DECIZIE nr. 34 din 19 ianuarie 2017referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 273 din 19 aprilie 2017



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Afrodita Laura Tutunaru- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 128/39/2016/a1.2 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 275D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Ministerul Finanţelor Publice a depus concluzii scrise.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 29 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 128/39/2016/a1.2, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive instituite faţă de inculpaţi persoane fizice şi juridice.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la muncă şi protecţia sa socială, la libertatea economică şi la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, se arată că ingerinţa generată de luarea măsurilor preventive faţă de persoanele juridice aduce atingere unor drepturi fundamentale cum ar fi dreptul la muncă şi libertatea economică. Totodată, această ingerinţă încalcă principiul proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţie, din care rezultă caracterul excepţional şi temporar al oricărei restrângeri de drepturi şi libertăţi. Rezultă că organele judiciare trebuie să fundamenteze continuu necesitatea aplicării unor privaţiuni dintr-o triplă perspectivă - cea a prevederilor legale care le fundamentează, a scopului urmărit şi a necesităţii acestor privaţiuni într-o societate democratică, judecătorul având obligaţia de a veghea într-o cauză determinată la asigurarea unui just echilibru între ingerinţă şi scopul urmărit.7. În ceea ce priveşte prevederile legale care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, se susţine că acestea trebuie să îndeplinească cerinţele de claritate, previzibilitate şi accesibilitate a actelor normative, condiţii consacrate inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, dimpotrivă, art. 493 din Codul de procedură penală nu prevede în mod clar perioada de timp în care, în cursul procedurii camerei preliminare şi al judecăţii, trebuie să se verifice dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor preventive faţă de persoana juridică şi, de asemenea, nu prevede nici care este durata maximă a măsurilor preventive luate faţă de persoana juridică pentru fiecare fază a procesului penal, inclusiv pentru procedura camerei preliminare, procedură în cursul căreia se află în prezent cauza de faţă.8. Aşa fiind, prin această omisiune a legiuitorului, judecătorul de cameră preliminară, după caz, instanţa de judecată ar putea dispune menţinerea acestor măsuri până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, ceea ce ar conduce la restrângerea nelimitată în timp a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de art. 41 şi 45 din Constituţie.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în dosarul în care a fost invocată excepţia, persoanele juridice inculpate au fost trimise în judecată sub măsura preventivă a interdicţiei iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare, respectiv sub aceea a interdicţiei de a desfăşura activităţi de jocuri de noroc, temeiul măsurilor preventive constituindu-l prevederile art. 493 alin. (1) lit. a) şi e) din Codul de procedură penală. Totodată, Guvernul a mai reţinut că obiectul cauzei îl constituie menţinerea în procedura camerei preliminare a măsurilor preventive dispuse în faza de urmărire penală. Aşa fiind, se apreciază că obiect al excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 493 alin. (1) lit. a) şi e) din Codul de procedură penală, singurele care au legătură cu soluţionarea cauzei şi în raport cu care s-au formulat critici de neconstituţionalitate.11. În continuare, Guvernul arată că aceste prevederi fac parte din capitolul II, titlul IV - Proceduri speciale -, motiv pentru care acestea se aplică prioritar, derogând şi completând dispoziţiile generale în materie ale Codului de procedură penală.12. Reglementând măsurile preventive ce pot fi luate faţă de persoanele juridice, art. 493 din Codul de procedură penală derogă de la prevederile corespunzătoare aplicabile persoanelor fizice - art. 202 din Codul de procedură penală referitor la Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive - , în sensul că luarea măsurilor preventive faţă de o persoană juridică poate avea ca scop exclusiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.13. Potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţie, una dintre situaţiile care pot justifica ingerinţa în exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale o constituie desfăşurarea instrucţiei penale, sintagmă constituţională ce include, fără a se limita la aceasta, desfăşurarea procesului penal.14. Măsurile preventive enumerate expres şi limitativ de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează menţinerea existenţei persoanei juridice, păstrarea capitalului social şi a activului patrimonial al acesteia şi împiedicarea desfăşurării activităţilor care au prilejuit săvârşirea infracţiunii, toate acestea cu scopul final de a evita orice posibilitate de sustragere a persoanei juridice de la răspunderea penală şi/sau de la executarea pedepsei amenzii penale. Aşadar, în cazul suspecţilor sau inculpaţilor persoane juridice, măsurile preventive urmăresc împiedicarea dizolvării şi lichidării lor, conservarea capitalului social şi a activului patrimonial existent, iar nu împiedicarea oricărei activităţi economice a acestora. În consecinţă, ingerinţa pe care o presupun măsurile preventive în discuţie satisface cerinţa de a fi necesară în raport cu scopul urmărit.15. În ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei din perspectiva întinderii în timp a măsurilor preventive, se arată că, potrivit art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, acestea pot fi dispuse „pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile“. Or, din interpretarea literală şi topica prevederilor citate rezultă fără îndoială că, atât în faza de urmărire penală - când se vorbeşte despre prelungirea măsurilor preventive -, cât şi în camera preliminară şi în faza judecăţii - când se vorbeşte despre menţinerea măsurilor preventive, acestea nu pot fi dispuse pentru o perioadă mai mare de 60 de zile; aşadar, în cazul persoanelor juridice, menţinerea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii se poate dispune numai temporar, pentru cel mult 60 de zile. De asemenea, la împlinirea termenului pentru care s-a dispus menţinerea măsurii, aceasta va înceta de drept dacă nu s-a dispus o nouă menţinere a sa - art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. 16. În legătură cu durata maximă a măsurilor preventive în fiecare fază a procesului penal, faptul că ea nu este reglementată expres de legiuitor nu este de natură să aducă atingere principiului proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, măsurile preventive reglementate de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală nu impietează asupra activităţii economice a persoanei juridice, ci, dimpotrivă, vizează împiedicarea diminuării capitalului social şi activului patrimonial ale acesteia, precum şi prevenirea dispariţiei persoanei juridice prin fuziune, divizare, dizolvare sau lichidare. Pe de altă parte, reglementarea unei durate maxime a măsurilor preventive nu ar servi scopului pentru care ele au fost instituite de legiuitor, întrucât ar permite sustragerea persoanelor juridice de la răspundere penală, prin încheierea actelor juridice şi a operaţiunilor economice ce fac obiectul măsurilor preventive după ce această durată va fi expirat.17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Măsurile preventive, care au următorul conţinut:(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.(2) Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.(3) Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.(4) Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.(5) În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.(6) Participarea procurorului este obligatorie.(7) Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă.(8) Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Dispoziţiile alin. (5)-(7) se aplică în mod corespunzător.(9) Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 şi art. 283 alin. (2), iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2).(10) Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii conform art. 249-256.20. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 41 referitor la Munca şi protecţia socială a muncii, art. 45 referitor la Libertatea economică şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 139 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016, Curtea a statuat că legea circumstanţiază în termeni lipsiţi de echivoc care anume operaţiuni pot fi interzise, întrucât nu toate operaţiunile patrimoniale duc în mod obiectiv la diminuare, unele dintre acestea având drept consecinţă, dimpotrivă, majorarea activului patrimonial al persoanei juridice. În funcţie de circumstanţele de fapt ale fiecărei speţe, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate institui măsura preventivă cea mai adecvată în aşa fel încât să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.22. Totodată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că măsurile preventive se pot dispune dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal. Acestea pot viza interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare, lichidare, de fuziune, de divizare sau de reducere a capitalului social al persoanei juridice, interzicerea oricăror operaţiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice sau interzicerea anumitor acte juridice stabilite de organul judiciar ori interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Prin urmare, ţinând seama de consecinţele măsurilor preventive dispuse, se poate constata că acestea urmăresc conservarea entităţii juridice şi a capitalului social în aşa fel încât, pentru buna desfăşurare a procesului penal, să se împiedice orice acţiune de încetare a existenţei unei societăţi comerciale (deci dispariţia juridică a societăţii comerciale şi, în final, radierea din registrul comerţului), de transformare a activului în bani, de partajare a activului net între asociaţi ori restructurarea societăţii comerciale.23. Libertatea economică presupune, pe lângă dreptul de a începe o activitate economică, exercitarea activităţilor într-un mediu concurenţial, fiind deci o cerinţă fundamentală a economiei de piaţă, care se concretizează în participarea neîngrădită a profesioniştilor la schimburile de mărfuri şi servicii. Dreptul la libertatea economică este în corelaţie şi cu alte drepturi şi libertăţi fundamentale, precum dreptul la muncă, sens în care, în considerarea specificului economiei de piaţă, statul, nefiind deţinătorul exclusiv al tuturor pârghiilor economice, are drept rol crearea cadrului general economic, social şi politic necesar pentru derularea activităţilor economice, fapt care poate implica şi adoptarea unor reglementări restrictive, cu condiţia ca acestea să se situeze în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004, că, de vreme ce finalitatea urmărită de o anumită reglementare nu poate fi atinsă, atunci este firesc să i se recunoască statului posibilitatea de a interveni prin măsuri adecvate. Temeiul constituţional al unei asemenea intervenţii se regăseşte şi în dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie, referitoare la obligaţia statului de a asigura „[...] protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie“ şi, respectiv, de a asigura „crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii“. Totuşi, libertatea economică nu poate fi absolutizată, întrucât ar crea grave disfuncţionalităţi la nivelul economiei statului şi ar putea în final afecta stabilitatea economică a acestuia. Pentru a evita o asemenea finalitate şi pentru a crea un climat de ordine şi încredere la nivel economic, din punct de vedere constituţional, statul este îndrituit să adopte măsuri legislative eficiente şi energice. Desigur, aceste măsuri nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertăţii comerţului, ci să se constituie într-un adevărat corolar al acesteia. În aceste categorii de măsuri se încadrează şi dispoziţiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate faţă de persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea circuitului civil şi, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive faţă operatorii economici care înregistrează disfuncţionalităţi (a se vedea în acest sens Decizia nr. 896 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010).24. Prin urmare, nefiind un drept absolut, libertatea economică se poate exercita în aşa fel încât să nu afecteze raţiuni de interes general.25. În ce priveşte critica raportată la dispoziţiile constituţionale ale art. 41 referitor la dreptul la muncă, Curtea constată că acestea reglementează cu privire la alegerea profesiei, la măsurile de protecţie socială a angajaţilor, la durata normală a zilei de muncă, la egalitatea salariului între femei şi bărbaţi şi la dreptul la negocieri colective. Dreptul la muncă este un drept subiectiv, inerent persoanei fizice şi imprescriptibil. De aceea, Curtea constată că aceste dispoziţii constituţionale nu au incidenţă în cauză.26. Curtea a mai constatat că măsurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt măsuri ce vizează în mod direct libertatea economică şi pot fi luate în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, sau de către judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, după caz, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o infracţiune şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal. Cu toate acestea, deşi, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, aceste măsuri pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea lor, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile, legiuitorul nu a reglementat şi cu privire la durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse.27. Analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, Curtea constată că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii economice, prevăzut de art. 45 din Constituţie. Aşa fiind, dreptul fundamental anterior enunţat nu este absolut prin natura sa, el putând fi supus unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. În cauză, textele legale criticate, prin soluţia legislativă promovată, se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care Curtea constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală şi urmează a analiza dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional.28. Din analiza acestui text constituţional reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).29. Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea constată că ingerinţa generată de instituţia măsurilor preventive aplicabile persoanei juridice, ce are calitatea de inculpat într-o cauză penală, vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 493 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie, fiind aplicabilă tuturor persoanelor juridice aflate în ipoteza normativă, şi este necesară într-o societate democratică pentru protejarea valorilor statului de drept.30. Totodată, cu privire la caracterul proporţional al acestei ingerinţe cu cauza care a determinat-o, Curtea constată că se asigură un just echilibru între interesul public şi cel privat. Astfel, scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi, cât şi în atingerea finalităţii proprii a procesului penal, şi anume tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Prin urmare, ţinând seama de faptul că, în acord cu art. 136 din Codul penal, pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale (amenda) şi complementare (dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară şi afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare), atunci măsurile preventive care pot fi luate faţă de un inculpat persoană juridică îşi găsesc deplina justificare în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. În măsura în care s-ar institui un termen maxim până la care pot fi prelungite/menţinute măsurile preventive faţă de persoana juridică, atunci s-ar nega însuşi scopul acţiunii penale, şi anume acela de a trage la răspundere penală persoana juridică, întrucât, prin permiterea dizolvării, lichidării, fuziunii sau divizării persoanei juridice, obiectul acţiunii penale, astfel consacrat de art. 14 din Codul de procedură penală, ar rămâne fără finalitate. Or, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimează, pe cale de consecinţă, instituirea măsurilor contestate. Astfel, deşi în urma finalizării procesului penal instanţa de judecată ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere penală, deoarece şi-a pierdut identitatea prin dispariţia sa juridică şi radierea din registrul comerţului. Aşa cum însuşi textul legal criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfăşurare a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate. În plus, prin natura lor, măsurile preventive nu împiedică persoana juridică suspectă/inculpată să desfăşoare activităţi economice, aceasta fiind liberă să efectueze acte de comerţ şi să intre în relaţii contractuale cu terţe persoane (a se vedea Decizia nr. 451 din 7 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 6 decembrie 2013). În aceste condiţii, restrângerile astfel reclamate sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie, asigură un just echilibru între interesul public şi cel privat şi nu afectează substanţa dreptului fundamental la libertate economică.31. Totodată, Curtea a mai constatat că situaţia unui inculpat, persoană juridică, faţă de care se dispune o măsură preventivă nu este identică cu cea a unui inculpat, persoană fizică, faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, de exemplu luarea controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune. În aceste din urmă cazuri, Curtea a cenzurat inexistenţa unor termene şi a unei durate maxime pentru care pot fi luate măsurile preventive, deoarece intruziunea în dreptul fundamental al libertăţii individuale nu asigura un just echilibru între interesul public şi cel privat. De altfel, în cazul controlului judiciar încetarea măsurii preventive nu împiedica, asemeni situaţiei de faţă, tragerea la răspundere penală a inculpatului.32. În plus, Curtea mai constată că şi în cazul dispunerii unor măsuri asigurătorii este afectat, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, un drept fundamental, respectiv dreptul de proprietate privată, afectare cu privire la care Curtea Constituţională a statuat că „ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept“. Totodată, Curtea a constatat că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, şi, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar (a se vedea Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33).33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 128/39/2016/a1.2 şi constată că dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2017.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Afrodita Laura Tutunaru
     +   +  OPINIE CONCURENTĂÎn acord cu soluţia adoptată - cu unanimitate de voturi - prin Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2017, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată în raport cu art. 45 din Constituţie, însă, apreciem că, pe lângă dispoziţiile art. 41 din Constituţie, în speţă, nu erau incidente ratione materiae nici cele ale art. 53 din Constituţie.Prin Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015^1, paragraful 27, Curtea a statuat că exigenţele şi garanţiile rezultate din drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile ce caracterizează regimul juridic al persoanei juridice. Din acest considerent fundamental rezultă că drepturile şi libertăţile fundamentale nu se aplică tale quale persoanei juridice, ci doar exigenţele şi garanţiile care le însoţesc şi numai în măsura în care sunt compatibile cu natura, specificul şi particularităţile acesteia. Astfel, persoanele juridice nu dispun de drepturi şi libertăţi fundamentale, acestea fiind specifice numai persoanelor fizice. Nu se poate realiza un transfer al acestora la persoana juridică, ci doar o preluare a anumitor elemente de conţinut ale drepturilor/libertăţilor fundamentale, asigurându-se, astfel, realizarea în plenitudinea ei a capacităţii civile a persoanei juridice. Prin urmare, Curtea nu este chemată să analizeze compatibilitatea dintre drepturile fundamentale specifice persoane fizice, pe de o parte, şi regimul juridic al persoanei juridice, pe de altă parte, ci compatibilitatea exigenţelor/ garanţiilor asociate drepturilor/libertăţilor fundamentale cu regimul juridic al persoanelor juridice. Notă
    ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015.
    În cauza de faţă, Curtea trebuie să determine dacă exigenţele şi garanţiile art. 45 din Constituţie sunt aplicabile persoanei juridice. Răspunsul, de principiu, nu poate fi decât afirmativ, însă, întrucât libertatea economică se realizează „în condiţiile legii“, este evident că aceste condiţii, având în vedere dihotomia persoană fizică/juridică, nu pot fi identice, ci diferite, dar toate au aceeaşi finalitate - buna desfăşurare a procesului penal. Astfel, deşi valenţele libertăţii economice aplicabile persoanei juridice sunt diferite faţă de cele aplicabile persoanei fizice, nu se poate ajunge la concluzia că norma de referinţă poate fi art. 53 din Constituţie, dintr-un dublu motiv:a) nu vizează definirea conţinutului normativ al dreptului, ci faptul că persoana nu se poate folosi/este privată de beneficiul deplin al dreptului/libertăţii fundamentale într-o situaţie care se abate de la un exerciţiu firesc al acestuia;b) se referă la drepturi şi libertăţi fundamentale, şi nu la elemente de conţinut ale acestora care sunt aduse în planul persoanelor juridice.Cu privire la primul motiv antereferit, am subliniat în opinia concurentă întocmită la Decizia nr. 50 din 16 februarie 2016^2 că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt aplicabile atunci când dreptul sau libertatea fundamentală în discuţie este supusă unor condiţionări inerente naturii sale. A aplica ab initio standardul prevăzut de art. 53 din Constituţie echivalează cu acceptarea următoarei paradigme: a) recunoaşterea unui drept anterior şi superior oricărei reguli ce ţine de dreptul pozitiv, practic a unui drept natural care defineşte şi determină conţinutul dreptului/libertăţii fundamentale şi b) verificarea caracterului constituţional al restrângerii exerciţiului dreptului prin prisma art. 53 din Constituţie. O asemenea linie de gândire pleacă de la premisa că orice drept/libertate fundamentală îşi are un conţinut ideatic şi predefinit în toate aspectele sale şi, în consecinţă, neagă posibilitatea legiuitorului ca el însuşi să stabilească conţinutul şi limitele dreptului/libertăţii fundamentale. Mai mult, exerciţiul acestui conţinut predefinit - inexistent din punct de vedere normativ - ar fi cel care este supus restrângerii. Or, premisa trebuie să fie alta, şi anume recunoaşterea dreptului legiuitorului ca în considerarea reglementării şi protecţiei constituţionale de care se bucură dreptul/libertatea fundamentală să îi stabilească conţinutul său concret la nivel legal şi, din necesitatea de a o optimiza în relaţie cu alte drepturi/libertăţi fundamentale sau principii constituţionale, să îi determine şi limitele. Desigur, stabilirea limitelor unui drept/libertăţi fundamentale poate fi realizată numai dacă acesta nu este unul absolut. Notă
    ^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2016.
    Art. 53 din Constituţie reglementează, într-adevăr, posibilitatea restrângerii exerciţiului unui drept/libertăţi fundamentale, dar pentru ca legiuitorul să apeleze la o asemenea restrângere nu va avea în vedere configurarea normativă a acelui drept sau libertăţi fundamentale, ci diminuarea plenitudinii exerciţiului dreptului/libertăţii fundamentale astfel cum acesta este configurat din punct de vedere constituţional şi, implicit, legislativ, ca răspuns la o situaţie care se abate de la exerciţiul firesc al dreptului.Cu alte cuvinte, configurarea dreptului vizează stabilirea conţinutului său normativ atât prin reglementarea pozitivă a dreptului - prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi prin reglementarea negativă a dreptului - prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun. Pentru a stabili dacă limitele/condiţionările impuse în reglementarea dreptului lezează substanţa acestuia, Curtea trebuie să efectueze un test de proporţionalitate distinct de art. 53 din Constituţie pentru a verifica dacă limitele astfel stabilite ale dreptului sunt sau nu structurate în mod constituţional, respectiv în acord cu natura şi substanţa dreptului.Restrângerea exerciţiului dreptului la care face referire art. 53 din Constituţie nu vizează definirea conţinutului normativ al dreptului, ci faptul că persoana nu se poate folosi/este privată de beneficiul deplin al dreptului/libertăţii fundamentale în situaţiile prevăzute prin art. 53 alin. (1) din Constituţie. Aceste situaţii sunt strict determinate prin norma constituţională şi reflectă, în mod evident, abateri de la cursul firesc al exerciţiului drepturilor/libertăţilor fundamentale.Cu privire la cel de-al doilea motiv, se constată că art. 53 din Constituţie se referă la persoane fizice, şi nu la persoane juridice; prin urmare, o restrângere a exerciţiului unui drept/libertăţi fundamentale nu poate avea loc din moment ce persoanele juridice nu dispun de acestea. Măsurile preventive luate împotriva persoanei juridice nu pot viza un drept sau o libertate fundamentală; eventual, măsurile preventive luate împotriva persoanei fizice pot pune în discuţie, în anumite condiţii, o restrângere a exercitării vreunui drept sau libertăţi fundamentale în sensul art. 53 din Constituţie. A egaliza din această perspectivă persoana fizică cu cea juridică înseamnă a recunoaşte, în considerarea capacităţii civile a persoanei juridice, drepturi şi libertăţi fundamentale în beneficiul său. Distincţia nu este numai una terminologică, ci, mai ales, de substanţă, regimul persoanei fizice deosebindu-se în mod esenţial de cel al persoanei juridice.Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea trebuia să verifice dacă limitările aduse unor exigenţe şi garanţii rezultate din libertatea economică prin măsurile preventive prevăzute de art. 493 din Codul de procedură penală aduc atingere substanţei acestora, prin efectuarea unui test de proporţionalitate realizat în interiorul art. 45 din Constituţie, şi nu prin recurgerea la art. 53 din Constituţie.Nu în ultimul rând, trebuie să punctăm faptul că decizia la care am formulat prezenta opinie concurentă nu indică motivele pentru care a avut loc acest reviriment jurisprudenţial implicit [a se vedea ca termen de comparaţie paragraful 48 din Decizia nr. 139 din 10 martie 2016^3] în condiţiile în care o atare motivare ar fi fost necesară din perspectiva asigurării unui proces echitabil chiar în faţa unei jurisdicţii constituţionale^4. Notă
    ^3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016.
    ^4 A se vedea Hotărârea din 14 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Atanasovski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragrafele 36-39.
    În consecinţă, apreciem că, în speţă, alături de art. 41 din Constituţie, nu era incident nici art. 53 din Constituţie, iar excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată prin raportare numai la dispoziţiile art. 45 din Constituţie.
    Judecător,
    prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
    ----