. Astfel, deși nu se mai poate adresa în continuare procurorului superior ierarhic celui care a soluționat plângerea inițială, persoana interesată poate contesta la judecătorul de cameră preliminară soluția de clasare, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, beneficiind în acest fel de acces la justiție. Mai mult, în cadrul procedurii desfășurate în instanță, aceasta poate apela la serviciile unui avocat ales, după cum se poate prezenta și personal pentru a-și susține plângerea, exercitânduși astfel în mod deplin dreptul la apărare.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) și ale art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:– Art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2): (1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: [...] b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; [...](2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.“;– Art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală: „(5) Ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate.“13. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 4 alin. (2) referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni, art. 11 alin. (3) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 22 referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 136 alin. (5) potrivit căruia proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 14, 17 și 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.14. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reține că posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autoritățile statale este prevăzută în toate statele semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că existența unor dispoziții legislative ce acordă competența interceptării corespondenței, trimiterilor poștale și a telecomunicațiilor este, în fața unei situații excepționale, necesară într-o societate democratică, asigurării securității naționale, apărării ordinii publice și prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Instanța europeană a reținut însă că statele contractante nu dispun de latitudinea nelimitată în a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicția lor, sub pretextul apărării democrației (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, paragrafele 48 și 49).15. Totodată, instanța de la Strasbourg a reținut că, oricare ar fi sistemul de interceptare și supraveghere instaurat, prin examinarea lui, Curtea Europeană trebuie să se convingă de instituirea unor garanții adecvate și suficiente contra posibilelor abuzuri în materie. O asemenea apreciere are un caracter relativ; ea este în funcție de circumstanțele cauzei, de exemplu, de natura, întinderea și durata eventualelor măsuri, rațiunile pentru care au fost dispuse, executarea și controlul executării lor, tipul de posibilitate de plângere împotriva acestei măsuri reglementate în dreptul intern (Hotărârea din 26 martie 1987, pronunțată în Cauza Leander împotriva Suediei, paragraful 60).16. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o ingerință a unei autorități publice în dreptul la respectarea vieții private și la corespondență. O astfel de ingerință va încălca art. 8 paragraful 2 din Convenție, cu excepția cazului în care este „în conformitate cu legea“/prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime conform paragrafului 2 și, în plus, este „necesară într-o societate democratică“, pentru atingerea scopului urmărit. Cuvintele „în conformitate cu legea“ impun, în primul rând, faptul că măsura contestată ar trebui să aibă o bază în dreptul intern. Cu toate acestea, această expresie nu se referă doar la dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii, cerându-i să fie compatibilă cu statul de drept. Prin urmare, expresia implică faptul că trebuie să existe o măsură de protecție a dreptului intern împotriva ingerinței arbitrare a autorităților publice în dreptul la respectarea vieții private. Din această cerință rezultă necesitatea ca legea să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, de asemenea, să poată prevedea consecințele pe care aceasta le are asupra sa. Îndeosebi în situația în care o putere a executivului este exercitată în secret, riscul arbitrarului este evident. În contextul măsurilor secrete de supraveghere ori de interceptare a comunicațiilor de către o autoritate a statului, cerința previzibilității implică faptul ca legea internă să fie suficient de clară în scopul de a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritatea poate lua aceste măsuri secrete. Este esențial să existe reguli clare și detaliate în această materie, în special în condițiile în care tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată (Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, paragraful 46).17. Plecând de la aceste considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenție, în sensul îndeplinirii condiției de a fi previzibilă. Astfel, în scopul evitării abuzurilor, este necesară existența unor garanții minime în lege precum: definirea categoriilor de persoane ale căror convorbiri telefonice puteau fi interceptate, natura infracțiunilor pentru care putea fi dispusă măsura, o limită cu privire la durata măsurii, procedura de întocmire a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, măsurile ce trebuie luate pentru a comunica intact și complet înregistrările realizate, în scopul controlului eventual din partea judecătorului sau al apărării, condițiile în care benzile înregistrate puteau fi șterse sau distruse dacă acuzatul nu mai era trimis în judecată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunțată în Cauza Uzun împotriva Germaniei, paragrafele 64 și 65).18. Necesitatea existenței acestui set minim de garanții specifice a fost reținută și prin Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 43.19. Astfel, Curtea Constituțională constată că reglementarea, prin dispoziția de lege criticată, a infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă, în fapt, una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă, pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenție.20. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni, nu sunt incidente dispozițiile referitoare la supravegherea tehnică, deși nu se poate ști dinainte că pedeapsa aplicată va fi mai mică de 5 ani, Curtea apreciază că autorul excepției pleacă de la o premisă greșită. Astfel, textul de lege criticat are în vedere acele infracțiuni pentru care însăși norma de incriminare prevede a priori pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Aceasta presupune că, în momentul dispunerii măsurii supravegherii tehnice față de o persoană, organul judiciar nu va avea în vedere eventuala aplicare a dispoziției de incriminare în sensul anticipării pedepsei ce va fi aplicată, ci va analiza dacă, pentru infracțiunea pentru care se solicită dispunerea măsurii supravegherii tehnice, legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.21. În continuare, Curtea reține că o altă condiție ce trebuie îndeplinită este aceea ca ingerința (măsura supravegherii tehnice) să fie proporțională cu scopul urmărit. Or, acest fapt presupune că, pentru a putea fi dispusă măsura supravegherii tehnice, trebuie ca urmărirea penală să privească fapte de o anumită gravitate. În caz contrar, se poate constata lipsa de necesitate într-o societate democratică a reglementării dispunerii măsurii supravegherii tehnice în cadrul urmăririi penale a unor fapte de o gravitate redusă, care nu pot justifica necesitatea ingerinței în viața privată a unei persoane. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.22. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea reține că autorul acesteia susține că imposibilitatea atacării ordonanțelor prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor luate sau efectuate de procuror la procurorul ierarhic superior contravine prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, 22 și 24 din Constituție.23. În acest context, Curtea apreciază că trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală și plângerea împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală și plângerea împotriva actelor procurorului.24. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce privește plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparține oricărei persoane, nu doar subiecților procesuali.25. În ceea ce privește plângerea împotriva actelor de urmărire penală, Curtea reține că aceasta poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit art. 336 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluționată, potrivit art. 339 din Codul de procedură penală, de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. Potrivit art. 338 și art. 339 alin. (6) din același act normativ, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent.26. În ceea ce privește soluțiile de netrimitere în judecată, Curtea constată că împotriva acestora se poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția, potrivit art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală. În acest caz, competența de soluționare a plângerii revine tot procurorului ierarhic superior celui care a dat soluția.27. În acest context, Curtea observă că dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd că ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate.28. Cu toate acestea, Curtea reține că, în cazul respingerii, potrivit art. 339 din Codul de procedură penală, a plângerii împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, persoana interesată are, potrivit art. 340 alin. (1) din același act normativ, posibilitatea introducerii unei noi plângeri la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Totodată, doctrina a arătat că, după terminarea urmăririi penale, actele de urmărire penală pot fi contestate doar în procedura camerei preliminare, dacă s-a dispus trimiterea în judecată, ori subsecvent unei plângeri împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată adresate judecătorului de cameră preliminară.29. Așa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de-o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală și împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condițiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleași aspecte.30. În acest context, Curtea reține că principiul constituțional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiție se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008).31. Or, astfel cum s-a arătat anterior, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanței de judecată în scopul obținerii unui remediu. Faptul că ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior nu este de natură a înfrânge accesul liber la justiție, dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală fiind constituționale.32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru Geamănă în Dosarul nr. 6.783/225/2016 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și constată că dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. b) și alin. (2) și cele ale art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 27 iunie 2017.
    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Marițiu
    -----