DECIZIE nr. 125 din 7 martie 2013referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 338 din 10 iunie 2013



    Augustin Zegrean - preşedinteAspazia Cojocaru - judecătorAcsinte Gaspar - judecătorPetre Lăzăroiu - judecătorMircea Ştefan Minea - judecătorIon Predescu - judecătorPuskas Valentin Zoltan - judecătorTudorel Toader - judecătorClaudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007, excepţie ridicată de Societatea Comercială Transport Public - S.A. din Bacău în Dosarul nr. 3.926/110/2010 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.296D/2012 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta susţine că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii, deoarece textele de lege criticate se aplică pentru viitor, de la data intrării în vigoare a legii, şi privesc contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate. Impunerea unui termen maxim până la care clauzele acestor contracte îşi produc efectele sau anularea unor clauze referitoare la posibilitatea prelungirii acestora nu echivalează cu retroactivitatea legii, legiuitorul urmărind prin aceste reglementări punerea în acord a legislaţiei interne cu normele europene privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători. În consecinţă, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 4 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3.926/110/2010, Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007, excepţie ridicată de Societatea Comercială Transport Public - S.A. din Bacău, în calitate de intervenientă în interes propriu, într-o cauză prin care Instituţia Prefectului - judeţul Bacău a solicitat anularea hotărârii prin care Consiliului Local al Municipiului Bacău a constatat încetarea contractului de concesiune a serviciului de transport public local de călători încheiat cu autorul excepţiei.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate tind să desfiinţeze retroactiv anumite raporturi juridice şi, mai mult, să modifice arbitrar perioada de valabilitate a unui contract de concesiune încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale în urma câştigării unei licitaţii publice anterior intrării în vigoare a Legii nr. 92/2007. Anulând inclusiv prevederi ale unor eventuale clauze contractuale contrare acestor dispoziţii, legiuitorul a dispus pentru trecut, înţelegând să modifice contracte care şi-au produs efectele înainte de intrarea în vigoare a acestei legi şi care au intrat deja în circuitul civil.Faţă de situaţia concretă în care se află autorul excepţiei, acesta precizează că, în considerarea termenului iniţial stabilit prin contract la o perioadă de 25 de ani, a făcut investiţii importante, de exemplu achiziţionarea unei flote de autobuze de ultimă generaţie, neştiind că autoritatea achizitoare va hotărî desfiinţarea contractului în mod unilateral. Mai susţine, în acest sens, că dezideratul de a derula un contract cel puţin pe perioada în care investiţiile prestatorului s-ar amortiza este prevăzut cu putere de lege prevalentă faţă de orice reglementare internă de către Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului, la pct. (15) din preambul, la art. 4 alin. (4) şi art. 8 alin. (2) şi alin. (3) coroborat cu teza a doua a alin. (3) din acesta. Regulamentul a intrat în vigoare începând cu data de 3 decembrie 2009 şi este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre, având o forţă juridică superioară oricărei prevederi legale interne, iar în caz de contrarietate, beneficiind, în temeiul art. 249 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi al art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, de principiul preeminenţei dreptului Uniunii Europene. În acelaşi sens, este invocat şi art. 11 din Constituţie, referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern.Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 92/2007 încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitoare la principiul neretroactivităţii legii. Potrivit acestui principiu, o lege se aplică numai situaţiilor care survin după intrarea ei în vigoare, nu şi celor petrecute anterior. Motivaţia se află în ideea potrivit căreia nimeni nu-şi poate stabili conduita după norme ce nu există încă. În plus, regula neretroactivităţii legii constituie un factor de stabilitate pentru circuitul juridic în condiţiile în care raporturile juridice se pot naşte, îşi pot produce efectele juridice ori se pot modifica sau stinge într-o perioadă în care se succed mai multe legi. Faţă de acest text constituţional, modificarea prevederilor ferme ale unui contract valabil încheiat apare ca fiind complet nejustificată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul, în punctul său de vedere, arată următoarele:1. Prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 şi art. 56 din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, Curtea Constituţională a statuat că "desfiinţarea unui contract valabil încheiat prin aplicarea imediată a legii noi nu corespunde exigenţelor principiului constituţional al neretroactivităţii", precum şi că "a permite unui act normativ să aibă efecte retroactive ar duce la negarea însăşi a principiului statului de drept. (...) Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori, în mod justificat, să înlăture sau să atenueze unele situaţii, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt foarte severe şi, probabil, tocmai de aceea soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept (...)." Considerente de aceeaşi natură au fost reţinute de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 62 din 13 iunie 1995: "potrivit principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot fi desfiinţate de legea nouă". Având în vedere aceste argumente de principiu, Guvernul apreciază, în primă instanţă, că "din examinarea prevederilor finale ale alin. (1) al art. 49 - în situaţia în care nu s-ar avea în vedere şi conţinutul celorlalte dispoziţii ale Legii nr. 92/2007 - ar rezultă că prevederile respective apar ca fiind în dezacord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2)."2. Pe de altă parte, Guvernul arată că ansamblul prevederilor Legii nr. 92/2007 promovează principii - printre care şi cel al concurenţei între operatorii de transport - ce au în vedere criterii obiective şi sociale ce trebuie reţinute de părţile contractante la momentul încheierii contractului de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local. Aceste criterii sunt într-o dinamică permanentă şi urmăresc preponderent interesul public, respectiv nevoile de deplasare a populaţiei, interesele părţilor contractante trebuind să se subsumeze şi să se realizeze în echilibru cu acesta, fără a-l putea afecta.3. Ţinând seama de necesitatea realizării interesului public, respectiv a serviciului public de transport de călători în condiţii de concurenţă, siguranţă şi confort, inclusiv în noul context legislativ al aderării României la Uniunea Europeană, legiuitorul, prin Legea nr. 92/2007, a considerat ca fiind necesară determinarea/stabilirea unor termene maximale, corespunzătoare realizării serviciului public în condiţii de concurenţă, în acord cu specificul activităţii. Chiar Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 , invocat de autorul excepţiei, conţine prevederi în sensul limitării duratei unor contracte privind serviciile publice de transport, astfel că şi Legea nr. 92/2007 cuprinde, la art. 28 alin. (1), dispoziţii în acest sens.4. Referirea cuprinsă în art. 49 alin. (1) din Legea nr. 92/2007 la contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local "valabil încheiate" are în vedere tocmai termenele maximale stabilite în mod obiectiv de legiuitor, în raport de specificul activităţii transportului public local, specific care trebuia avut în vedere de către părţi la încheierea contractelor şi potrivit legii anterioare, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 86/2001 privind serviciile de transport public local de călători. Coroborând acest text cu cel al art. 28 alin. (1) din Legea nr. 92/2007, rezultă intenţia legiuitorului de a respecta principiul neretroactivităţii, contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local "valabil încheiate" producându-şi efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, iar, pe de altă parte, în măsura în care acestea au fost încheiate pe durate mai mari decât cele necesare realizării serviciului transportului public local, potrivit specificului acestuia, este prevăzută limitarea duratei ulterioare a acestora la termenele maximale determinate prin lege, corespunzător acestui specific. Problema apare la nivelul interpretării şi aplicării termenelor maximale vizate, întrucât acestea nu ar putea fi luate în calcul ca începând să curgă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 92/2007, ci numai ulterior, de la intrarea în vigoare a acesteia, în măsura în care părţile ar fi stabilit termene (mult/vădit) mai mari decât necesita specificul activităţii serviciului public de transport local, în aceasta din urmă situaţie putându-se pune în discuţie inclusiv valabilitatea contractului astfel încheiat.5. În ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din legea examinată faţă de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, Guvernul apreciază că nu poate fi reţinută, întrucât posibilitatea prelungirii ulterioare a contractului nu constituie o certitudine la data încheierii acestuia, o astfel de posibilitate putând deveni realizabilă, prin acordul părţilor, în măsura în care este permisă de cadrul legal existent la data expirării termenului iniţial.6. Argumentul privind nerespectarea Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69 şi nr. 1.107/70 ale Consiliului nu poate fi, de asemenea, reţinut, de vreme ce Legea nr. 92/2007 este adoptată anterior Regulamentului; mai mult, acesta din urmă a intrat în vigoare la data de 3 decembrie 2009. Ca atare, apreciază că nu pot fi reţinute nici criticile sub aspectul neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale prin raportare la prevederile art. 11 şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie.7. Implementarea dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 se realizează etapizat, iar asigurarea respectării întocmai a acestora constituie o problemă de punere în aplicare a acestuia, iar nu de neconstituţionalitate a Legii nr. 92/2007, adoptate anterior adoptării/intrării în vigoare a acestuia. Aşa fiind, numai instanţele judecătoreşti, cu prilejul soluţionării cauzelor pe fond, au competenţa exclusivă de a stabili aplicarea cu prioritate a prevederilor regulamentului menţionat. În mod similar, celelalte aspecte invocate de autorul excepţiei, cum ar fi achiziţionarea unei flote de autobuze etc., reprezintă probleme de interpretare/aplicare a legislaţiei în vigoare.În concluzie, pentru considerentele arătate la pct. 1, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este parţial întemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie. Aceasta, însă, doar în măsura în care prevederile art. 49 alin. (1), coroborate cu art. 28 alin. (1) din aceeaşi lege, privind termenele maximale stabilite de legiuitor corespunzător specificului activităţii, s-ar interpreta în sensul că aceste termene ar fi considerate ca începând să curgă anterior Legii nr. 92/2007, respectiv de la data încheierii (anterioare) a contractelor de delegare a gestiunii, conducând, astfel, inclusiv la posibilitatea desfiinţării unor contracte valabil încheiate prin aplicarea imediată a legii noi.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 92/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale. Măsurile instituite prin actul normativ criticat contravin principiului neretroactivităţii legii, deoarece se aplică şi situaţiilor anterioare intrării ei în vigoare. Coroborând dispoziţiile art. 49 alin. (1) cu cele ale art. 28 alin. (1) din lege, care stabilesc termenele maximale, rezultă că, prin efectul legii, contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public încetează la data expirării respectivului termen maximal, şi nu la data expirării termenului prevăzut iniţial de către părţi la încheierea contractului. În acest mod se modifică, în mod retroactiv, clauzele acestor contracte în privinţa duratei pentru care au fost iniţial încheiate.Tot prin efectul legii se anulează şi eventualele clauze ale contractelor de atribuire a gestiunii aflate în derulare, referitoare la posibilitatea prelungirii acestora, prevăzute iniţial de către părţi la încheierea contractului. Astfel, se modifică, tot în mod retroactiv, clauzele acestor contracte, anulându-se posibilitatea prelungirii lor, în condiţiile în care acestea prevedeau, la data încheierii lor, această posibilitate de prelungire, pentru atribuirea serviciului fiind necesară, potrivit prevederilor legale criticate, organizarea unei noi proceduri de atribuire a gestiunii.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 19 aprilie 2007, având următorul conţinut:- Art. 49 alin. (1) şi (2): "(1) Contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi produc efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, dar nu mai mult de termenul maxim stabilit prin prezenta lege. (2) Eventualele clauze ale contractelor de atribuire a gestiunii, referitoare la posibilitatea prelungirii acestora, se anulează; pentru atribuirea serviciului este necesară organizarea unei noi proceduri de atribuire a gestiunii, potrivit prevederilor prezentei legi.""Termenul maxim stabilit de prezenta lege", la care face referire art. 49 alin. (1), este reglementat de art. 28 alin. (1), astfel: "(1) Durata delegării gestiunii serviciului de transport public local se stabileşte prin contracte de delegare a gestiunii de către autorităţile administraţiei publice locale şi trebuie să fie corelată cu durata medie de amortizare a tuturor mijloacelor de transport deţinute în proprietate sau în baza unui contract de leasing, dar nu mai mult de: a) 6 ani pentru transporturile realizate cu autobuze; b) 10 ani pentru transporturile realizate cu tramvaie, troleibuze şi mijloacele de transport pe cablu; c) 5 ani pentru transportul fluvial; d) 5 ani pentru transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere."În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, precum şi celor ale art. 148 alin. (2) referitor la principiul priorităţii de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne şi ale art. 148 alin. (4) privind atribuţia Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti de garantare a ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2). În plus, sunt invocate prevederile pct. 15 din preambulul Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69 şi nr. 1.107/70 ale Consiliului, precum şi ale art. 4 alin. (4) şi ale art. 8 alin. (2) şi alin. (3) lit. c) din acest Regulament, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 315 din 3 decembrie 2007.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată următoarele:Potrivit susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007 sunt neconstituţionale prin aceea că limitează la maximum 6 ani (pentru transporturile realizate cu autobuze) durata derulării contractelor de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, încheiate în urma câştigării unei licitaţii publice până la data intrării în vigoare a acestei legi şi desfiinţează în mod retroactiv termenii şi clauzele acelui contract, ale cărui efecte s-au produs anterior intrării în vigoare a legii şi care au intrat deja în circuitul civil.Curtea constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 92/2007, contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate până la data intrării în vigoare a legii, îşi produc efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, dar nu mai mult de termenul maxim stabilit prin lege - respectiv 6 ani, în cazul autorului excepţiei -, iar eventualele clauze ale acestor contracte, referitoare la posibilitatea prelungirii lor, se anulează, urmând ca pentru atribuirea acelui serviciu public să fie organizată o nouă procedură de atribuire a gestiunii, potrivit prevederilor legii.Curtea constată că Legea nr. 92/2007 reprezintă noua reglementare în materia serviciilor de transport public local, adoptată în contextul aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 şi a asumării îndeplinirii de către statul român a obligaţiilor ce decurg din dreptul Uniunii Europene. Prin urmare, a fost necesar ca legiuitorul să actualizeze şi să adapteze cadrul legislativ intern la specificul reglementărilor europene cu caracter obligatoriu şi să transpună în plan naţional principiile din dreptul Uniunii Europene. Faţă de reglementările anterioare în materia atribuirii contractelor de gestiune a serviciilor publice, Legea nr. 92/2007 impune în mod imperativ principiul limitării duratei de derulare a acestor contracte, în considerarea promovării principiului asigurării mediului concurenţial şi al protejării, totodată, a intereselor destinatarilor finali ai serviciului public respectiv, valori consacrate şi ocrotite în legislaţia Uniunii Europene.În acest sens, dispoziţiile art. 28 alin. (1) din legea examinată circumstanţiază, în funcţie de specificul fiecărei activităţi desfăşurate, termenul maxim al contractului de atribuire a gestiunii, astfel: 6 ani pentru transporturile realizate cu autobuze, 10 ani pentru transporturile realizate cu tramvaie, troleibuze şi mijloacele de transport pe cablu, 5 ani pentru transportul fluvial şi 5 ani pentru transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere. Curtea constată că aceste termene îndeplinesc condiţia rezonabilităţii, în sensul că sunt suficiente pentru a asigura desfăşurarea activităţii şi realizarea planului de afaceri al comerciantului, fiind stabilite circumstanţiat, proporţional cu durata medie de amortizare a tuturor mijloacelor de transport, deţinute în proprietate sau în baza unui contract de leasing, dar şi în considerarea termenului mediu de uzură fizică a fiecărui tip de autovehicul utilizat în scopul realizării transportului public.Cu privire la principiul constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa (de exemplu, prin Decizia nr. 291 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 18 august 2004) că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare."În lumina acestor considerente, Curtea constată că modificarea duratei unui contract de atribuire a gestiunii unui serviciu public, valabil încheiat în condiţiile vechii reglementări şi aflat în derulare în momentul legiferării unor noi condiţii, nu echivalează cu retroactivitatea legii noi. Aceasta deoarece noile prevederi legale nu afectează efectele juridice deja produse sub imperiul vechii legi, ci urmează să se aplice pentru viitor, din momentul intrării în vigoare a noii legi, asupra aceluiaşi contract, ale cărui efecte juridice se vor produce în continuare, însă cu respectarea noilor condiţii. Prin urmare, clauzele acelui contract nu sunt desfiinţate retroactiv, aşa cum susţine autorul excepţiei, ci sunt supuse pentru viitor unor reguli imperative intervenite în cursul executării contractului, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi.De altfel, dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 92/2007 întăresc caracterul neretroactiv al legii prin aceea că recunosc efectele juridice produse în temeiul contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, cu condiţia valabilităţii lor - facta praeterita -, şi prevăd pentru viitor continuarea producerii acestora, cu toate efectele specifice, în limita termenului prevăzut de art. 28 alin. (1), ce urmează a fi calculat de la intrarea în vigoare a legii. Desigur, actul normativ criticat impune condiţia valabilităţii contractului deoarece autonomia de voinţă a părţilor contractuale nu este absolută, ci se subordonează întotdeauna prevederilor legii, fiind o expresie a acesteia.Referitor la critica de neconstituţionalitate ce priveşte anularea clauzelor de prelungire a contractelor de atribuire a gestiunii, Curtea constată că dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 92/2007 conţin norme imperative intervenite în cursul executării contractelor, în sensul interzicerii unor astfel de clauze de prelungire, pentru atribuirea serviciului organizându-se o nouă procedură de atribuire a gestiunii, la care respectivul operator de transport se poate înscrie, în condiţii egale faţă de ceilalţi competitori de pe piaţă.Aşadar, Curtea constată că şi faţă de aceste critici de neconstituţionalitate formulate cu privire la prevederile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 92/2007 sunt valabile aceleaşi raţiuni mai sus expuse, pentru care instanţa de contencios constituţional a stabilit că prevederile art. 49 alin. (1) din lege nu contravin principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.Totodată, Curtea observă că, în ceea ce priveşte clauza de prelungire a contractelor de atribuire de gestiune, stabilită prin contractele anterioare, este lăsată la latitudinea părţilor contractante, neputând obliga autoritatea contractantă la prelungirea contractelor. Or, este de esenţa dreptului public că autoritatea publică poate fi limitată în exercitarea unora dintre atribuţiile sale.Curtea mai reţine că, la fel ca şi sub regimul legii vechi - Ordonanţa Guvernului nr. 86/2001 privind serviciile regulate de transport public local de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 284/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 3 iunie 2002 - părţile dispun de aceeaşi libertate de voinţă în privinţa încheierii contractului, cadrul legal fiind, de această dată, mai precis definit, în sensul stabilirii unor marje în limitele cărora părţile îşi pot manifesta autonomia de voinţă. Această reglementare în detaliu, aplicată unor situaţii clar determinate de lege, reflectă, de altfel, caracterul de progres, de eficienţă crescută şi modernitate pe care orice act normativ trebuie să îl prezinte faţă de cel anterior lui în aceeaşi materie, fiind determinat de imperativul adaptării cadrului legislativ la realităţile socio-economice în continuă transformare.Curtea constată, de asemenea, că opţiunea legiuitorului de a limita durata de derulare a contractelor de atribuire a gestiunii unui serviciu public - în speţă, transportul public - reprezintă expresia şi transpunerea în planul dreptului infraconstituţional a principiului statuat de art. 135 alin. (1) din Legea fundamentală, conform căruia "economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă" şi a obligaţiei prevăzute de art. 135 alin. (2) lit. a) din aceasta, potrivit căreia statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Încheierea unor contracte ce vizează gestiunea unui serviciu public pentru o perioadă foarte mare de timp - în speţă, 25 de ani -, chiar dacă în urma câştigării unor licitaţii publice desfăşurate în condiţii legale, nu este de natură să încurajeze participarea şi altor competitori în condiţii de egalitate de şanse şi nici nu poate să garanteze creşterea calităţii serviciilor publice respective, în vederea protejării interesului destinatarilor lor. Dimpotrivă, prin stabilirea unui termen lung al valabilităţii unui asemenea contract, precum şi prin includerea unor clauze de posibilă prelungire a acestora, se creează premisele unui stări de monopol a respectivului operator de servicii de transport public în acest domeniu, ceea ce nu corespunde intenţiei legiuitorului şi nici principiilor fundamentale de drept mai sus menţionate.În acest context, Curtea constată că Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69 şi nr. 1.107/70 ale Consiliului, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 315 din 3 decembrie 2007, a fost adoptat la o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 92/2007, iar, potrivit art. 12 din acesta, a intrat în vigoare la data de 3 decembrie 2009. Principalele obiective afirmate de Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 constau, în esenţă, în garantarea unor servicii de transport de călători sigure, eficiente şi de o înaltă calitate prin intermediul concurenţei reglementate, transparenţa şi buna funcţionare a serviciilor publice de transport călători, precum şi eliminarea unor disparităţi între întreprinderile de transport din diferite state membre care pot da naştere unor denaturări substanţiale ale concurenţei. Potrivit pct. 15 din preambul "Contractele pe termen lung pot duce la închiderea pieţei pe o perioadă mai lungă decât este necesar, reducând astfel avantajele presiunii exercitate de concurenţă. Pentru a reduce la minimum denaturarea concurenţei, protejând în acelaşi timp calitatea serviciilor, contractele de servicii publice ar trebui încheiate pe termen limitat." Posibilitatea prelungirii unor contracte peste termenul maxim de 10 ani, stabilit de art. 4 alin. (3) teza întâi pentru serviciile de transport cu autocarul şi cu autobuzul, este prevăzută, ca excepţie de la regula stabilită mai sus, la pct. 15 din preambul şi la art. 4 alin. (4) din Regulament, cu menţionarea, la art. 8, a perioadei de tranziţie în care statele membre trebuie să se conformeze treptat dispoziţiilor art. 5, referitoare la atribuirea de contracte de servicii publice.Dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 92/2007, deşi anterioare celor adoptate prin Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007, sunt fundamentate pe aceleaşi raţiuni evocate şi de legiuitorul european, urmărind, ca şi acesta, asigurarea calităţii serviciilor publice prestate de operatori ca urmare a atribuirii unor contracte de gestiune, în condiţii de transparenţă şi concurenţă loială, legiuitorul român încadrându-se, sub aspectul duratei contractelor, în marja de apreciere pe care regulamentul - act juridic cu caracter obligatoriu şi aplicare directă - o acordă acestuia.Constatarea unor eventuale neconcordanţe între legea internă şi reglementarea europeană în această materie, şi aplicarea, în consecinţă, a principiului priorităţii normelor de drept european mai favorabile, reprezintă, prin prisma dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4), coroborate cu art. 126 alin. (1) din Constituţie, atributul exclusiv al autorităţii judecătoreşti. Instanţa judecătorească este singura competentă ca, în exercitarea rolului său de înfăptuire a justiţiei, să interpreteze ansamblul prevederilor legislative interne şi europene incidente speţei deduse soluţionării şi să le aplice în urma evaluării elementelor de fapt specifice cauzei. Totodată, în temeiul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, legiuitorul este singurul îndrituit să intervină pe plan legislativ dacă sunt constatate neconcordanţe între legea internă şi actul normativ de drept european cu caracter obligatoriu.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007, excepţie ridicată de Societatea Comercială Transport Public - S.A. din Bacău în Dosarul nr. 3.926/110/2010 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 martie 2013.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Claudia-Margareta Krupenschi-------